Poveste de dragoste cu tine însuți (II)

Cât de mult te iubeşti cu adevărat?
Primul pas ar fi să îţi dai seama cât de multe te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe...
I le acorzi?
Ţi se petrece să-i spui „poveşti cu balauri”, despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând, despre cât de ghinionist este sau ce puţine şanse are să reuşească? Se numeşte pesimism, şi copilul din tine este trist şi deprimat mult timp după ce îi spui aceasta.
Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui „nu îi vor fi niciodată accesibile”? Numele acestui comportament este invidie şi gelozie, şi pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine.
Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfârşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit.
Îi explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie? Îl înveţi astfel ura, iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci.
În plus, ca să mai „îmbunezi” un pic situaţia, îi spui că nu contrează câte îndură, tot el este „centrul Universului”? Orgoliul pe care i-l trezeşti astfel, în mod paradoxal, îi alimentează complexele de inferioritate...
Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică.
Dacă ţi se mai petrece uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi înseamnă că încă nu te iubeşti suficient...

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta
Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlalţi, satisfacţiile de tot felul, diferite idei şi teorii metafizice – nu îl vor linişti decât pentru scurt timp.
Periodic el va deschide ochii, va înţelege că nu a primit ce îi trebuie şi va reîncepe să plângă.
Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalţi, reproşurile, ironia, violenţa (fizică sau verbală), neîndurarea, răceala sufletească, tristeţea, neîmplinirea, nerăbdarea, împrăştierea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plânge.
O relaţie de iubire între două fiinţe care nu ştiu aproape deloc să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis.
Fiecare din cei doi speră că celălalt va reuşi miracolul să umple golul – să îi ofere atât de mult încât să îl scutească de necesitatea de a se descoperi şi iubi pe Sine. Evident, este doar o himeră...
Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celălalt. Dacă nu mi le oferă mă voi considera îndreptăţit să mă supăr.
Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşeală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce...
De fapt, nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.
Dimpotrivă, atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o conferă o veritabilă iubire de Sine, interacţiunea se stabileşte pe cu totul alt nivel.
Nu mai este vorba de acea „foame de iubire” care face ca interacţiunea cu celălalt să fie o necesitate stringentă şi dureroasă, ci de revărsarea unui prea plin.
În felul acesta „a dărui” şi „a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberez pe celălalt de „obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.

Ce se petrece atunci când te iubeşti cu adevărat?
Te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă.
Nu ţi se petrec aproape niciodată accidente, nici măcar acel gen de „incidente stupide” care lasă în urmă vânătăi, zgârieturi şi alte semne de „bună purtare”.
Nu te cerţi cu ceilalţi (nici măcar în gând) iar dacă trebuie să îţi susţii punctul de vedere o faci cu calm, bunăvoinţă, toleranţă şi fermitate.
Dispare acea stare de aviditate care altfel te face să-ţi petreci viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva (iubitul, filmul, cina, vacanţa, banii etc).
Trăieşti deseori o stare interioară de transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi sentimentele se conturează calm, fără confuzii sau conflicte interioare.

Iubeşte-te și descoperă-te cu adevărat
A face pace cu tine însuţi, într-un mod plin de luciditate şi dragoste, este primul pas către veritabila cunoaştere de Sine care aduce simultan la suprafaţă culmile cele mai sublime ale personalităţii dar şi abisurile cele mai întunecate.
Dacă nu te iubeşti cu adevărat nu vei avea niciodată tăria să te priveşti în faţă, exact aşa cum eşti – OM – supus greşelii, tentaţiilor căderilor, dar totodată capabil să oglindeşti în inima ta măreţia Totului.

 http://venus.org.ro