O picătură în ocean

Deşertul este locul în care ies la lumină
revoltele, nostalgiile, obiceiurile, teama de
necunoscut, locul în care foamea de afectivitate
şi cunoaştere devine mai acută ca
oriunde; dar deşertul mai este şi
adevărata grădină pentru cel care
îşi găseşte oazele şi care simte
pe buzele sale arse gustul mereu altul al Apei Vii.

Atunci când Abraham s-a decis să-si
depăşească condiţia lui
limitată de fiinţă umană şi
să păşească în Necunoscut, a
înţeles că viaţa este asemenea unui
drum lung prin deşert. "Dumnezeu îi spuse lui
Abraham: părăseşte-ţi ţara,
rudele, casa tatălui tău şi
îndreaptă-te spre locul pe care ţi-l voi
arăta eu." (Geneza 12,1)

A călători în deşert înseamnă,
înainte de orice, a călători înspre
profunzimile propriei fiinţe. Pentru a ne
descoperi cu adevărat trebuie să
eliminăm o serie întreagă de factori cu care
ne confruntăm adevărata identitate.
Adică să părăsim cunoscutul, ceea
ce credem că suntem, în favoarea necunoscutului
şi a misterului pe care îl reprezentăm. Este
inutil să stabilim aici ataşamentele legate
de părinţi, poziţiile materiale şi
sociale care ne împiedică să stăm
faţă în faţă cu noi înşine.
Un înţelept antic susţinea că atunci
cînd conştiinţei nu-i mai sunt impuse
cuvinte, imagini, concepte, ea se dilată devenind
un spaţiu infinit, redat simbolic de imaginea
deşertului.

Acest drum spre Infinit pune în lumină ceea ce
Omul are nemuritor şi etern. Pentru Abraham, a se
cunoaşte pe sine însuşi înseamnă a
cunoaşte sursa propriei existenţe, acel
"ceva" care te face să fii ceea ce eşti, din
care apari şi în care te resorbi. Te poţi
retrage în deşert pentru a fugi de lume, de
tumultul vieţii cotidiene. Te poţi retrage
în deşert pentru că nu cunoşti
răspunsul la o problemă care te
preocupă înainte de a trăi acest
răspuns.
Prima dată, Moise s-a retras în deşert
pentru a fugi de violenţă, violenţa
care îi transformase în sclavi pe semenii săi.
Povestea lui seamănă cu istoria unui
prinţ indian, care, într-o zi, a descoperit
durerea şi moartea: prinţul Siddharta
Gautama. Acest prinţ, la fel ca Moise, la fel ca
noi toţi, a căutat răspunsul la
întrebarea "De ce există suferinţa,
răul, nedreptatea?" Şi ce trebuie făcut
pentru a fi eliberat de rău, de
suferinţă, de nedreptate?

Ceea ce Moise a descoperit în deşert a fost
că, înainte de a-ţi pune problema
răului, trebuie să-ţi pui problema
existenţei. Înainte de a te întreba de ce
există suferinţă în lume, trebuie
să te întrebi de ce există lumea. Aici,
experienţa lui Moise se suprapune peste cea a lui
Abraham: în infinitatea deşertului el va
descoperi vanitatea şi fragilitatea Universului.
Ce este fiinţa umană, ce este Universul? "O
picătură într-un ocean" va spune mai târziu
profetul Isaiia.
A găsi răspunsul la o întrebare
fundamentală reprezintă, de fapt,
traversarea deşertului. Moise şi-a traversat
deşertul: o voce i-a răspuns că Divinul
nu este indiferent la suferinţele oamenilor
şi că răul nu reprezintă o
fatalitate: "Dumnezeu a spus: am văzut
suferinţele poporului meu care este în Egipt
şi am auzit strigătele pe care le scoate din
pricina asupritorilor lui... acum Eu te voi trimite la
Faraon şi vei scoate din Egipt poporul meu".
(Exodul 3,1-10) Dar în deşert, cuvintele lui
Moise au devenit şovăitoare. Dorinţa de
a conduce şi de a domina îl părăsise:
"Cine sunt eu pentru a merge la Faraon şi a
scoate din Egipt poporul lui Israel?" (Exodul 3-11)

