O inima canta si danseaza,

O alta tace si incanta.

Un gand  cuprinde Universul.

Un altul atinge Sublimul.

Un vers trezeste inimi.

Un rasarit atinge doi indragostiti.

Un calugar isi spune rugaciunea.

Un copil se joaca.

Un altul se pregateste de munca.

O alta se daruieste in asternuturile Soarelui.

Unii se intalnesc si retraiesc.

Un pas duce catre altul.

O strada uneste doua suflete

Dupa multi ani.

O floare aduce un zambet pe chip.

Un ceai relaxeaza o zi.

O carte te descopera.

Un interviu te obiectiveaza.

O meditatie te translateaza.

O vacanta te incanta.

O imbratisare te trezeste.

Un mesaj de departe

te emotioneaza.

Un sarut te surprinde.

Un creion il primesti.

cu un gand savurezi.

O rochie ti-o doresti.

Copil de esti

In Rai pasesti.

De vei lua timpul

De te vei juca

In viata ta,

Vei vedea ca totul

Este El, in manifestare

Si prin El Toate le ai.

Prin El enumeri ganduri,

Secunde, trec ani,

Astepti iubiri,

Crezi in iubire,

Te daruiesti,

Te abandonezi

Si  il pui in Tot si-n Toate

Pe primul loc in viata pe

Pe El, Cel care ti-a suflat viata.

El canta la flautul inimii tale.

O, suflete, canta in inima ta!

Cantul Celui care ti-a scris

Povestea inainte de a o sti.

O, suflete, te imbratisez

pentru ca, acum-aici

te-ai incantat cu al sau Dar:

iubirea sufletului tau, ce vesnic ti-o poarta,

Iubitul tau, Dumnezeu.

Înflorire

Azi, m-am adancit in mine insami.
Azi mi s-a facut dor de a fi,
de a crede, de a ma abandona,
de a ma increde,
de a trai clipa reintalnirii cu Tine,
cu mine, cu ceea ce sunt.
Secundele trec repede, se scurg.
Anotimpuri dupa anotimpuri,
Infloriri dupa infloriri, soapte dupa soapte,
Toate prin Cel care le-a creat sunt.
Azi, m-am oprit din drum si am sorbit,
dorul inimii dupa intalnirea cu Tine.
Am tacut si am simtit cum inima inflorea
in imbratisarea Ta, Tata!
Prin omniprezenta Ta infloresc,
Sunt vie si plina de zambet.
Prin Tine in Tot se traieste.
Te chem, te strig, si-mi vorbesti.
Suavitatea si mangaierea Ta 
imi imbalsameaza fiinta.
Duhul Sfant se asterne 
si cerul noptii se trezeste la viata.
Portile noptii se deschid si stelele lumineaza peste intreg Universul.
Ne luminezi, Ne atingi si ne vorbesti.
Ne infloresti prin razele diminetii si amurgul serii.
Ne ierti, Ne tii in brate si Ne vorbesti.
Fin, delicat asemeni Soarelui pe pamant, 
luminos si patrunzator.
Tacut si daruit. Etern si omniscient.
Asa esti Acum, Tata Ceresc.
Cel care transformi secundele,
in valsurile inimii imbaiate
de dorul si binecuvantarea Ta.
Din Cerul noptii ne veghezi
si ne indurmi spre Tine.
Locul de unde totul este Armonie si Iubire.
Rabdare si Pace. Calauzire si Sfintenie.
Incredere si speranta.Credinta si speranta.
Abandon si umilinta.daruire si perseverenta.
Cu inflorire, azi, pentru Tine.
te-am ascultat si simtit plenar.
Cu dor etern, iti multumesc,
in'Flori're Dumnezeiasca. 

iti multumesc si Tie, cititorule,
pentru inflorirea din Tine.

te sarut minune divina...sa-ti cante sufletul mereu stralucirea si gloria lui Dumnezeu...cel vesnic si etern...ce exista in tine..
 

imi incanti viata 

cu dor, pentru un Suflet calator:
imbratisata de Preaiubitul Mire, fiinta ti se asterne in culori si tacere. In contemplatie si adorare sufletul se inalta, in eternitate mereu existi. Esti inainte de a fi, esti Vocea Universului si Totul in tine canta si straluceste..pasii iti sunt Ghidati de Cel al carui brat te-a legat ..El, Iubitul Mire, Creatorul Tau ..
te tin in brate si iti dezmierd fiinta cu glasurile care in cor iti canta: Adorabila fiinta, Te iubim!

mi-e dor de a ta imbratisare..mi-e dor sa te privesc si sa te regasesc..mi-e dor de a ne contopi in Universul inimilor, de a ne sopti si a ne abandona in a noastra lume..o lume in care puritatea danseaza si jocul canta.
Ah, ce minunata lume!
Lumea in care Soarele ne mangaie si zambetul rasare.
Lumea in care ani dupa ani, clipe dupa clipe,
impreuna ne-au gasit,
ne-au unit si ne-au daruit,
clipe unice, incredere eterna si dragoste infinita.
Tie, Acum, iti soptesc..:
un mi-e dor ..de tine,
de mine, de noi ..

