“Ori de cate ori sarut alte buze, ma gandesc la ale tale, si ori de cate ori mangai pielea uneia dintre ele, o simt pe a ta.”
“Ma gandesc neincetat la tine, la viata pe care am fi putut-o duce impreuna, la fiii pe care i-am fi putut avea…In fiecare zi ma intreb daca sotul tau stie sa te faca fericita si daca nu te-ai maritat cu el fortata de imprejurari. Nu pot crede ca tot ce-ti doresti e viata modesta pe care el ti-o ofera. Te cunosc bine. Am fost camarazi si prieteni, si intre noi n-au existat secrete. Iti amintesti dupa-amiezile petrecute impreuna pe plaja San Pol? Iti amintesti planurile si visurile pe care le impartaseam, promisiunile pe care ni le faceam? Niciodata si alaturi de nimeni altcineva nu m-am simtit ca atunci. De cand am rupt logodna, am iesit cu cateva fete, dar stiu ca nici una nu se compara cu tine. Ori de cate ori sarut alte buze, ma gandesc la ale tale, si ori de cate ori mangai pielea uneia dintre ele, o simt pe a ta.”
“Pana la ora noua seara, Emma dormea deja in patul mare si incomod. Afara era inca lumina, si o vreme Dexter ii asculta respiratia, privind micul petic de mlastina violet care se vedea prin fereastra dormitorului. Negasindu- si locul, se dadu jos din pat, se imbraca si cobori incet la parter, in bucatarie, unde isi turna un pahar de vin si se intreba ce era de presupus sa faca acum. Dexter, care era obisnuit cu viata nebuna din Oxfordshire, gasea demoralizant acest gen de izolare. Era prea mult sa spere la o conexiune de internet de mare viteza, iar in brosura de promovare cabana era laudata pentru lipsa televizorului, insa pe el linistea il facea nervos. Selecta pe ipod niste muzica de Thelonius Monk – in ultima vreme, asculta mult jazz – apoi se arunca pe canapea, ridicand un nor de praf, si isi lua cartea. Pe jumatate in gluma, jumatate in serios, Emma ii adusese un exemplar din La rascruce de vanturi, dar Dexter gasise cartea aproape in intregime insuportabila, asa ca se intinse dupa laptop, il deschise si ramase cu privirea atintita spre ecran.”
“Orice as face, nu pot intelege timpul in care traiesc si tot incerc, si vad in jurul meu oameni depresivi care si ei incearca sa inteleaga sau sa accepte. Ni se spune tot timpul ca trebuie sa ne adaptam. La ce? Cum sa ma pot adapta la o lume urata si bolnava? Pentru ca ochii mei asa o vad, ca pe o lume pur si simplu bolnava. Nu, nu vreau sa fiu bolnava, nu, nu am cum sa ma adaptez si nu vreau deloc sa ma adaptez. Ar insemna sa ma aliniez la un sistem sau la o existenta sau la o realitate care pentru mine e stricata si nu are decat un singur drum, spre caderea totala. Nu. Mai bine raman pe dinafara, mai bine zbor din cand in cand si ma topesc in cer, mai bine scriu de nebuna cuvinte dupa cuvinte decat sa traiesc in si cu lumea pe care o vad. Da, ar cam fi timpul sa ma opresc din lamentarile astea penibile…Si acum ce sa mai scriu, ar trebui, de exemplu… M-am oprit, fiindca pentru o clipa m-am vazut din spate cum stau cu caciula pe cap, cu puloverul meu vechi albastru, cu tigara in mana, cocotata, ascultand radioul si scriind. O, Doamne, ce dor imi e de bine si de frumos.
Traim niste timpuri nebune. Sunt oameni care intreaba: dar de fapt ce inseamna bun si rau? Cine poate spune ce e bun si ce e rau? Pe mine asta ma inspaimanta. E ca si cand ai intreba: in sistemul in care traim, unde e cerul si unde e pamantul? Care e susul si care e josul? Pai daca stau cu picioarele pe pamant, e simplu. Cerul e sus, pamantul e jos. Daca ne referim la alt sistem, e altceva etc.Tot ce e simplu e mai aproape de adevar. Probabil ca sunt limitata, dar inca stiu ce e bine si ce e rau. Stiu ca binele face bine si raul face rau. Si asta se simte. O simti in viata ta, in tine.”
“Pentru tine si pentru mine, momentul suprem, bucuria cea mai intensa nu este atunci cand mintea noastra domina, ci atunci cand ne pierdem mintile, iar noi doi ni le pierdem in acelasi fel, prin dragoste.”
“Viata dubla, gust dublu, placere si nefericire duble.”
“Suferinta e ceva ce trebuie sa stapanesti, nu in care sa te scalzi.”
“Caldura zilei e ca o mana de barbat pe un san.”
“Mi-am petrecut cea mai mare parte a vietii imbogatind cat am putut asteptarea lunga, lunga a marilor evenimente care ma umplu acum atat de profund, incat sunt coplesita. Acum inteleg nelinistea cumplita, sentimentul tragic al esecului, adanca nemultumire. Asteptam. Acesta e ceasul expansiunii, al trairii adevarate. Tot restul n-a fost decat pregatire. Treizeci de ani de panda nelinistita. Iar acum, acestea sunt zilele pentru care am trait. Si sa fiu constienta de asta, atat de deplin constienta, asta e ceva aproape de nesuportat pentru un om. Fiintele omenesti nu pot suporta cunoasterea viitorului. Pentru mine, cunoasterea prezentului e la fel de ametitoare. Sa fii imens de bogat si sa stii asta!”
“Parisul e Paris. Verile miroase a pipi. Iernile e mohorat si cetos. Faimosul metrou e cel mai eficient si mai accesibil din lume, dar e tare urat. Si ce daca? Avem Parisul bine sapat in circumvolutii, noi, romanii, cum soarele e incriptat in petalele si-n miezul florii-soarelui. Inainte se vindeau conserve cu „Air de Paris“. Parisul e intreg o astfel de conserva. E ca un gigantic pantec de femela de fluture ce-si raspandeste feromonii pe lume. I-am intalnit, inchistati, dar inca vii, presati intre pagini de carti, de unde i-am inspirat cu voluptate. De la revolutie incoace am fost poate de douazeci de ori in orasu-asta, si de fiecare data m-a apucat un fel de amok, o exaltare speciala, netraita de mine altundeva. E ca si când as regasi un cartier uitat, unde-am trait candva sau poate doar l-am visat, si unde fiecare zid si nume de strada ma izbesc din plin cu un fel de revelatie: da, imi amintesc , am mai trecut o data, in alta viata, pe-aici. Cred sincer ca toti artiatii romani au trait la Paris intr-o viata anterioara, altfel e inexplicabila puterea acestui oras asupra noastra.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu