Meditaţia isihastă

Rugăciunea inimii – o formă esoterică a practicii creştine

Fiind o abordare esoterică a creştinismului, isihasmul este rezervat unei categorii restrânse de călugări a căror aspiraţie către mântuire şi către Dumnezeu sunt extrem de intense, devenind în cazul lor un adevărat modus vivendi.
Practica de bază a isihasmului este ceea ce călugării numesc rugăciunea inimii, o formă de rugăciune care atinge în etapele sale cele mai înalte, profunzimile meditaţiei yoghine.

Isihaştii afirmă că rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea inimii, adică acea rugăciune care face ca toate gândurile să fie îndreptate către Dumnezeu şi apoi chiar şi acestea să fie cu uşurinţă stopate şi, chiar mai mult decât atât, în ultimele etape ale rugăciunii, mintea să fie complet anulată. Nici măcar gândurile cele mai nevinovate nu trebuie să mai tulbure mintea în timpul practicării rugăciunii inimii. Atunci mintea se uneşte cu sufletul într-o aspiraţie frenetică şi toată fiinţa nu mai imploră decât compasiunea lui Dumnezeu.

Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie, specifică sistemului yoga, prin faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se orienteze şi pentru că nu mai foloseşte nici un cuvânt, aşa cum o fac celelalte forme – tradiţionale – de rugăciune.

Ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, aspirantului la desăvârşire i se cere să-şi facă rugăciunea neîntrerupt. Aceasta înseamnă propriu-zis o menţinerea constantă în câmpul conştiinţei a numelui lui Dumnezeu sau al lui Iisus, însă nu cu excluderea ideilor spirituale, ci în paralel cu ele, ca un mijloc de menţinere a purităţii conştiinţei sale.

Trebuie făcută diferenţa între “rugăciunea neîncetată” şi “rugăciunea inimii sau a minţii”. Între cele două forme de rugăciune există o strânsă legătură întrucât nu se poate ajunge brusc la rugăciunea desăvârşită care este rugăciunea inimii, dacă nu ne-am obişnuit să-l avem mereu pe Dumnezeu în minte. De aceea, rugăciunea inimii nu este decât flacăra care se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate.
Călugării isihaşti susţin că unul dintre criteriile după care ne putem da seama de progresul realizat în practica rugăciunii inimii constă “în împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor”.


Etapele şi efectele meditaţiei isihaste

Meditaţia isihastă implică trei faze:


În prima fază se rosteşte simplu rugăciunea: la început de trei mii de ori pe zi, apoi de şase mii de ori, pe urmă de douăsprezece mii de ori pe zi şi apoi tot timpul. Această primă fază este similară anumitor procedee specifice din Japa Yoga.

Practicantul urmăreşte să găsească cu imaginaţia locul inimii şi să sincronizeze cuvintele rugăciunii cu bătăile inimii şi cu ritmul respiraţiei. Acestea sunt aspecte specifice tehnicilor de pranayama.

In această fază are loc cu adevărat rugăciunea inimii. Acum mintea fuzionează perfect cu rugăciunea fără să mai aibă nevoie de cuvinte. Această etapă este asemănătoare cu tehnicile de Laya yoga.
Condiţii preliminare pentru realizarea rugăciunii inimii:


Mintea practicantului trebuie să se orienteze către interior, spre “inima” sa, abandonând orice exteriorizare către un obiect anume. Inima reprezintă, de fapt, centrul fiinţei, locul în care tradiţia spirituală yoghină localizează sediul spiritului divin nemuritor ATMAN. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce, de fapt, “acasă”.

Mintea va menţine ca preocupare doar câteva cuvinte adresate lui Iisus, ca mijloc care o ajută să se focalizeze şi o îndrumă spre ţinta unică la care trebuie să ajungă. Aceste cuvinte se constituie practic ca o formulă ce trebuie menţinută în minte neîncetat: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine credinciosul Tău.” Aceste cuvinte exprimă dependenţa omului de compasiunea iubitoare a lui Dumnezeu.
Efecte:


Mintea, nemaifiind orientată către exterior, nu mai este supusă pornirilor inferioare. Ea devine o forţă unitară, eliminând împrăştierea şi vagabondajul inutil şi epuizant.

Prin această concentrare mintea rezonează cu Iisus şi astfel, graţie procesului de rezonanţă, gândurile negative dispar. În alt sens, păzirea inimii înseamnă, de fapt, păzirea minţii, pentru ca mintea să nu plece din inimă.

Prin practica acestei meditaţii speciale, individul poate accede la o cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu. Este practic un efort individual, ascendent al omului către Divinitate, o recunoaştere a limitelor umane şi în acelaşi timp a măreţiei şi a compasiunii plină de iubire nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe măsură ce interiorizarea este din ce în ce mai mare şi se ajunge la niveluri profunde de meditaţie, survine starea inefabilă de comuniune profundă cu conştiinţa christică.

Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin concentrarea neîntreruptă asupra ei, deci practic o dinamizare intensă a centrului subtil de forţă Anahata chakra, şi în etapele ultime, chiar accesul la Sinele Divin individual.
Toate aceste aspecte privind practica rugăciunii inimii le întâlnim în scrierile marilor sfinţi ai tradiţiei creştine, a celor care au practicat cu fervoare rugăciunea inimii şi au ars pe rugul iubirii de Dumnezeu. Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât să reveleze unitatea în esenţă a acestor două căi spirituale, yoga şi creştinismul, diferite doar în aparenţă.