În gara speranţelor, printre valize cu aşteptări, sufletul meu simte apropierea trenului spre fericire.

As vrea sa doresc pe cineva nebuneste. 

Sa-i regasesc gustul in cafeaua de dimineata, iar mirosul lui aspru sa-mi zgarie visele. 

Sa zac bolnava de lingoare, sa delirez, sa gem, sa strig.

 Sa nu ma aline decat scrasnetul dulce al cheii in usa din spatele nostru.

 Sa uit de tot ca dragostea se cuvine sa fie inteleapta.

 Si sa nu-mi pese ca poate veni o clipa in care sa sufar, atata vreme cat fara dragoste pot sa mor. 

Sa nu mai am curajul sa-l intreb pe Dumnezeu daca e bine ce fac, si atunci sa nu-l mai intreb nimic…

 http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

Eleganţa este de obicei confundată cu superficialitatea şi aparenţa. Nimic mai greşit. Unele vorbe sunt elegante, altele reuşesc să rănească şi să distrugă, dar toate sunt scrise cu aceleaşi litere. Florile sunt elegante, deşi stau ascunse printre ierburile câmpului. Gazela care aleargă e elegantă, chiar dacă fuge de leu.Şi până şi în pasiunile cele mai aprige eleganţa nu le îngăduie adevăratelor legături care unesc două persoane să se rupă. Eleganţa nu stă în hainele pe care le purtăm, ci în felul în care le purtăm. Eleganţa apare când tot ce e de prisos este dat la o parte şi putem să descoperim simplitatea şi concentrarea: postura este cu atât mai frumoasă cu cât e mai simplă şi mai sobră. Şi ce este simplitatea? E întâlnirea cu adevăratele valori ale vieţii.Zăpada e frumoasă pentru că are o singură culoare.Marea e frumoasă pentru că pare o suprafaţă plană.Deşertul e frumos fiindcă pare doar un câmp de nisip şi stânci.Dar, când ne apropiem de fiecare dintre ele, descoperim cât sunt de profunde, de integre, şi le recunoaştem virtuţile.Lucrurile cele mai simple din viaţă suntşi cele mai deosebite. Lasă-le să se manifeste . Cu cât inima se apropie mai mult de simplitate, cu atât mai mult poate să iubească fără restricţii şi fără teamă. Cu cât iubeşte mai fără teamă, cu atât mai mult poate să-şi demonstreze eleganţa prin fiecare gest. Eleganţa nu este o chestiune de gust. Fiecare cultură are felul ei de a vedea frumuseţea, care de multe ori este diferit de al nostru . Paulo Coelho

http://centerforpersonalreinvention.com

Aripile sufletului  imi zboara spre inaltimea Muntilor,

unde pasi de caprioara, priviri de cerbi imi lumineaza fiinta.

In munti, acasa este locul lor, curajoase si pline de cautare,

de daruire, isi cauta hrana.

Cata daruire, cata simtire fina, atenta si a fi mereu acolo!

Prin frig si nori, prin ploaie si vant,

Else se strecoara cu picioarele lor delicate

printre frunzele copacilor.

Coboara  mai aproape de noi, sa le admiram siluetele.

Fiinta’mi este nemiscata cand mereu le zaresc,

Le privesc, nu ma mai satur sa le admir.

Cerbul si caprioara, yinul si yangul, Cerul si Pamantul,

Asa sunt animalele iubite de al meu Suflet.

Prin ochii unei caprioare simti umilinta si recunostinta,

Pentru toata creatia Divina.

atat de perfecta si de Inaltatoare.

Cerbul, prin forta pe care o emana, prin

coarnele care se inalta sa atinga Cerul,

Isi sopteste incredere si putere interioara.

Cerb si caprioara, acum aici,

Sufletul meu le-a chemat,

Le-a reevocat si m-am adapat

de la mireasma care emana din ele.

M-am identificat cu ele,

Cele doua porti ale Sufletului,

Cele doua voci care suna si incanta mutii,

Prin pasii si alergarea lor.

Lasa in urma rapiditate,

Fascinatie, miros de mister si incantare.

V-am admirat de multe ori.

V-am chemat in a mea fiinta,

Uneori mi-ati aparut,

Cand nu credeam ca veti veni.

Pentru tot, voua, iubiti ai inimii mele,

Va multumesc.

Sunt recunoscatoare Divinului 

pentru Tot ceea ce mi-a daruit 

aici si acum.

