Sfantul Vladimir Ghika

 

Ghidata de glasul inimii am ajuns astazi la biserica Sfantul Iosif din Bucuresti, un loc special, cu o vibratie aparte. Sfantul Vladimir Ghika, ne privea adanc si bland, patrunzand pana in adancul sufletului, chiar daca o facea doar dintr-un afis. Un sfant al Romaniei, mult har si binecuvantare. In catedrala ii sunt prezente moastele, iar cei ce simt se pot ruga pentru canonizare: (http://vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro/p/rugaciunea.html).

Iata o parte din mesajele sale:

Înălţimile nu sunt atât de cutreierate ca pieţele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puţini tovarăşi de drum.

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă.

Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.

Nu scăpa din vedere că eşti pus la încercare să faci binele când îţi stă în putinţă, şi să nu faci răul atunci când eşti tentat să-l faci.

Ne tragem în linie directă din bucuria lui Dumnezeu.

Nu-L iubim pe Dumnezeu asa cum se cuvine dacã, iubindu-L, nu stim sã-l facem iubit.

Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care stiu ceva cu adevãrat, sunt cei care iubesc.

Dumnezeu dãruieste celor care dãruiesc.
Dumnezeu Se dãruieste celor care se dãruiesc.

Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.

Viata este frumoasã prin ceea este.
Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.

Tot ceea ce deformeazã viata nostrã interioarã se poate reduce la felul, mai mult sau mai putin constient, în care denaturãm în noi textul din “Tatãl Nostru”.

Il loc sã spunem “Tatãl Nostru care esti în Ceruri”, ceea ce spunem este potrivit calitãtii noastre sufletesti, “Judecãtorul Nostru care esti la Tribunal”, “Furnizorul Nostru care esti la Tejghea”, “Creditorul Nostru care prea des ne bati la usã”, “Cauza noastrã primã al cãrei efect pierdut în depãrtãri suntem”, “Stãpânul nostru Suprem în fata cãruia nu suntem decât pulbere”, “Camaradul nostru cu care tratãm liber” – si asa mai departe, într-o dezolantã varietate… Nu mai spunem în adevãrul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învãtat sã le rostim cînd ne rugãm. Tatãl Nostru… si care esti în Ceruri.

Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simtim mai mult cã vointa noastrã se face nu numai asemãnãtoare cu a Sa, ceea ce ar fi natural (si n-ar merita sã fie subliniat), dar, lucru surprinzãtor, cã voinþa Sa devine din ce în ce mai asemãnãtoare cu a noastrã…

A fi supus numai lui Dumnezeu – nu poate exista o libertate mai absolutã decât aceasta, si oricare fiu al Bisericii o poate cunoaste…

“Itinerarul sufletului cãtre Dumnezeu” este, aici pe pãmânt, calea urmatã de Spiritul Sfânt de la Tatã spre Fiu si de la Fiu spre Tatã, prin mijlocirea tuturor lucrurilor.

Cele nouã coruri ale îngerilor în suflete cântã, în timp ce urcã scara:
A-L iubi pe Dumnezeu.
A iubi întru Dumnezeu.
A nu iubi decât întru Dumnezeu.
A iubi totul din dragoste de Dumnezeu.
A iubi totul întru Dumnezeu.
A nu iubi totul decât întru Dumnezeu.
A nu-L iubi pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu.
A nu iubi nimic atât de mult ca pe Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toatã puterea lui Dumnezeu.

De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeul cel Viu… Dumnezeu despre care se vorbeste… Dumnezeu care vorbeste… Dumnezeu care ne vorbeste… Dumnezeu care ne vorbeste despre El… Dumnezeu care vorbeste pânã si în noi…

Poti avea dusmani. Tu însuti n-ar trebui sã fii dusmanul nimãnui.

A sti cum trebuie sã-ti iubesti dusmanii, înseamnã a începe sã întelegi ce este Dumnezeu.

Dacã nu iubesti din profunzimea ofensei care ti-a fost adusã, încã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

Nu reprosa nimãnui ingratitudinea sa fatã de tine. N-ai reusi decât sã-i faci ingratitudinea mai putin ingratã, fãrã sã aduci vreun remediu potrivit greselii sale. Acestea sunt obligatii care, pentru a fi bine fãcute, trebuie sã fie îndeplinite de altii decât de fiinta nesocotitã sau rãnitã.

A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile – si nu cel mai neînsemnat – de-a semãna cu Dumnezeu.

Simtitã, o absentã de Dumnezeu e mare ca însusi Dumnezeu si, tocmai prin aceasta, ea ni-L readuce ca prezentã, în chip straniu si uluitor.

“Dacã par a nu-ti da nimic, o fac pentru cã Eu vreau ca tu sã pari a-Mi da ceva…”

Dumnezeu si-a deschis gura ca sã spunã: “Sã se facã Luminã !” si s-a fãcut Luminã. – Acelasi lucru s-a petrecut uneori si în sufletul tãu. – Dacã alteori însã aceastã gurã – totusi atât de apropiatã si de dãtãtoare de har- pãrea sã se fi închis fãcând loc întunericului cu aceeasi fortã cu care a fãcut luminã, nu te teme. Dimpotrivã, lasã bucuria sã te îmbete… Buzele se-nchid când vor sã sãrute… Repetã dimpreunã cu Cântarea: “Sãrutul gurii Tale Tu mi l-ai dat”.
Pentru a sãruta, buzele se-nchid.

Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu; un fel de sacrament nemaiauzit, prin care Fiinta eternã vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absente, în care privatiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, înseamnã Dumnezeu si poate produce un har [...] Este o vizitã, dar una misterioasã, o vizitã a Fiintei supreme, pãtrunzând în noi tocmai prin acea imputinare a fiintei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre…”

(Vladimir Ghika – “Gânduri pentru zilele care vin”)

 http://naturadivina.com