Călătoria în tărâmul înţelepţilor

Pelerinaj în India şi Tibet

La încheierea perioadei de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.
Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor, fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie.

La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.

Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se îngroaşă.

Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă.

Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.

După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului.

Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor săi pitagoricieni.

După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă. Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas, conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe. Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit. Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“

Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.

În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.

Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI
Un băiat tânăr, cu tenul închis, a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.

Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă „frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.

Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.

Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil, nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.

Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei.

Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci, începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime, de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA, Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de semne care ni se dezvăluie.“

Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale
Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.

După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui „freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc.

Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală – spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra planetelor.

După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei, locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“

Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi. Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi doctrină spirituală.

Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.

Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată a elixirului vieţii veşnice.

Apollonius bea din ambrozia nemuririi
Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas.

Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală, lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci, Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet.

Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos.

Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ, existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.

Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul paralizat.

Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea.

De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.

În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“ Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil, căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.

În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA.

Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă spre Occident.

Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor, întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“