Minunea de la Vasta

Localizată în aşezarea Vasta din Grecia, biserica Sfânta Teodora este una dintre cele mai minunate și mai vestite bisericuţe din lume, fiind unică prin faptul că din zidurile ei au crescut în mod miraculos mai mulți copaci uriași, fără însă a o deteriora câtuși de puțin.
Sfânta Teodora, în memoria căreia a fost construită această biserică, a trăit în secolul al XI-lea, în perioada bizantină. Atunci când regiunea în care locuia a fost asaltată de bandiţi, Sfânta Teodora dorind să-şi apere satul, s-a deghizat în soldat şi a intrat în rândurile luptătorilor. Sfânta nu a supravieţuit luptei, dar se spune că, înainte de a-și da ultima suflare, ea ar fi şoptit cuvintele: „Fie ca trupul meu să devină biserică, sângele meu să devină râu, iar părul meu să devină pădure de copaci.”

Locuitorii din Vasta, mişcaţi de eroismul sfintei şi îndureraţi pentru pierderea ei, au construit o biserică din piatră, chiar pe locul bătăliei în care sfânta Teodora și-a pierdut viața.
Legendele locului spun că un râu din zona respectivă și-a modificat cursul pentru a curge chiar pe sub temelia lăcașului construit în memoria sfintei. Mai apoi, din acoperişul bisericii au început să crească copaci ale căror rădăcini nu se văd nici în interiorul bisericii, nici sub tavan şi nici pe pereții exteriori ai clădirii. Copacii au deja sute de ani, dar rădăcinile lor nu sunt nici acum vizibile. În total, pe acoperișul bisericuței au crescut 17 copaci uriaşi. Cea mai mare parte dintre ei sunt înalţi de peste 30 de metri, unii având o grosime de peste un metru, mulţi având o greutate de peste o tonă.

 

Cu toate că acoperişul bisericuţei are doar câțiva centimetri și nicio întăritură specială, aceasta rezistă ca prin minune. Oamenii de ştiinţă care au cercetat cazul mărturisesc că le este imposibil să explice cum anume cresc acești copaci pe un acoperiş atât de subţire fără ca biserica să se prăbuşească.
Sfânta Teodora din Vasta a ajuns, în scurt timp, foarte cunoscută și iubită de creştinii din zonă. Minunile nu au întârziat să apară, mulţi găsindu-şi alinare la mormântul ei. Biserica Ortodoxă a Greciei a canonizat-o, iar pelerinajele la Vasta sunt din ce în ce mai multe.

Oamenii de ştiinţă despre minunea din Vasta

În anul 2003, la cel de-al patrulea Simpozion de Archaeometrie din Grecia a fost prezentat un raport geofizic asupra bisericuţei din Vasta. Cercetători de la Universitatea din Patras au venit special în Grecia pentru studia minunea. Bisericuţa se află în grija Arhiepiscopiei locului, dar şi sub ocrotirea Ministerului Culturii, fiind considerat un monument bizantin de valoare naţională.
Minunea de la bisericuța din Vasta se vede cu ochiul liber: rădăcinile celor 17 copaci imenşi nu se văd pe nici o parte a ei. Acoperişul are o grosime de doar câţiva centimetri, pereţii sunt şi ei din piatră, fără crăpături sau găuri. Rădăcinile nu se văd nici în interior, nici înafară. Datorită acestora, micuţa clădire se afla sub o imensă presiune. În timp biserica a avut nevoie de unele restaurări minore, care au fost necesare mai ales din cauza curiozităţii unora care au încercat să înţeleagă misterul.

 

A fost realizat și un test cu ultrasunete. Pereții au fost analizaţi bucăţică cu bucăţică. Astfel s-a putut vedea cum rădăcinile copacilor „se scurg” parcă prin micile spaţii rămase libere între pietrele zidurilor, până în pământ. Mica biserică a devenit un „corp viu”.      
Arheologii mărturisesc că aceasta este o minune unică în lume, la care nu s-a găsit încă o explicație științifică: cum anume rădăcinile copacilor au urmat exact spațiile libere dintre pietre pentru a crește prin pereți, fără a-i deteriora în niciun fel, și cum anume bisericuţa şi acoperişul ei au rămas intacte.

Afirmațiile unor specialiști

Loukas Constantin, geolog: „Nu există o explicaţie din partea geologiei. Este vorba de o minune continuă.” (1987).
Gheorghe Raptis, silvicultor: „Întregul fenomen depăşeşte orice explicaţie logică, firească şi ştiinţifică a omului.” (1992).
Elefterie Beligiannis, inginer: „De vreme ce vânturile care suflă pe acolo au puterea să dezrădăcineze arbori, se poate înţelege clar cu ce mare putere apasă cei 17 copaci asupra acoperişului.” (1986).
Elena Stavrogiannis, arhitect: „Fenomen inexplicabil ştiinţific. Greutatea copacilor și puterea vânturilor ar fi trebuit ca, datorită poziţiei bisericuţei, precum și a construcţiei șubrede, ţinând seama şi de vechimea ei, să o dărâme demult. Însă ea a rămas în picioare de atâtea secole, fără stricăciuni serioase” (1993).

