Marea trecere din murire în nemurire

Pentru fiecare om, atunci când viaţa se încheie, urmează ceea ce mulţi au denumit ca fiind „Marea Trecere” sau, aşa cum i se spune în mod obişnuit, „moartea”. Dar ştim noi oare cu adevărat ce este moartea ? Merită să ne gândim la acest subiect, sau el doar ne sperie şi ne dă fiori reci ? Atitudinea generală a majorităţii oamenilor faţă de ideea morţii este, aşa cum destul de uşor se poate observa, plină de teamă, oroare sau chiar groază pentru că cei mai mulţi consideră că moartea îi va anihila complet ca fiinţe şi îi va separa de tot ceea ce au realizat sau de ceea ce le este drag, de toate aspectele de care s-au ataşat şi care îi reprezintă. Tocmai de aceea, în general subiectul morţii este sistematic evitat, pentru a nu întuneca „bucuria vieţii”, atâta cât ea încă mai este.
Meditaţia asupra morţii a constituit însă o temă majoră pentru toţi filosofii şi oamenii spirituali ai tuturor timpurilor şi aceasta nu din motive pesimiste sau morbide, ci aşa cum spunea de exemplu Seneca : „Nimic nu-ţi va ajuta atât de mult să fii moderat în toate lucrurile ca frecventa meditaţie asupra scurtimii vieţii şi asupra nesiguranţei acesteia; în tot ce faci, gândeşte-te la moarte.”
Iată în acest sens şi alte câteva citate mai cunoscute :
„Memento mori” spuneau grecii antici, adică aminteşte-ţi că eşti muritor (efemer).
„Să-ţi închipui că fiecare zi ce-ţi răsare este ultima”. (Horatius)
„Urmărindu-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negândite ne-a ajuns din urmă bătrâneţea”. (Cicero)
„Ce trebuie făcut mâine, fă azi; şi ceea ce trebuie făcut după-amiază fă-o dimineaţa; căci moartea nu se uită dacă ai terminat treaba sau nu”. (Mahabharata)
„Împresurat de-activităţi/ Ce nu pot aştepta/ uitasem că ar trebui/ Să mai şi mor.” (Tadeusz Rózewicz)
„Saloanele mint, mormintele sunt sincere. Dar vai! morţii, aceşti reci povestitori ai istoriei, vorbesc în zadar mulţimii furioase care nu înţelege decât limbajul patimii dezlănţuite.” (Heinrich Heine)
„Gândul morţii să slujească-n orice clipă pentru a-nţelege preţul vieţii”. (Nicolae Iorga)

Problematica morţii poate fi înţeleasă într-un cadru mult mai complex decât aşa cum este ea percepută în mod obişnuit. În acest sens, este semnificativ să observăm că în toate epocile şi în toate culturile s-a manifestat o aspiraţie constantă a omului către nemurire. Mihai Eminescu spunea „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Există o intuiţie profundă că ceva din noi ar putea învinge moartea. „Pururi tânăr înfăşurat în mantia-mi,/Ochii mei înălţam visători la steaua Singurătăţii”. (M. Eminescu – „Odă în metru antic”).

Fără nicio excepţie, toate popoarele şi tradiţiile omenirii au crezut în faptul că moartea nu este un final absolut, ci doar o trecere, o continuare într-o altă realitate. De exemplu, un loc cu totul aparte în ceea ce priveşte preocuparea pentru moarte îl constituie cazul civilizaţiei egiptene. Pentru vechii egipteni viaţa era o continuă pregătire pentru moarte, sau mai bine zis pentru nemurire, viaţa fiind văzută mai mult ca o ispăşire a unui păcat originar, iar moartea ca o întoarcere beatifică în Paradisul pierdut.
De fapt, aşa cum observa şi Sigmund Freud, „Nimeni nu crede cu adevărat în propria sa moarte”, există o intuiţie general-umană a nemuririi. „Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim mai întâi.” (Mircea Eliade)

Întregul leit-motiv al gândirii indiene este nemurirea : „Adevărata fericire nu se poate afla în finitudine”, iar aceasta nu este doar o figură de stil sau un simplu concept filosofic, ci un deziderat absolut tangibil, în Spirit. Gândirea indiană şi cea orientală în general, dar şi multe alte tradiţii ale omenirii consideră că fiinţa noastră adevărată este imuabilă, fiind o scânteie din Spiritul nemuritor al lui DUMNEZEU Tatăl. Şi în gândirea filosofică a Greciei antice întâlnim concepţia conform căreia „Sufletul omului este nemuritor şi etern.” (Platon)

De fapt, dacă admitem că există DUMNEZEU, atunci ar trebui să acceptăm că el nu putea să conceapă o creaţie fără sens, în care de exemplu să pună în sufletul omului un potenţial imens, aspiraţia către infinit, şi totuşi să-l ,,omoare” după o viaţă aşa de scurtă, în care nu a avut şansa să valorizeze decât o infimă parte din acest potenţial, din această aspiraţie către Perfecţiune şi Totalitate. Trebuie ca moartea să aibă un sens, să nu fie doar un final dramatic.

Pentru cei înţelepţi, viaţa şi moartea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede sau ca ciclurile şi ritmurile din natură. „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”, spunea Marin Preda.

Vom urmări prin acest articol să aducem o rază de lumină, de speranţă şi mai ales de obiectivitate asupra fenomenului morţii, observând că, de fapt, ceea ce îl face să pară atât de înfricoşător este o anumită formă de ignoranţă, de lipsă a cunoaşterii şi înţelegerii sale. Acest demers înseamnă în definitiv a urmări să înţelegem mai bine cine şi ce suntem noi de fapt, cu adevărat. Suntem noi oare doar acest corp din „carne şi oase”, sau suntem ceva mai mult? În efortul nostru de a urmări să răspundem cât mai obiectiv la această problematică fundamentală, vom apela pe de o parte la tradiţiile spirituale şi religioase ale omenirii, iar pe de altă parte la modalitățile specifice ştiinţei.

Timp de mii de ani tradiţiile spirituale şi religioase ale omenirii au afirmat fără echivoc faptul că moartea este doar o trecere spre altceva, că sufletul, conştiinţa, merge în aşa-zisa „lume de dincolo”. În zilele noastre însă, a accepta pur şi simplu aceste lucruri bazându-te pe sintagma „Crede şi nu cerceta !” a devenit o atitudine aproape puerilă, tendinţa generală fiind aceea de a considera că în realitate aceste lucruri sunt destul de rudimentare şi că ele au fost folosite de-a lungul timpului mai mult pentru a-i consola pe cei îndureraţi şi cam naivi şi pentru a oferi o alternativă în locul unei suferinţe ireparabile (sau uneori chiar o manipulare în scopul obţinerii anumitor avantaje). Pentru foarte mulţi oameni religia, sau spiritualitatea în general, a devenit o dogmă din ce în ce mai puţin credibilă tocmai pentru că ea apare ca fiind lipsită de argumente raţionale. Departe de a fi însă doar simple credinţe lipsite de fundament, vechile tradiţii spirituale ale omenirii oferă însă pentru cei lucizi o serie întreagă de realizări foarte semnificative, pe care civilizaţia zilelor noastre e încă departe de a le egala. Am putea menţiona în acest sens diversele construcţii megalitice care există pe tot globul pământesc sau detaliatele cunoştinţe ezoterice despre natura energetică a fiinţei umane, aspecte pe care ştiinţa actuală abia dacă începe să le întrezărească.

A urmări să descifrăm enigma morţii numai prin mijloacele ştiinţei de acum nu este din păcate cea mai directă modalitate „de lucru” pentru că maniera sa este cel mai adesea aceea de a accepta o realitate numai în momentul când o poate măsura, cântări şi înregistra, ceea ce este destul de greu de aplicat în domeniul studierii fenomenului morţii şi aceasta deoarece pur şi simplu ştiinţa actuală (cel puţin oficial) nu are instrumentarul necesar pentru a face aceasta. De aceea, păstrându-ne strict în cadrul aplicaţiilor ştiinţifice curente, a dori să elucidăm complet problema morţii e, analogic vorbind, ca şi cum am fi orbi din naştere, dar am vrea să ni se explice exact cum este, să zicem, culoarea verde. Am spus „oficial” pentru că de fapt există tot felul de fotografii şi filme ce au înregistrat prezenţe din alte dimensiuni, invizibile fizic, există fotografii făcute chiar şi de către amatori, dar, din acelaşi punct de vedere oficial, aceste realităţi sunt foarte contestabile.

Ştiinţa actuală ne oferă însă un foarte preţios ajutor în subiectul pe care îl abordăm aici, prin studiile de caz şi mărturiile care au fost adunate în ultimii 50-60 de ani referitoare la persoanele care s-au confruntat cu fenomenul cunoscut ca „moarte clinică” sau NDE (Near Death Experience). Aceste studii au o certă valoare statistică şi medicală şi prin dimensiunea impresionantă a bazei de date la care s-a ajuns (milioane de cazuri înregistrate) putem spune că fenomenul nu mai poate fi neglijat. Se estimează, conform unor sondaje Gallup, că aproximativ 30% din cei care ajung foarte aproape de moarte au o experienţă conştientă, tip NDE. Aceste date nu mai pot fi trecute cu vederea sau minimalizate ori considerate ca fiind toate nişte iluzii. Având în vedere că datele înregistrate sunt înscrise cam în aceleaşi repere indiferent de zona geografică sau culturală, indiferent de perioada istorică sau de orice alt criteriu, se ajunge statistic la concluzia că putem vorbi din ce în ce mai mult despre un fenomen obiectiv.

Există şi persoane care consideră că NDE sunt pure halucinaţii, efecte ale medicamentelor sau efectiv minciuni scornite de oameni care doresc ca în felul acesta să ajungă o vreme în centrul atenţiei unor naivi. Desigur că există şi astfel de situaţii, dar cu toate acestea rămâne o largă serie de fenomene ce nu pot fi explicate atât de simplist. În afară de jaloanele comune descrise de cei ce au trecut prin astfel de experienţe (despre ale căror caracteristici în multe situaţii respectivii nu aveau niciun fel de cunoştinţe anterioare), un alt argument foarte serios îl constituie transformările profund morale despre care vom detalia ulterior, precum şi acela al aşa-numitelor experienţe coroborative, în care subiecţii descriu cu exactitate situaţii la care în mod normal ei nu aveau cum să ia parte văzând sau auzind pentru că pur şi simplu în acea perioadă ei nici nu erau fizic în acel loc şi pe deasupra mai erau şi declaraţi morţi din punct de vedere clinic. De altfel aceste experienţe sunt destul de cunoscute în tradiţiile spirituale şi oculte sub numele de „dedublare”, fiind nenumărate cazuri consemnate de oameni care chiar fără să se confrunte cu experienţa morţii sau cu o problemă de sănătate, ci doar în urma antrenamentului lor sau a unor înzestrări native, reuşeau să iasă la voinţă cu conştiinţa din trupul fizic şi să experimenteze nestingheriţi şi liberi în acest mod atât lumea fizică, cât şi cea subtilă. Menţionăm în acest sens exemplul românului Ilie Cioară sau al americanului Robert Monroe (Yram). Mai mult decât atât, în tradiţia tibetană este cunoscută chiar o tehnică de transfer al conştiinţei, PHOWA.

În urma studiilor fenomenelor NDE se constată astfel într-un mod implicit că semnificaţiile care apar sunt deosebit de importante şi pentru motivul că ele constituie o veritabilă punte între Ştiinţă şi Spiritualitate.

