Iubiri…

Câte povești de dragoste, atâtea zâmbete și poate și mai multe lacrimi…

Dacă nu a avut un final fericit, nu înseamnă că nu o putem numi “o poveste de dragoste”. Fie că a durat mult sau puțin, ea a existat, a trezit în sufletul nostru sentimente frumoase, ne-a dăruit amintiri și ne-a furat zâmbete de bucurie. A însemnat… ceva.

Am iubit. De fiecare dată altfel. Fiecare poveste de dragoste a plantat în inima mea câte o floare, pe care am udat-o uneori cu lacrimi de fericire, alteori cu lacrimi de tristețe. Și de fiecare dată m-a durut sfârșitul brusc al acelei povești pe care eu o credeam “ultima”. M-a durut și m-a secat de energie și de speranță. M-a târât prin cele mai întunecate unghere ale tristeții și m-am simțit sufocată de dezamgire. M-am întrebat mereu dacă vinovatul sunt eu pentru că toate poveștile se termină așa, lăsându-mă înecată într-un ocean de întrebări fără răspuns.

Sunt povești pe care le-am lăsat în urmă nu pentru că așa am vrut eu, ci pentru că așa a fost să fie.
Inocența și naivitatea cu care am iubit prima oară mi-au servit cea mai importantă dintre lecții: aceea că gelozia nu este o soluție, ci o mare problemă și că în timp, ea reușește să transforme toate sentimentele frumoase în ceva urât și murdar care te îngrădește pe tine ca om și îngrădește libertatea celuilalt. Am învățat totodată că dragostea se poate transforma cu ușurință în obsesie crezând că celălalt îți aparține și că ai dreptul să îi dictezi viața.
Se spune că prima iubire nu se uită niciodată… eu cred că nu se uită niciodată prin prisma învățăturilor cu care rămâi. Sunt puțini oameni a căror primă poveste a fost și ultima. Restul, de la prima poveste au rămas cu urme adânci în suflet și cu multe lecții.
Nu am să uit prima mea poveste de dragoste pentru că mi-a deschis ochii. Nu pot spune că gustul acela amar nu a durat multă vreme. Am reușit cu greu să îmi revin și să nu-mi mai fie teamă de a primi o nouă iubire în viața mea. Dar am reușit.

Am iubit din nou. De această dată m-am lăsat purtată de valurile iubirii precum o barcă în derivă în mijlocul mării liniștite, încercând să nu mai am așteptări și încercând să nu mai fac planuri. Pentru un timp a fost liniște, soarele strălucea blând, iar barca mea mergea încet, dar sigur într-o direcție care părea cea mai bună. Dar pe mare furtunile apar pe neașteptate și mătură totul în calea lor. Nici barca mea nu a rămas întreaga… o nouă dezamăgire care mi-a spulberat încrederea în mine, în oameni, în iubire, în tot. M-am simțit… goală, pustie. Fiecare sentiment frumos a fost înlocuit de dispreț și de frustrare. M-am simțit un alt om. Un om mai sărac.
Astfel am învățat încă o lecție… ca și oamenii în care ai încredere oarbă te vor dezamăgi la un moment dat, iar atunci când începi să cauți vinovați, trebuie să privești uneori și în oglindă. Poate acolo vei găsi cele mai multe răspunsuri.

În disperarea de a iubi și de a fi iubit, în căutarea unui “om potrivit” prin mulțimea de oameni din jurul tău riști adesea să nu îl vezi exact pe acela care stă în fața ta. Pe cel care te-a văzut mereu, cel care te-a ascultat și cel care te-a iubit dinainte ca tu să îi observi prezența. Atât de orbi suntem noi, oamenii! Căutăm atenție, iubire, tandrețe în brațe care nu ne cuprind și nu le vedem tocmai pe acelea care stau întinse pentru noi. Atât de orbi…
Așa am ajuns să iubesc din nou. Deschizând ochii și văzând ce n-am văzut poate pentru prea mult timp. Sau poate că nu eram pregătită, poate că trebuia să învăț mai întâi acele două lecții pentru ca totul să fie așa cum este acum.
Aceasta este iubirea pe care o așteptam, pe care o doream, după care tânjeam… și a trebuit să treacă multe nopți albe, multe zile sărate de lacrimi, mulți ani de nesiguranță și de tristețe pentru a simți ceea ce simt acum.

Câte povești de dragoste, atâtea lacrimi și poate și mai multe zâmbete…

http://momenteinviata.ro