Cerul diminetii mi-a umplut fiinta de dorul contopirii in inima lui Dumnezeu.
Verdele naturii mi-a inundat fiinta in tacere si Sfintenie.
Dorul de a fi imbratisata in cerul albastrului Infinit, de a ma deschide in sfintenia cerului diminetii, fiind plina de bucurie si candoare in inima.
Cata frumusete in pastelui intinderii Verdelui inconjurator!
Cate dimineti rostite de Vocea Ta, chemate sa parcurga timpul calator, in vietile noastre.
Cate dimineti imbratisate de Lumina privirii interioare, nascute sa fie cuprinse in rugaciunea diminetii de iun’.
Cate ganduri parcuse pe drumul care duce catre locul de unde timpul, spatiul, secundele devin frumoasa poezie a inimii Tatalui Ceresc.
Cate dimineti, pline de rugaciune, de Smerenie, de inceput de zi, au fost inchinate Cerului, pentru a deveni insusi Cerul.
Cate dimineti, in care drumul l-am presarat cu iubire, cu gand de Dor Divin, cu puritatea copilului si blandetea caprioarei.
Cate dimintei, dragul meu, au trecut pe langa tine, si le-ai transfogurat in cea mai divina dimineata Cereasca, dimineata Raiului care deschide Cerul si-l umple de bucurie.
Cate dimineti, de acum vor fi aduse in fata Iubitului Tata Ceresc, Cel prin care diminetile ne readuc la viata, la acel respir al diminetii ceresti.