Anastasie Tinka, teolog, arheolog, istoric: „Întreaga creştere,existenţa şi viaţa  copacilor de pe acoperişul bisericuţei Sfintei Teodora uimeşte, depăşeşte orice raţiune şi explicație. Aceasta arată o însuşire rară: intervenţia lui Dumnezeu pentru făptura Lui prin săvârşirea minunii.” Makrigiannis, geolog: „Şaptesprezece uriaşi sprijiniţi pe nimic. Toţi aceşti arbori imenşi sunt înrădăcinaţi pe nimic sau, mai bine-zis pe acoperişul gros de câţiva centimetri! Cea mai mare surpriză ne aşteaptă însă înăuntru. Nicio rădăcină, cât de mică, nu iese dintre zidurile vechi ale bisericii. Nicio crăpătură care să fie cauzată de ei! Atunci când vântul bate printr-un copac uriaş al bisericuţei, rădăcinile lui formează nişte pârghii atât de puternice, încât micul aşezământ ar trebui să se dărâme imediat. Ca geolog sunt în măsură să ştiu foarte bine că zidurile s-ar fi crăpat şi s-ar fi spart chiar și numai din cauza unui singur copac, cu atât mai mult că sunt 17.” (1993).

 

Sunt priviri care vorbesc de tine.
Sunt nori care ma inalta catre Tine.

Sunt sunete care imi soptesc  cu dor.

Sunt taceri care se scurg usor.

Sunt lumini care apar in cale.

Sunt  atingeri care oglindesc iubire.

Sunt zari care cauta chemare.

Sunt pasi care duc spre tine.

Sunt  imbratisari ce-amintesc,

Ce suntem. cine suntem. unde suntem.

Sunt Voci care canta in Cor,

Al lumii Izvor.

Sunt  povesti in care adorm.

si zbor usor.

Sunt  departarea si apropierea.

Sunt cautarea si inchinarea.

Sunt copacii si frunzele.

Sunt  liniile fine ale mainilor.

Sunt gandul imbratisarii de dimineata.

Sunt  linistea serii.

Sunt cuvinte asternute,

Ganduri nedeslusite.

Sunt  a invata.

Sunt a aprofunda.

Sunt a deveni.

Sunt a ma redefini.

Sunt a crede.

Sunt a colora.

Sunt  a clipi in Soare si nori.

Sunt a dansa, dincolo de zori.

Sunt o dimineata.

Sunt a ma maturiza.

Sunt a ma descoperi.

Sunt a ma increde.

Sunt a accepta.

Sunt a multumi.

Sunt a binecuvanta.

Sunt a ma ruga.

Sunt a discerne.

Sunt a picta.

Sunt a ma Inchina.

Sunt a spera.

Sunt a crede.

Sunt  un miracol.

Sunt  a fi.

In tot si peste tot.

Omniprezenta si omniscienta.

Daruita si umila,

In iubire si smerenie,

In joc si incantare.

in acceptare si eliberare.

Zboruri prin mine

Zboruri prin mine

Valseaza prin mine amintiri.As lua un creion si as contura povestea vietii. timpul prezent si viitorul. degetele-mi nu cunosc maiestria picturii… l-as putea desena cu sentimente. As face fondul din culoarea libertatii, vasta si plutitoare, iar celelalte nuante, vii si sclipitoare ar fi ale iubirii, incantarii, recunostintei, idealului, increderii. Imi aduc gandurile inapoi si le priponesc in prezent. 

Le colorez cu tot ce vreau sa-i ofer viitorului.

Presar pe clipa prezenta sclipiri incandescente.

Presar timpuri luminifere si sunete melodioase.

Presar jocuri de basm si pasi in lumina.

Presar dansul in Cetatea Eternitatii si deschid usa mirarii.

Presar tic-tacul clipei si desenez  tabloul vietii.

Presar in mine, redescoperirea uimirii.

Presar in mine, atingerea prin Tine.

Presar in mine, bucuria regasirii.

Reiau cu mine, intalnirea serii.

Reiau cu mine,  calatoria vietii.

Ating prin Tine, esenta vietii.

Ating prin Tine, zborul spre mine. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Femeie, impaca-te cu trupul tau!

Inainte de a citi acest articol, iti recomand sa-ti duci atentia inspre respiratie, sa inspiri si sa expiri profund. Respiratia e principala punte de legatura intre tine si trupul tau, intre tine si Viata. Apoi, aseaza-te bine in corpul tau si relaxeaza-te, caci esti femeie (pentru noi femeile, relaxarea e ceva natural si nativ).

Din pacate, traind vremuri in care ni s-a cerut sa fim cat mai rationale, in detrimental intuitiei, am uitat sa comunicam cu trupul nostru si sa-l simtim cu adevarat. Ne aducem aminte de existenta lui doar atunci cand suntem obosite sau cand ne imbolnavim. Acest lucru ne-a indepartat practic de noi insine si am ajuns sa traim totul direct in mansarda mintii si cu etajul inimii inchis.

Avand o minte obisnuita sa judece, sa compare, sa catalogheze si sa traga concluzii, am ajuns sa facem acelasi si cu trupul nostru, uitand sa-l iubim si sa-l acceptam cu inima.

Daca esti nemultumita de cum arata corpul tau e semn ca nu te accepti pe tine. Daca ii critici pe ceilalti e tot un semn ca nu te accepti pe tine, ca esti aspra cu tine insati si implicit cu corpul tau.

Ca prim pas in acceptarea de sine, iti propun  urmatorul exercitiu de sinceritate: sa te privesti in oglinda timp de cateva minute in ochi si sa fii sincera cu tine…ce iti spun acei ochi la care te uiti? Apoi lasa acei ochi sa te priveasca si sa-ti vorbeasca. Revelatiile nu vor intarzia sa apara.

Ochii ne vorbesc mereu…fara cuvinte, fara complicatii. Esti un suflet care are trup si fara acesta nu ai mai fi aici pe acest pamant.

Poti sa-ti ignori trupul in favoarea mintii, sa-l neglijezi, sa-l chinui fortandu-l permanent, sa-l privezi de sport si de miscare, sa-l infometezi sau sa-l intoxici lent cu diverse dependente, insa tu vei fi cea care va suporta toate consecintele mai tarziu.

Iti poti trata trupul ca pe un templu sau ca pe un bordel, caci felul in care il tratezi iti vorbeste despre tine si despre cat de mult te iubesti.

Trupul unei femei este precum apa..si asa cum apa tinde sa ia forma vasului in care o torni, trupul tau se va modela in functie de lumina ta interioara si de cata iubire ii oferi.  

De aceea, te invit sa-ti tratezi trupul ca pe un templu in care sufletul tau slujeste Divinului.

Incepe cu lucrurile simple, aparent banale: sa-l ingrijesti, sa-l speli, sa-l atingi cu dragoste, sa-l rasfeti din cand in cand si sa-i multumesti ca iti sustine sufletul in drumul lui spre evolutie.

Si ce daca e diferit de alte trupuri? Asa cum nu exista frunze perfect identice in natura, asa cum fiecare templu are particularitatea sa, tot asa, Natura adora sa se exprime pe sine prin diversitatea formelor sale, iar trupul tau e una dintre ele. Nu-i asa ca e extraordinar? A constientiza ca esti unica si irepetabila si ca fiecare este asa, iti da o stare de relaxare si de liniste sufleteasca…

Incepe sa comunici cu trupul tau, asculta-l, descifreaza-i limbajul si invata din mesajele pe care ti le transmite. In acest moment, daca inchizi pentru o clipa ochii si iti cobori atentia in corp, ce simti? Ce iti transmite?

Astept raspunsul tau.

 

Cu drag,

Adela Moldovan

Life Coach & trainer Feminitate

www.lifeinbalance.ro

Voința

Despre ce ai vrea să scriu? Chiar crezi că eu știu…ce scriu? Îmi las mâna condusă de gânduri …uff, când voi scăpa de ele?! Cum scriu așa gândesc sau scriu ca să aflu ce gândesc? Îhm, mai cu seamă și cu-adevărat așa: nu știu ce gândesc și scriu pentru a afla, asta este. Hai, măcar o dată, mai vărsă-ți potirul cu inspirație, să se prelingă și în ceașca mea un strop!

Să scriu ce îmi doresc, zici? Vezi tu, aș scrie, dar am o superstiție: că scriind nu se va mai împlini și nu vreau asta. Prefer să țin în mine și dorința, și dorurile, și voința. Că tot venii vorba, despre voință mai degrabă aș scrie. E simplu: nu o posed, nu am posedat-o nicicând. O oarecare formă de voință am cunoscut: aceea de-a nu fi deranjată, de-a nu fi întrecută, de-a nu fi ultima -care face, află, știe – de-a fi pregătită, de-a fi dorită, de-a fi …a fi, punct. Și, de aceea, cred că nu m-am lăsat deranjată prea des, nu am fost niciodată prima, dar nici ultima, am avut mereu un răspuns, o reacție, am stârnit curiozitate, interes și… restul. Dacă sunt mulțumită, dacă mi-e destul? Mulțumirea mea nu vine din atâta lucru; vine mai simplu, mai lin și mai frumos decât în trecut. Vine încă de cu-ziuă, cu primul firicel de lumină, cu prima respirație conștientă, cu fiorul picioarelor reci și a pleoapelor grele de somn neîmplinit, cu zgomotul străzii, cu tremurul din piept, cu emoția unei zile noi-nouțe ce stă să înceapă-de îndată ce mă cobor din pat. Și firul logicii se oprește aici; curios(?!)…ziua mea începe doar când și dacă mă cobor din pat? Decid eu asta sau…?! Oricum e lipsit de sens ce spun, că spun doar așa să mă aflu în treabă. Dacă aș vorbi serios aș spune poate, altfel. Voința mea nu e nici mai mare, nici mai mică, nici mai cu greutate, nici mai cu folos decât o plapumă atunci când ți-e frig. În situații limită, când este imperios necesar să se arate, apare, încrezută și trufașă. Toată o energie și un zbucium, să se știe că există, că e și ea acolo. Fără scenă -situația critică- și spectatori, e domolită, prietenoasă și calmă. Dacă mă întrebi pe mine, o prefer așa, de fapt o încurajez și o conserv așa în neînsemnatele mele activități. E mai bine astfel, mai sinceră, mai aproape de ea însăși. În fapt, nici nu am nevoie de ea, îmi ajung năzuințele, dorurile și…momentul acesta, așa cum este.
Nici voința mea nu e mai mult decât ”dorință și înfrânare, dorință și renunțare” (Anton S. Makarenko) și…atât.

 http://delaordinarlaextraordinar.wordpress.com

Azi tac. E randul tau sa vorbesti.
Inchide ochii  pentru cateva minute, asculta melodia de mai jos si simte. Apoi revino si lasa un comentariu.

 


E pagina ta. E articolul tau. E sansa ta sa iti dai voie sa simti, tot ceea ce simti, e sansa ta sa te eliberezi de toate gandurile.
Azi iti ascult inima, dincolo de spatiu si timp, ma deschid sa primesc mesajul tau. Lasa-l sa vina la suprafata pentru a crea spatiul in care anul acesta vor intra toate minunatiile pamantului.
Uneori tacerea mea e mai presus de orice cuvinte, si azi tac pentru ca vreau sa te ascult, si sa transform cuvintele tale in iubire pe care sa ti-o daruiesc tot anul acesta.
Esti pregatit/a sa dai totul afara pentru a primi IUBIREA?
Mi-am inceput calatoria anul acesta cu o rugaciune care spune asa:
‘’Doamne, anul acesta, vreau sa vorbesc cu cuvintele tale, sa aud cu urechile tale si sa simt cu inima ta.’’
Pentru ca te iubesc si pentru ca stiu ca misiunea mea in aceasta lume, rolul meu, este sa iti transmit tie, cat mai pur, cat mai curat si cu toata iubirea mea, mesajul divin pe care creatorul a tot ceea ce este ti-l trimite prin mine.
In primul mesaj al  unei noi calatorii miraculoase prin acest minunat an, vreau sa-ti multumesc ca existi. Tu ai fost si esti calea prin care eu ma desavarsesc zi de zi. Iti multumesc ca iti deschizi sufletul pentru a primi iubirea ca stil de viata, pe care eu si Tatal, o promovez in fiecare articol si mesaj. Iti multumesc ca acolo unde esti iti faci rolul perfect si potrivit pentru intreaga existenta, in fiecare clipa. Nici nu stii cat esti de minunat/a.  Nici nu stii ca nici o clipa nu te-am considerat ca fiind mic si neputincios, ci intotdeauna am stiut  ce fiinta mareata esti.
Iti multumesc ca mi-ai stat alaturi, ca m-ai criticat, ca m-ai apreciat si ca de fapt in fiecare clipa, mi-ai aratat ce trebuia sa vina la lumina din interiorul meu. Iti sunt profund recunoscatoare.
Dumnezeu mi te-a trimis si m-a trimis pe mine, pentru a ne re-aminti reciproc cine suntem, si pentru a pasi usor , usor spre paradisul si imparatia lui in aceasta viata.
Nu voi afirma niciodata ca eu detin meritele pentru ceea ce fac complet, si pentru ca te sustin si te insotesc in aceasta calatorie, pentru ca stiu ca nu as putea sa fac nimic fara sustinerea si harul divin.
De aceea, azi te rog sa imi vorbesti si ma deschid sa primesc raspunsurile pentru tine, in articolele care urmeaza.
Lasa sa vina tot ce a ramas nespus de-a lungul vremii si in acest fel iti lansezi rugaciunea catre Dumnezeu, si in perioada urmatoare asculta. Taci.  Si asculta!
Ai incredere in mine si fa acest lucru.
Acum tac, si ma retrag in tacerea binecuvantata.
Te iubesc.

http://artafeminina.ro

Rudyard Kipling - A Dedication

And they were stronger hands than mine
That digged the Ruby from the earth--
More cunning brains that made it worth
The large desire of a king,
And stouter hearts that through the brine
Went down the perfect Pearl to bring.

Lo, I have wrought in common clay
Rude figures of a rough-hewn race,
Since pearls strew not the market-place
In this my town of banishment,
Where with the shifting dust I play,
And eat the bread of discontent.

Yet is there life in that I make.
0 thou who knowest, turn and see--
As thou hast power over me
So have I power over these,
Because I wrought them for thy sake,
And breathed in them mine agonies.

Small mirth was in the making--now
I lift the cloth that cloaks the clay,
And, wearied, at thy feet I lay
My wares, ere I go forth to sell.
The long bazar will praise, but thou--
Heart of my heart--have I done well?

Rudyard Kipling - Daca

De poti fi calm cand toti se pierd cu firea
In jurul tau si spun ca-i vina ta;
De crezi in tine chiar cand omenirea
Nu crede dar s-o crezi ar vrea;

Daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
Nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept;
Daca privit cu ura nu te razbuni urand
Si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de intelept;

Daca astepti dar nu cu sufletul la gura
Si nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
De nu raspunzi la ura tot cu ura
Dar nici prea bun sa pari nici prea-ntelept;

Sau cand hulit de oameni, tu nu cu razbunare
Sa vrei a le raspunde, dar nici cu rugaminti;
De poti visa dar nu-ti faci visul astru;
De poti gandi, dar nu-ti faci gandul tel;

De poti sa nu cazi prada disperarii
Succesul si dezastrul privindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvantul candva rostit de tine
Rastalmacit de oameni, murdar si prefacut;

De rabzi vazandu-ti idealul distrus si din nimic
Sa-l recladesti cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poti risca pe-o carte intreaga ta avere
Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut
Si-atunci fara a scoate o vorba de durere
Sa-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ;

De poti ramane tu in marea gloata
Cu regi tot tu, dar nu strain de ea;
Dusman, om drag, rani sa nu te poata;
De toti sa-ti pese dar de nimeni prea;

De poti prin clipa cea neiertatoare
Sa treci si s-o intreci gonind mereu;
Daca ajungi sa umpli minutul trecator
Cu saizeci de clipe de vesnicii mereu,
Vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
Si mai presus de toate, un OM, iubitul meu.

 

''Heat cannot be separated from fire, or beauty from The Eternal.''
Dante Alighieri

„Dumnezeu era în mine, mă aştepta.”
Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de origine română, este o personalitate puţin cunoscută. Viaţa ei a fost caracterizată de o căutare neîncetată a „sensului” de a trăi, de dorinţa intensă de a afla o fericire „perfectă şi permanentă”. „Nevoia înnăscută a fericirii perfecte, nostaligia nemotivată, poetică, pe care orice suflet o cunoaşte în anumite momente, trebuie să fie dovada de netăguit a existenţei acestei fericiri perfecte. Repetând iar şi iar declanşarea bucuriei prin diferite forme, am înţeles că eu eram un sediu unde locuia bucuria. Şi că această bucurie există ca o virtualitate eternă, în fiecare dintre noi.” În lucrarea sa, „Martorul Eternităţii”, ea descrie întâlnirea cu maestrul spiritual, cel care a călăuzit-o, pe calea non-dualismului, către experienţa realizării Sinelui.

„Acest zbucium al meu devenea palpabil, tangibil. Atingeam lucrurile din jurul meu ca şi cum aş fi vrut să mă conving de realitatea lor, priveam oamenii cu certitudinea că, în curând, aveau să fie cu toţii morţi. Ştiam că eu însămi, inevitabil, voi muri. Să mor fără să fi înţeles de ce am venit pe lume, de ce am trăit, de ce am suferit şi am căutat? Sau să devin Supraom ca să văd în jurul meu numai suferinţă? Bineînţeles nu există doar suferinţă în această lume, dar bucuria nu şterge lacrimile, gemetele, urâtul.

Negreşit eram obsedată, nu mă gândeam decât la asta, zi şi noapte. Oh, aceste nopţi în care spiritul meu nu dormea niciodată complet, şi aceste zile când, amorţită de neînţelegere, trăiam în aşteptarea miracolului care ar fi putut să explice totul! Aş fi vrut să-L rog pe Dumnezeu să se milostivească de mine! Şi m-am rugat acestui Dumnezeu, în existenţa căruia nu credeam. L-am rugat să aibă milă de mine. Îmi amintesc ora, exact ora acelei supuneri. Dar nu eram – chiar implorând – complet supusă, decât doar rugăciunii, fiind mai departe hotărâtă să-I lansez provocarea de a-L aştepta mereu, până la sfârşitul vieţii mele. Sufletul meu tânjea să se poată avânta spre iubire. I-am vorbit lui Dumnezeu ca unui virtual iubit şi, într-o disperare nebună, I-am făgăduit că nu voi iubi pe nimeni, cu aceaşi intensitate, ca pe El.

Am făcut, în genunchi, acest act de smerenie. Îmi simţeam faţa inundată de lacrimi, îmi simţeam corpul, toată fiinţa încordate, şi-mi auzeam vocea consacrând „pactul” dintre Dumnezeu şi mine. Eu îi ceream, îl imploram să mi se arate, făgăduind că după aceea voi fi, pentru totdeauna în serviciul Lui. Fără să ştiu pentru ce iau această decizie, am mai promis că „după aceea” nu-i voi mai abandona pe oameni, pe aceste fiinţe pe care El le-a creat atât de departe de perfecţiunea Sa şi care se declarau totuşi a fi asemănătoare cu El. Epuizată, incapabilă să mai stau în genunchi, m-am întins pe jos. Am rămas ghemuită acolo mult timp, cu faţa scăldată în lacrimi, apoi, cu ultima rămăşiţă de putere, m-am ridicat şi m-am întins pe pat. Un moment de relaxare, cu ochii închişi. Mi-am amintit, involuntar, acel exerciţiu cu trandafirul, despre care am citit într-una din cărţile lui Rudolf Steiner. Mi-am imaginat un trandafir. Era roşu, catifelat acest trandafir şi foarte, foarte proaspăt, încât roua strălucea deasupra petalelor lui. Cu ochii închişi, priveam trandafirul. Era frumos şi pur, stătea aproape de faţa mea. I-am simţit parfumul. Acest parfum alunecă în inima mea. După aceea nu a mai fost nici un trandafir. Esenţa trandafirului a acaparat totul. Era ca şi cum esenţa parfumului de trandafir mă înlocuise în interiorul inimii mele. Apoi un gol. Un vid imens se cască în mine, ţinându-mă trează. Am căzut în acest vid, identificându-mă cu el. Şi în golul din fiinţa mea, Dumnezeu îşi găsi locul Său. Era acolo. Mă aştepta.