"Cine sunt eu?" - iată întrebarea pe care trebuie
să ne-o punem în deşert. Răspunsul nu
se lasă prea mult aşteptat: "Nimic", "Nu
sunt nimic". Moise a trăit cu toată
fiinţa sa acest răspuns, dar pe lângă
aceasta, a descoperit că în "nimic" există o
forţă, o Prezenţă, un "Sunt cu
Tine".
Aceasta este una dintre realizările autentice: a
descoperi că niciodată nu suntem mai
puţin singuri decât atunci când suntem singuri,
că dincolo de personalitatea fiecăruia
există un "Eu sunt" pur; aici, unde
înţelegerea discursivă devine
neputincioasă, se naşte o altă
conştiinţă.

A descoperi că în tine există ceva nelimitat
şi nemuritor te face să te întorci şi
să-i ajuţi şi pe ceilalţi.
Aşa a făcut Moise. Dar oare el credea cu
adevărat că trei zile erau suficiente ca un
popor întreg să ajungă la acest adevăr?
Este nevoie de o singură clipă pentru a
renunţa la iluzii şi pentru a descoperi
"ceea ce există", atunci când noi nu mai
existăm ca fiinţe umane. Dar poporului lui
Israel nu i-a trebuit o clipă sau trei zile, ci
40 de ani pentru a atinge această
cunoaştere. 40 este o cifră ce
simbolizează încercările, maturitatea care
vine să încununeze toate eforturile.

La început, Moise era în deşert doar cu
Prezenţa Divină care trezea în el
compasiunea pentru fraţii lui. După aceea,
însă, era însoţit de un popor întreg pe care
îl dorea fără conducător. Dar iată
că anarhia succede tiraniei şi Moise se
află în faţa unei noi dileme: "Există o
lege, un ordin care ar trebui dat acestui popor, un
logos care să transforme haosul în ordine"?
Reguli simple care pot fi urmate de oricine, iar
adeziunea comună la aceste reguli să creeze
armonia între toţi? Conştiinţă
individuală şi colectivă în
acelaşi timp? Moise era un visător? El dorea
să armonizeze comportamentul uman prin
intermediul legii, dar legea care trebuia să
înlăture tirania a creat o nouă tiranie.
Ceea ce Moise dorea să transmită: "supune-te
şi vei fi fericit", nu mai este valabil
astăzi. "Trebuie" este un imperativ din ce în ce
mai puţin folosit.

Deşertul ar trebui să ne dea, astăzi, o
nouă lege care să restabilească, fie
şi pentru un moment, ordinea în viaţa
individului şi în viaţa socială.
Această lege ar putea fi: "Fii conştient
şi fă ceea ce-ţi este permis să
faci". Există în această afirmaţie un
gen de realism care ne poate feri de schizofrenia
şi paranoia atât de frecvente în zilele noastre.
A te supune legii fără să fii
conştient înseamnă, de fapt, a renunţa
la propria libertate interioară, tot aşa cum
iubirea neimpregnată de conştiinţă
înseamnă ruina sufletului.

Când Moise s-a reîntors de pe munte, a găsit
oamenii pe care îi ghida, închinându-se în faţa
unui viţel din aur. Atunci a înţeles că
acei bărbaţi şi acele femei nu
veniseră în deşert ca să caute
adevărul, dragostea, dreptatea, ci au rămas
în sfera materialului, a vizibilului, a palpabilului
simbolizat de acel viţel. Adevărul pe care
dorea să-l transmită nu era vizibil şi
nici palpabil; bucuria pentru el era să
trăiască acel adevăr, o bucurie
pură, fără obiect.