„Cel care mă așteaptă” (Parinoush Saniee)

Crește într-un mediu ostil feminității. Își cerșește dreptul de „a fi” în fața bărbaților din familia ei, de a fi uitată măcar, dacă nu iubită. Simte nevoia să-l îmbrățișeze pe tatăl ei, într-o revărsare de iubire copilărească, dar se blochează, pentru că nu „se cuvine” ca o femeie să se apropie astfel de un bărbat. Violența, îngenunchierea femeii, anularea drepturilor, sunt practici comune în numele religiei. Femeia nu există decât prin bărbatul ei.

Masuum este o luptătoare. Iubirea nu-i este permisă, pentru că nu are putere de decizie. Orice încercare de a schimba atitudinea celorlalți în entuziasmul credinței în bine îi este curmată prin violență, atât fizică, în plăcerea cruzimii fraților ei, cât și psihică, cicatrici vizibile în viitorul pe care nu poate să și-l aleagă.
Deși iubește profund ideea unui om „din altă lume”, Masuum e forțată să se căsătorească, să-și îndeplinească rolul de casnică și mamă, pentru un bărbat pe care-l vede pentru prima dată în ziua nunții ei. Ajunge să iubească libertatea pe care i-o permite noul ei statut, pentru că soțul ei este un revoluționar, care acceptă drepturile femeii în mod egal, care crede în educație și evoluție în afara limitelor impuse comun iranienilor. Cu toate acestea, drama destinului ei abia acum începe.
O viață-model de luptă și curaj, de gândire profundă și feminitate, de credință extremă. Mamă a trei copii, Masum își permite pentru prea puțin timp iubirea unui om pe care nu l-a uitat niciodată. Dar copiii ei, înrădăcinați în ideea de „bine și rău” social, îi ironizează alegerea și i-o ucid, deși i-ar garanta fericirea, măcar pentru anii cărunteții. Masuum, înfășurată în șalul ei negru, își acceptă suferința și pleacă. Pentru că nu știe să existe în afara copiilor ei:

• „Important este ca o fată să aibă un caracter bun și asta nu are nimic de-a face cu vălul… dacă ar fi rea, te asigur că chador-ul n-ar împiedica-o să uneltească cine știe ce, încât să-ți fie compromisă onoarea pentru totdeauna!
• În fiecare zi urcam la sanctuarul sfintei al cărei nume îl port și o rugam să mă ajute să merg la Teheran împreună cu ceilalți și să-mi continuu studiile. Plângând, blestemam că nu sunt băiat și că n-am murit de difterie când eram mică, așa cum se întâmplase cu sora mea Zari.
• În fond, tata avea inimă bună și ținea la mine deși eram fată.
• Atunci simțeam că îmi vine să-l îmbrățișez, să-l strâng tare și să-i dau un sărut, dar nu puteam, pentru că e necuviincios ca o fată să sărute un bărbat, chiar dacă este vorba de tatăl ei.
• Părea că nimeni n-o  învățase niciodată că unei fete nu trebuie să i se vadă dinții când râde și că nu trebuie să se audă sunetul râsului ei.
• Am descoperit plăcerea cititului de cărți din afara programei școlare: schimbam între noi romane de dragoste, vărsam râuri de lacrimi citindu-le și le comentam împreună.
• Eu și Parvaneh eram pe cale să devenim una și aceeași: în discuțiile noastre începuserăm să folosim pluralul.
• În casa noastră nu exista niciun pic de intimitate: nu aveam nici măcar un sertar numai al meu.
• Mi-am închis mintea , nu mai ascultam. Reușeam să fac asta cu ușurință: auzeam și vedeam când voiam, dar puteam să mă prăbușesc în tăcere întuneric când hotăram, ca un aparat de radio care se aprinde și se închide cu un simplu gest.
• Fiecare dintre noi reușește să-și ia revanșa, mai devreme sau mai târziu, și să-și facă viața, cumva, suportabilă.
• De când a plecat, și vara îmi simt inima rece.
• Cât de ușor putea să mă facă cineva fericită, și totuși, nimeni nu avea grijă de asta.
• În țara aceasta, orice rol dețin, femeile nu reușesc niciodată să se elibereze de stereotipurile impuse de societate.
• Există un singur băiat minunat pe pământ și e cel al fiecărei mame.
• Să mă pierd? Stai liniștit, oamenii mari nu se pierd.
• Puterea de adaptare a unei ființe umane e mult mai mare decât se crede. Suntem în stare să întreprindem lucruri pe măsura piedicilor ce ne ies în cale.
• Era ce-mi doream: să mă simt atât de obosită, încât să nu reușesc nici măcar să gândesc; m-am târât sub duș, am dat drumul la apă și am plâns.
• Senzația că ești în afara lumii și că nu mai știi nimic.
• Îi era dificil să înțeleagă că a fi puternică nu însemna să-ți pierzi propriul instinct feminin.
• Cât îi aveam pe copiii mei, nimic nu mă putea doborî.
• Dumnezeu e trist că te-a creat.
• Din fericire, încă nu uitaserăm să râdem.
• Viața e lucrul cel mai de preț pe care-l ai, nu poți să ți-o riști fără certitudini absolute și n-ai mai putea să te întorci pe calea ta dacă ai face-o.
• Așa e legea… Când un fiu moare înaintea tatălui, familia lui nu are drept la nimic.
• Evenimentele din viața mea aveau o evoluție ciudată: mai întâi îmi trăgeau o lovitură, apoi mă lăsau să respir puțin. Și știam deja că lovitura următoare ar fi fost cu atât mai grea, cu cât era mai lungă perioada de pace.
• Când lipsește cineva care are un rol activ în viața ta, care e prezent și mereu gata să te ajute, senzația de gol e mult mai profundă și absența mai greu de suportat.
• Cuvântul „dispărut” îmi răsuna în cap, suferința mea devenise prea grea. M-am întors acasă. Am alergat în camera lui Masuud și am scos din dulap, în grabă, hainele lui. Unele cămăși erau șifonate: am început să le calc ca și cum ar fi fost lucrul cel mai important de făcut. Și cu cât le călcam, cu atât găseam mici cute ascunse și o luam de la capăt.
• Nenorocirile celorlalți nu mă făceau să mă simt bine, dimpotrivă, sufeream și pentru ei, și pentru ea. Și eram pe cale să înnebunesc pentru că fiul meu de nouăsprezece ani dispăruse și nu exista nici măcar un cadavru pe care să-l îmbrățișez.
• Până în ce punct un vis putea să pară real? Îi simțeam și căldura mâinii pe umăr. Poate mă aflam la limita nebuniei și ce bine era! Aș fi putut să mă abandonez pentru totdeauna acelor viziuni și să continuu, pâna la sfârșit, să trăiesc în visele mele, să mă bucur de libertatea nebunilor, fără să mai simt nicio responsabilitate.
• Toate rănile mele fuseseră din iubire.
• Adesea, un eveniment te poartă din nou în trecut și atunci te privești în oglindă și îți dai seama cât ești de diferită de imaginea pe care o aveai despre tine însăți… și e deprimant, ca o cădere în gol…
• Deschide ochii: oamenilor le place să-și inventeze eroii ca să se poată ascunde în spatele lor, ca aceștia să vorbească în numele lor, și să devină țapul ispășitor dacă ceva merge strâmb, lăsându-le celorlalți posibilitatea să fugă.
• Eram obosită, prea obosită. Povara singurătății era tot mai grea pe umerii mei de-acum fragili și pașii mai vlăguiți și lenți. M-am înfășurat în șalul meu negru, am privit cerul întunecat și trist și m-am gândit: „Ce iarnă grea mă așteaptă”.