Unii clerici sunt însă foarte deranjaţi de abordarea altfel decât teologică a acestui subiect pe care ei îl consideră „tabu” pentru lumea „profană”. Sunt unii astfel de clerici care afirmă chiar că aceste experienţe NDE ar fi de fapt intermediate de către demoni. Criteriul fundamental, însă, în această interpretare ar putea să fie acela că întotdeauna semnificative pentru provenienţa unor fenomene sunt roadele lor. Iar dacă roadele acestor fenomene sunt Iubirea, întoacerea la DUMNEZEU şi o serie întreagă de transformări morale profund benefice, care nu numai că rămân stabile, dar devin axul central al vieţii celui care le-a trăit, atunci mai putem spune că acestea vin de la demoni ?

Descrierea şi semnificaţiile proceselor ce survin odată cu moartea au fost abordate de o întreagă pleiadă de oameni de ştiinţă, doctori şi ezoteristi celebri. Pentru a numi doar câţiva dintre aceştia, îi vom menţiona pe Raymond Moody, Melvin Morse, Kenneth Ring, Elisabeth Kubler-Ross, George Ritchie, Ian Wilson, Emanuel Swedenborg, Scarlat Demetrescu, Florin Gheorghiţă şi ar mai fi mulţi alţii… Iată una dintre concluziile doctoriţei Elisabeth Kubbler-Ross: „Când stai de vorbă cu 20.000 de muribunzi, adulţi şi copii, îţi dai seama că dragostea e singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă. Dragostea necondiţionată e singurul lucru care te ajută să nu te mai temi nici de viaţă şi nici de moarte.”

Pentru a înţelege mai obiectiv procesul morţii, etapele şi semnificaţiile sale, vom realiza o succintă analiză a unuia dintre vechile tratate ezoterice ce abordează într-un mod foarte complex această tematică a morţii şi anume „Bardo Thodol”. Totodată, pentru o imagine cât mai completă, vom corela aceste observaţii şi cu anumite aspecte ştiinţifice şi chiar cu nuanţarea unor oameni care au trăit efectiv experienţa trecerii prin moartea clinică.
„Bardo Thodol” este un tratat fundamental al tradiţiei tibetane şi el are un caracter mai ales practic, de a ghida sufletul celui ce părăseşte această lume în parcurgerea experienţelor care survin ulterior. Aşa cum evidenţia şi Mircea Eliade, experienţele descrise au un evident caracter trăit şi nu unul abstract, teoretic.
Traducerea titlului drept „Cartea tibetană a morţilor”, nu este foarte exactă, sensul acestuia fiind de fapt, într-un mod mai precis, acela de „Cartea tibetană a Eliberării prin ascultare”. Termenul „Bardo” înseamnă intermediar, suspendat între două lumi. Ideea de bază a tratatului este că moartea nu e o negare a vieţii, ci un proces necesar evoluţiei şi că de fapt momentul morţii oferă o şansă privilegiată de a accede la cea mai înaltă înţelegere (la iluminarea spirituală deplină). Viaţa şi moartea sunt văzute în deplină continuitate, alternând între ele şi fiind de fapt stări ale minţii sau altfel spus, mai ales în cazul omului obişnuit, condiţionări ale minţii care se ataşează de iluzia realităţii exterioare. Iar Eliberarea vizează exact această stare de a ieşi din lanţul identificării cu mecanismele psihice care se înlănţuie reciproc şi atrag prin rezonanţă consecinţe – interioare sau exterioare, numite generic „KARMA” – şi care ne împiedică astfel să rămânem în trăirea şi conştientizarea Adevărului manifestat ca Pură Lumină a Conştiinţei Divine. Procesele descrise sunt esenţiale nu doar pentru cei care au murit, ci şi pentru cei care trăiesc în continuare, pentru a-i aduce astfel la o înţelegere şi la o atitudine mult mai înţeleaptă asupra vieţii.

Vom urmări acum să schiţăm într-un mod concret traseul, etapele şi concluziile esenţiale ale acestor experienţe fundamentale.