Momentul în care Îi facem lui Dumnezeu loc în noi, seamănă cu moartea. Mori tu însuţi, cel care a fost până în acea clipă. Eu însămi am simţit asta, dar exact acest lucru m-a eliberat de eu-l meu. Eternitatea era cea care locuia atunci în mine. O frică sacră care m-a ajutat să asist la această moarte a propiei mele fiinţe, dăruindu-mi o fericire fără limite şi dându-mi apoi şansa de a înţelege ce înseamnă să te naşti din nou. Mi-a fost imposibil să aflu cât a durat această trăirea unică: două minute? Un sfert de oră? Un ceas? Revenind la conştiinţa cotidiană, primul lucru de care mi-am dat seama a fost că-mi era greu să-mi reiau respiraţia normală. Bănuiam că, o vreme, probabil nici nu respirasem. Deci, poţi trăi fără să respiri! Deci viaţa este independentă de corp! Aceste gânduri mi s-au părut, pentru moment, de cea mai mică importanţă; mi-au traversat cugetul, fulgerător.

Ceea ce avea importanţă în momentul acela era calitatea bucuriei care mă domina. O bucurie calmă, profundă. Nu seamănă câtuşi de puţin cu o beţie; dimpotrivă, era o stare trează, de dragoste implinită. O dragoste sacră. Fiecare fibră a fiinţei mele beneficia de această revelaţie. Dar de-o importanţă supremă a fost orbitoare descoperirea că, în afară de tot ceea ce am putea gândi şi simţi, există un lucru necunoscut, ascuns în noi, depăşind orice aşteptare, orice imaginaţie. Sacralitatea acestei descoperiri era copleşitoare. Prin nici un mijloc cerebral, prin nici o forţă volitivă n-ai fi putut atinge această nouă dimensiune a conştiinţei. Depăşind în mod absolut cadrul logic al mentalului era evident că limbajul uman nu putea fi un instrument adecvat pentru exprimarea unui lucru, existând într-o dimensiune ultramentală. Mi-am dat seama, cu umilinţă, că li se reproşează pe nedrept sfinţilor, misticilor, yoghinilor că nu vorbesc despre experienţe lor extatice. Chiar dacă ar vrea, n-ar putea şi, să nu fii în stare să exprimi această fericire, această stare de graţie, devine o tortură pentru cel care, după ce a trăit extazul, în „realitatea” sa nemijlocită, se află în imposibilitatea de a împărtăşi totul celor apropiaţi care vor să înţeleagă. Nu le rămâne altceva de făcut decât să se exprime prin exemplul propriei lor vieţi. Poţi să exprimi muzica unui surd când, pentru a o înţelege, însăşi muzica este aceea pe care trebuie să o asculţi?”

„Martorul Eternităţii trezindu-se în mine, am devenit eu însămi conştientă de această Eternitate. Contopirea dintre conştiinţă şi eternitate fiind realizată, fiecare moment devenise, implicit, etern, prin faptul de a se petrece în această Eternitate. A fi nu înseamnă altceva decât asta: A fi. Eternitatea, conţinând o infinitate de modalităţi, cuprindea cu uşurinţă şi Iluzia. Paradoxul nu mai avea o valoare, fie că era vorba despre o afirmaţie sau o negaţie. Orice lucru supra-adăugat nu modifica întru nimic perfecţiunea iniţială, absolută a Eternităţii. Era tulburător, era practic, era natural, viabil, real, exaltant. Nu depindeam de nimic. Existam. Existam etern. Această deschidere care putea să se opereze în om, printr-o dilatare naturală a fiinţei sale, continua într-o altă dimensiune. Omul se lasă purtat spre ea, cu luciditate, stăpân pe sine şi apt să-şi asume responsabilitatea vieţii. Un extaz, o beatitudine inconştientă era o experienţă omenească în plus şi, oricât de extravagantă, rămâne mai mult sau mai puţin egală cu orice altă experienţă umană. Totuşi, o legătură directă cu Absolutul – stabilit fiind în Absolut – era o experienţă care te putea proiecta în afară de tot ceea ce era cunoscut, dincolo de mental sau, mai bine zis, îţi permitea să depăşeşti orice experienţă, înglobându-le pe toate.”