Totul e perfect de imperfect
Imi permit să scriu despre o nevoie mai ciudată pe care am identificat-o în oameni: nevoia de perfecţiune, asta după ce ani de zile am fost si eu un mare fan al acestei minunate iluzii.
Atribuim oamenilor trăsături pe care nu le au, proiectăm asupra lor din nevoia de a fi ceea ce ni s-a zis că “ar trebui” să fim, iar apoi spunem că suntem dezamăgiţi. Şi cel mai grav e atunci când suntem dezamăgiţi de noi înşine, după ce ne-am setat nişte standarde inuman de înalte.

Am înţeles că nimeni nu ne poate dezamăgi pentru că nimeni nu ne poate amăgi, excepţie noi înşine.

Ne amăgim şi ne dezamăgim singuri. Pentru că proiectăm asupra celorlalţi neîmplinirile noastre şi credem că ceea ce alţii fac sau trăiesc este “mai perfect” decât viaţa noastră. Ne lăsăm atât de uşor păcăliţi pentru că undeva înăuntrul nostru mai există o speranţă naivă că va veni ziua în care vom atinge perfecţiunea şi ne vom primi recompensa pentru asta.

Dar ce fel de recompensă aşteptăm? Unii nutresc speranţa că îi aşteaptă raiul, alţii se amăgesc că aşa vor fi în sfârşit iubiţi şi acceptaţi, iar alţii visează ziua în care lumea întreagă îi va diviniza. Din câte ştiu, nici măcar o statuie cu lauri ridicată în cinstea meritelor cuiva nu încălzeşte cu nimic. Pe cine păcălim de fapt?

Căci fiecare om minunat pe care îl admirăm de departe...