Constantin Brâncuşi:

Eu am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la Natură. Ceea ce legi tu aici pe pământ - se leagă şi în ceruri. Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. În timpul copilăriei - am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii - am zburat înspre ceruri... În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă. ş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii. Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul. Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneală. Lumea poate fi mântuită prin artă. Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică. Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei. Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii. Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea. Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul. Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii. Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.