Plăcerea e un cânt de libertate...

Un sihastru, care venea în cetate o dată pe an, înaintă şi spuse Profetului:
„Vorbeşte-ne despre Plăcere.”

Şi el răspunse, zicând:

„Plăcerea e un cânt de libertate,
Însă nu-i libertatea,
Ea este înflorirea dorinţelor,
Dar nu-i încă fructul acestora,
Este o adâncime chemând către o înălţime,
Dar nu-i abisul şi nici vârful dorit,
Ea este prizonierul care-şi ia zborul,
Dar încă nu-i spaţiul care să-l învăluie.
Da, într-adevăr, plăcerea este un cânt de libertate.
Şi cu simţire aş dori să vi-l cânt din toată inima. Nu aş voi, însă, nicicum să vă pierdeţi inimile în cântul acesta.
Printre tinerii voştri, unii caută plăcerea ca şi când aceasta ar fi totul şi de aceea sunt judecaţi şi pedepsiţi.
În ceea ce mă priveşte, nu i-aş judeca şi nu i-aş pedepsi, vreau doar să-i văd căutând,
Fiindcă ei vor găsi plăcerea, dar nu numai atât.
Şapte sunt surorile acesteia, iar cea mai mică dintre ele este mai frumoasă decât plăcerea.
Nu aţi auzit oare, povestindu-se de omul care, tot scormonind pământul în căutare de rădăcini, a descoperit o comoară?
Ştiu că unii dintre cei vârstnici îşi amintesc de trecutele lor plăceri cu regret, ca de nişte greşeli făptuite la beţie,
Ci, regretul este numai umbra spiritului, dar nu şi pedepsirea lui.
Aceştia ar trebui să-şi amintească de trecutele plăceri cu mulţumire, ca şi când s-ar bucura de recolta unei veri bogate.
Totuşi, dacă regretul le dă puteri, lăsaţi-i întru acesta.

Mai sunt, apoi, printre voi, unii, nici tineri pentru a căuta, dar nici bătrâni pentru a-şi aminti
Şi în teama de a căuta şi în cea de a-şi aminti, fug de orice plăcere, ca nu cumva astfel să-şi neglijeze sufletul sau să-l jignească.
Or, chiar această îndârjită renunţare este însăşi plăcerea lor,
Astfel că şi ei, asemeni celorlalţi, găsesc o comoară atunci când, cu mâini nerăbdătoare, caută doar rădăcini.

Şi acum spuneţi-mi, rogu-vă, cine-i acel ce poate jigni spiritul?
Privighetoarea cu cântecul jigneşte cumva liniştea nopţii ori licuriciul stelele?
Iar flacăra voastră, ori fumul vostru pot împovăra baterea vântului?
Sau poate credeţi că spiritul e asemeni unui lac liniştit, pe care-l puteţi tulbura cu un toiag?

Adesea, refuzându-vă plăcerea, nu faceţi decât să o adunaţi în tainele firii voastre.
Se ştie, doar, că ceea ce ni se pare uitat aşteaptă ziua de mâine.
Însuşi corpul vostru îşi cunoaşte moştenirea şi adevărata-i nevoie şi nu vrea să fie dezamăgit.
Iar corpul e harpa sufletului vostru,
Şi de voi depinde ca să obţineţi de la ea o muzică dulce ori sunete fără de noimă.

Acum ştiu că vă întrebaţi în inima voastră: „Cum să deosebim ceea ce-i bun în plăcere de ceea ce nu-i?”
Mergeţi pe ogoare şi în grădinile voastre şi învăţaţi ce este plăcerea, privind cum albinele culeg mierea din flori.
Însă aici e, de asemeni, şi plăcerea florilor de a-şi dărui nectarul albinelor,
Fiindcă pentru albine, florile sunt o fântână a vieţii,
Iar pentru flori, albinele sunt solii dragostei.
Şi pentru amândouă, albină şi floare, a da şi a primi plăcerea sunt o datorie şi un extaz.
Oameni din Orphales, fiţi în plăcerile voastre asemeni florilor, asemeni albinelor.”