Etapele trecerii în „lumea de dincolo” prin aşa-zisa „moarte”

1. Retragerea (resorbţia) energiilor subtile (Notă: În tradiţia ezoterică se consideră că există cinci energii fundamentale, care se manifestă „octavic”, pe fiecare plan al realităţii.)
a) Resorbţia energiei Pământului: se pierde vitalitatea, muribundul începe să îşi simtă corpul foarte greu, ca şi cum l-ar apăsa un munte sau s-ar afunda în pământ, ori ca o cădere în gol. Nu mai poate să se ridice sau să ţină ceva în mâini. Nu îşi mai poate ţine nici capul, chiar şi a clipi devine un efort. Faţa îi devine foarte palidă şi este cuprins de o irezistibilă somnolenţă.
b) Resorbţia energiei Apei: se pierde controlul asupra fluidelor corporale (urina, saliva, etc), ochii, buzele, gura devin foarte uscate şi apare o senzaţie de a fi măturat de ape sau de ca şi cum te-ai îneca.
c) Resorbţia energiei Focului: căldura se retrage începând cu extremităţile, mâinile şi picioarele devin foarte reci, apare o senzaţie de frig. Dispare şi focul digestiv, respectivul nu mai poate mânca sau digera nimic. Văzul devine foarte confuz, scade substanţial capacitatea de a gândi şi de a înţelege (nu mai sunt recunoscute rudele). Senzaţie de a fi mistuit de flăcări.
d) Resorbţia energiei Aerului: respiraţia devine foarte dificilă, ca o gâfâire, inspirul devine tot mai scurt, iar expirul tot mai lung. Durata între două respiraţii devine din ce în ce mai mare. Muribundul nu se mai poate mişca şi deja nu mai este conştient de lumea fizică.
e) Resorbţia energiei eterului : energiile se adună în inimă, apare contactul cu o altă dimensiune a realităţii şi are loc ultima expiraţie. Deşi în acest moment din punct de vedere clinic corpul este considerat mort, din punct de vedere ezoteric procesul disoluţiei continuă cu o anumită fază interioară, în care gradat toate stările psiho-mentale încetează.

În foarte multe tradiţii se afirmă că starea mentală din momentul morţii este deosebit de importantă. Astfel, una este să fi avut timp să te obişnuieşti cu ideea morţii şi să te pregăteşti şi altceva este să ai parte de o moarte violentă, în care să fii dominat de tulburare şi agitaţie a minţii. Dalai Lama spunea în acest sens: „Fie că aveţi o conştiinţă religioasă sau nu, e foarte important ca în momentul morţii mintea să vă fie liniştită.” Este deci mult mai înţelept să fim pregătiţi cât mai din timp, pentru că nu ştim când vine momentul. Se spune că „Dacă vrei să-l faci pe DUMNEZEU să râdă, vorbeşte-i despre planurile tale”. Sau „Cu toţii suntem pe moarte, e doar o chestiune de timp”. Tradiţia tibetană ne recomandă să înţelegem că suntem doar nişte trecători prin această lume, să facem tot ceea ce se poate mai bun, dar să nu ne agăţăm de această viaţă. Cel mai important este să învăţăm să ne orientăm asupra Adevărului Divin, care mai e asociat în această tradiţie cu ceea ce ei denumesc ca „Lumina Clară”. Dacă învăţăm să recunoaştem această lumină, în momentul Marii Treceri vom alerga către ea „ca un copil în braţele mamei sale”.

Tradiţia orientală ne revelează de asemenea faptul că înainte de a veni în această lume, fiecare suflet şi-a asumat o anumită menire pentru această existenţă. Dacă pe patul de moarte constatăm că nu ne-am îndeplinit acea menire, pe care, mai mult sau mai puţin, sufletul a intuit-o permanent în timpul vieţii, suntem cuprinşi de o mare tristeţe. De aceea se spune că „Nu ar trebui să ne temem de moarte, ci de o viaţă irosită”. Este de asemenea foarte important să ne împăcăm, să îi iertăm pe cei care pleacă (sau rămân, dacă noi suntem cei care plecăm).