Am simţit dintr-o dată cum seara se preschimbă în dimineaţă.
Timpul îşi pierduse dimensiunea pentru o clipă. 

Atunci am scris un poem: 
"Îngăduie-mi să plutesc departe, 
acolo unde-mi zboară visul", 
şi am descris locul acela: 
"Este un loc, niciunde, unde totul se sfârşeşte; 
fără speranţe, fără vorbe, fără voce, fără sunet, 
fără călători osteniţi, pe o cărare goală, 
fără naştere, fără moarte, fără trup, fără noapte, 
fără zi şi fără zori în acel vid".
 Am început să recit teatral: 
"Mi-ai auzit mesajul? 
L-ai acceptat? Nu-ţi cunosc numele. 
Totuşi ţie îţi ofer bogăţia gândului meu". 
"El este pacea sufletului meu. 
El este liniştea vieţii mele". 
Maharshi Thakur credea din adâncul fiinţei sale în Dumnezeu, 
care era liniştea sa.

Întreaga elită a Calcuttei venise să-l asculte pe faimosulcompozitor şi cântăreţ Atulprasad. El cânta aşa: "Tu eşti mierea. Tu eştifântâna şi oceanul mierii. 
Tu eşti bandhu al inimii mele". 
Se referea la Dumnezeu. După poeţii Vaishanavei, 
Srikrishna este Dumnezeu, la fel şi Radha. 
Muzica pluteşte la fel ca sacrul Gange.
 Ea îşi schimbă natura şi trece de la urechi la ochi. 
Nu mai este o unduire sonoră, a devenit o unduire luminoasă,
 şi  în spatele pleoapelor închise o altă lume se alcătuieşte.
 "Tu eşti mierea - Tu eşti mierea -  
prin flăcări,vânt şi cascade de miere pluteşte

madhuram, madhuram."

Cu siguranţă că trupul meu stă aici, în fotoliu, dar eu am pătruns în

Mahakal - timpul infinit, timpul fără început şi fără sfârşit - 

în punctul acela unde soarele nu străluceşte şi stelele nu se zăresc.

 Întinzându-mi ca o nebună mâinile,

Ca să ating acea viaţă de neatins, 

Lasă-mă să merg la această nuntă depărtată 

Prezidată de Mahakala; 

Rupând şi smulgând tot ce este inutil, 

El ridică lampa vieţii libere 

Şi  însemnează fruntea miresei 

 Cu o scânteie de foc... 

Trebuie să merg acolo unde eterna noapte 

Aşteaptă  nemişcată, 

Cu neclintita credinţă

 A dragostei cuiva..,

 Mintea mea ar vrea să fie dincolo de geam, 

să traverseze oceanul timpului, 

părăsind tot ceea ce aveam drag:faimă,îndatorire, obligaţie. 

"Mircea, vreau să te mai văd o dată."

Aerul pe care-l respiram era parfumat.

Pluteam în îmbrăţişarea adâncului său cer albastru.

 Apoi murmură un cântec despre Radha, compus de el: 

"Împodobeşte-te cu un minunat sari albastru. Inima ţi se acoperă cu florile iubirii".

 Amrita, eşti prea tânără ca să-ţi tulburi mintea aşa de mult. 

Nu e bine pentru sănătatea ta mintală. 

Păstrează-ţi cugetul clar şi liniştit, ca apele unui lacadânc, 

transparent ca lumina ochilor de corb. 

Fundul lacului e adânc,deasupra apele sunt liniştite. 

Nu are nici un rost să-l răscoleşti acum şi să-l tulburi. 

În acest suflet netulburat-umbrele evenimentelor acestei lumi se vor topi singure. 

Dar fă pace cu tine însăţi. 

Acceptă totul cu calm, 

acceptă adevărul fără să te superi. 

Există o minunată plantă a frumuseţii în tine,rădăcina ei merge adânc, 

iar la suprafaţă vor izbucni flori. Aşteaptă, numai. Şi-acum  ridică-te! 

Ce-ţi  mai  face arborele tău chatim?