Paulo Coelho

 Dumnezeu ştie că suntem artişti ai vieţii. Într-o zi ne dă o daltă pentru sculptură, în altă zi, pensule şi culori pentru un tablou sau hârtie şi stilou, ca să scriem. Dar niciodată nu voi reuşi să folosesc dălţile pentru pânză sau pensulele pentru sculptură. Cu toate acestea, oricât de greu ar fi, trebuie să accept micile daruri binecuvântate azi; deşi mi se par blestemate pentru că sufăr, ziua e frumoasă, soarele străluceşte şi copiii cântă pe stradă, şi totuşi numai aşa voi reuşi să ies din durerea mea şi să-mi reclădesc viaţa.
Oamenii sunt incapabili să înţeleagă fericirea.
Singura noastră obligaţie este să ne realizăm destinul.
Trebuie să riscăm. Vom înţelege pe deplin minunea vieţii doar când vom lăsa să se întâmple imprevizibilul.
Cu cât sunt mai departe de sentimentele pe care încerc să le inăbuşesc şi să le dau uitării, cu atât sunt mai aproape de inimă.
Fii ca un izvor care se revarsă, iar nu ca un bazin plin mereu de aceeaşi apă.
Sărăcia poate aduce nefericire, dar banii nu vor aduce neapărat fericire.
Voinţa de a crede că viaţa e un miracol ne permite să asistăm la miracole, nu aşa-numitele "ritualuri secrete" sau "ordine iniţiatice". Hotărârea omului de a-şi împlini destinul îl face pe om să fie adevărat, nu teoriile pe care el le dezvoltă pe seama misterului existenţei.
Oamenii ar vrea să schimbe totul, dar în acelaşi timp ar vrea ca totul să rămână la fel.
Frica de a suferi e mai rea decât suferinţa însăşi. Nici o inimă n-a suferit când a plecat în căutarea visurilor sale, fiindcă orice clipă de căutare e o clipă de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia.
Şi nimeni nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunţare se află îndărătul oricărei aparenţe de fericire.
Libertatea este la fel de scumpă ca şi sclavia, singura diferenţă este că o plăteşti cu plăcere şi cu un zâmbet, chiar dacă zâmbetul este udat cu lacrimi.
 Ce-i place omului cel mai mult este frumuseţea.
 Încearcă să te simţi bine cu tine chiar şi când te simţi ca şi cele mai neputiincioase creaturi.
 Totdeauna o să caut să păstrez puţinul pe care-l am pentru că sunt prea mic ca să îmbrăţişez lumea.