E octombrie

E octombrie ..vântul cântă frunzelor și ele dansează

A fost odata ..că de n-ar fi nu s-ar povesti

Povești pe care mi le spunea strabunica in serile de vară, privindu-și mâinile în mișcare:
ne vorbea despre viața la sat, despre ierni, despre pământ, despre copiii ei. Atunci credeam că e o realitate stinsă pe care o pot gusta puțin în vacanța de vară, dar care va muri deodată cu strabunica mea.
Ascultam poveștile ei cu fiecare fărâmă de sânge, îmi trec prin inimă și acolo se opres. Poveștile ei zburdă prin mine trăindu-ma. Sau poate totuși, eu le trăiesc pe ele.
Îmi vorbea cu  o mare pasiune despre viața de la sat, despre durerea ei că nu mai e cum a fost, că oamenii s-au dus, că viața se stinge.
Strabunică dragă, să știi că pentru mine a înviat realitatea din poveștile tale in seara de octombrie aici si acum ..pentru toate iti multumesc infinit si iti sunt profund recunoscatoare.
Cuvintele rostite sunt vii in mine si pline de prezenta ta subtila.


E octombrie și vântul suflă cu putere. Frunze colorate dansează pe ritmul lui. Nucile au căzut în amestecul de iarbă uscată și urzici.


Avem timp să ascultăm toamna. Lăudăm pe Domnul, căci este bun!

Zilele erau pline, dar mai rămânea timp mereu pentru respirația din Dumnezeu. Era naturală, fără efort. Acolo ne linișteam oricâte ar fi de făcut. Acolo bolile se vindecau mai ușor. Mintea era mai limpede. Bucuria mai mare. Durerea mai ușor de dus. Mâncarea era prețuită. Treceam altfel.
  
Și când se facea seară și se aprindeau becurile de pe stâlpii satului se așternea o liniște și mai mare, pe care o mai scuturau copiii ce se duceau spre casele lor ..Cu greu voiau să abandoneze jocul.

În case îi așteapta căldura aceea fără seamăn, ce vine din focul lemnelor, simplitatea, cina modestă, dragostea părinților, poveștile dinainte de somn.

Să fim cu luare aminte la bunătățile Domnului.

“De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.” – Ps. 113