La această indicaţie scurtă, cu caracter obligatoriu (este vorba de afirmaţia anterioară: „Nu trebuie să ne propunem ca ţel inacţiunea”), Krishna mai adaugă o alta complementară cu caracter pozitiv şi care ne priveşte mult mai direct. La începutul lui Bhagavad-Gita, Krishna spune: „Îndeplineşte acţiunea necesară aşa cum Eu ţi-am indicat-o.” Şi, la sfârşit, Krishna reaminteşte: „Nu este necesar să se renunţe la acţiuni în mod just integrate şi consacrate.” Este important deci să descoperim ce sunt aceste acţiuni „indicate” sau, altfel spus, „care trebuie să fie făcute”.

Este posibil, cu toate că puţin probabil – pentru că din Bhagavad-Gita reiese chiar contrariul – ca în acea perioadă istorică Krishna să se fi referit îndeosebi la anumite procedee speciale, la unele tehnici de yoga, la modalităţi precise de purificare şi transmutaţie sau la detalii referitoare la o formă sau alta de yoga, toate fiind „aceste acte care trebuiesc făcute neapărat” deoarece „purifică sângele” determinând rafinarea fiinţei umane, şi la care, mai departe, Krishna se referă în mod expres. În zilele noastre, în orice caz, principiul dobândeşte, în mod evident, o semnificaţie diferită şi, pentru a-l înţelege cât mai bine, trebuie să ne referim la părerea competentă a înţelepţilor moderni.

Pentru cei care au norocul de a fi ghidaţi de un adevărat Guru (fiindcă nu toţi cei care se autointitulează aşa sunt cu adevărat) problema este foarte simplă, ei trebuind doar să se plieze cât mai bine indicaţiilor maestrului lor pentru a se eleva lăuntric şi a progresa spiritual, pentru ceilalţi, considerând că este necesar să ne referim la învăţăturile marelui karma-yoghin care a fost Mahatma Gandhi.

El este, de asemenea categoric în această direcţie: „Legea activităţii este legea vieţii” şi noi ştim, actualmente, că pentru el această „lege a vieţii” era cerinţa zilei pe care i-o dicta conştiinţa sa în fuziune cu conştiinţa divină. De altfel, chiar el precizează: „Dumnezeu a creat omul pentru ca acesta să ajungă să-şi câştige hrana” (sau energia cea de toate zilele) prin munca sau activitatea sa. El a spus că „cel care mănâncă fără să lucreze sau aşteaptă inert să i se dea fără să merite sau fără să acţioneze este un hoţ.”

Chiar şi Sri Aurobindo afirmă că trebuie să ne supunem cât mai detaşaţi „obligaţiilor sociale” dar, mai adaugă el, considerându-le „drept un veritabil teren al practicii yoga” (Yoga integrală practică). El consideră, de asemenea, că orice activitate este spiritualizantă şi utilă pentru acela care o realizează cu o atitudine justă, de integrare detaşată. Sri Aurobindo spune: „Trebuie pe cât posibil permanent să realizăm acţiunile cu o atitudine detaşată, într-o stare de conştiinţă justă şi integrată.”

Procedând mereu astfel, starea lăuntrică va fi la fel de fructuoasă cât poate să fie orice stare de meditaţie yoga foarte reuşită. Pentru el, de fapt, „acţiunea sau activitatea nu este decât o formă specifică de pregătire la fel de importantă ca şi meditaţia yoghină.”

Swami Ramadas, la rândul său, precizează: „Acţiunea, realizată atunci când suntem într-o stare de totală absorbţie sau fuziune în Centrul Suprem Etern al universului, este ceea ce înţeleptul numeşte acţiune yoghină” (Prezenţa lui Ram).

Atunci însăşi natura acţiunii îndeplinite nu are decât o importanţă secundară. În această direcţie îl putem cita, în continuare, pe Sri Aurobindo: „Putem folosi nu contează ce acţiune sau activitate ca domeniu în care să ne exersăm clipă de clipă în spiritul plin de înţelepciune a lui Bhagavad-Gita” (Yoga integrală practică)

Swami Vivekananda spune, referitor la aceasta: „Chiar şi aspectele cele mai de jos sau aparent inferioare ale activităţii nu trebuie vreodată dispreţuite” (Yoga practică). Sri Aurobindo chiar insistă: „Nu este deloc adevărat că activitatea fizică are mai puţină valoare decât activitatea mentală susţinută; numai aroganţa intelectului limitat este aceea care poate pretinde aceasta.”

Întreaga activitate consacrată ferm şi realizată prin şi pentru Divin este direct proporţională cu gradul de dăruire divină; activitatea chiar manuală făcută cu intenţie pentru Divin este net superioară activităţii mentale făcută cu intenţie numai pentru propria noastră dezvoltare egoistă, pentru glorie sau pentru o satisfacţie mentală efemeră.

După tradiţia indiană referitoare la karma yoga, alegerea acţiunilor „care trebuie să fie îndeplinite” de către un individ oarecare este determinată de ceea ce în India se numeşte svadharma (legea proprie). În timp ce în Occident, religia, morala şi legea procedează după drepturi şi restricţii enunţate adesea în termeni absoluţi, păstrându-şi rezerva de a admite o mulţime de excepţii, hinduismul conferă drepturi şi îndatoriri foarte diferite, uneori contradictorii, diverselor grupuri umane care constituie societatea.

Pentru a nu oferi decât un exemplu, avem în Occident principiul categoric propăvăduit de Biserică şi aplicat de tribunale: „Să nu omori!” atât de absolut încât a dus la faptul că mulţi indivizi virtuoşi condamnă, în mod categoric, eutanasia şi întreruperea de sarcină. La acest imperativ categoric al non-omorului se face o excepţie importantă: „În timp de război trebuie să faci tot posibilul ca să omori membrii armatei inamice.” Şi chiar aceasta necesită o excepţie la excepţie: „Să nu-l omori pe inamic dacă este dezarmat, dacă se predă sau dacă deja l-ai făcut prizonier.”

Putem să cităm multe alte exemple de excepţii. Învăţătura orientală tradiţională procedează diferit. Ea admite că „datoria” (dharma) nu este acelaşi lucru pentru toţi, ea variind considerabil în funcţie de vârstă, sex, stare civilă, situaţie familială, castă, etc. Fiecare are, prin urmare, datoria sa proprie, aproape individualizată, propria sa svadharma. Să expunem acum numai câteva exemple semnificative:

Cei care în India aparţin castei brahmanilor trebuie să se străduiască să fie non-violenţi la un asemenea grad încât, în afară de câteva regiuni, marea majoritate a brahmanilor sunt strict vegetarieni; în schimb, oamenii care aparţin castei războinicilor kshatriyas au ca datorie esenţială apărarea a ceea ce ei estimează ca fiind drept, recurgând uneori la violenţă. Capul de familie trebuie să muncească pentru a-i întreţine pe cei care depind de el. Omul care dă ascultare „apelului lui Dumnezeu” şi s-a făcut sannyasin sau aspirant la eliberare şi, de asemenea (după un obicei acum căzut în dizgraţie), cel care şi-a căsătorit copiii nu mai are dreptul să muncească ca să-şi câştige existenţa sa sau a altora şi trebuie să trăiască exclusiv din cerşit atunci când urmăreşte desăvârşirea spirituală.

„Toţi oamenii, scria yoghinul Swami Sivananda, trebuie să-şi îndeplinească datoria în funcţie de cerinţele grupului social din care fac parte şi de stadiul de viaţă în care ei se găsesc” (Învăţăturile lui Sivananda). Fără îndoială, acest sistem nu ar putea fi transpus întocmai în Occident deoarece în Orient sistemul hindus al castelor joacă un rol foarte important. De exemplu, în câteva comunităţi de pescari din sudul Indiei este obligatoriu să arunci năvodul cu mâna stângă şi ar fi un mare păcat să-l arunci cu mâna dreaptă, pe când în anumite caste din India este tocmai invers. Dar multe probleme şi tensiuni din conştiinţă se rezolvă mult mai uşor dacă ne abţinem să urmărim aberant fără a cântări eventuala părere contrarie printr-o analiză plină de bun simţ şi inteligenţă.

Nu este lipsit de interes să amintim aici punerea în gardă a înţelepţilor orientali, împotriva a ceea ce noi numim, foarte adesea, de complezenţă, o datorie, deşi în realitate aceasta ar putea fi doar o dorinţă egoistă bine deghizată. Swami Vivekananda spune, referitor la aceasta: „Atunci când un ataşament este bine înrădăcinat îl numim adesea o obişnuinţă... Atunci când ataşamentul prezintă deja un caracter cronic îi atribuim titlul pompos de «datorie»... Cei care doresc cu adevărat să fie karma-yoghini trebuie să înlăture această noţiune falsă de datorie” (Yoga practică).

Mai mulţi înţelepţi orientali insistă asupra necesităţii de a te consacra cu prioritate faţă de ceea ce Swami Vivekananda numeşte „datoria care ne este aici şi acum cea mai apropiată de noi”. Mahatma Gandhi a explicat acest aspect mult mai detaliat în cadrul doctrinei sale svadeshi: „Un veritabil adept al doctrinei svadeshi trebuie să aibă, ca primă îndatorire, de a-şi consacra serviciile şi ajutorul vecinilor săi cei mai apropiaţi. Aceasta va antrena excluderea sau chiar sacrificarea intereselor restului, dar această excludere şi sacrificiu nu este decât o aparenţă.

Prin însăşi natura sa, ajutorul sau serviciul pur pentru cei apropiaţi nu poate niciodată avea ca rezultat vreun deserviciu pentru cei care sunt departe, ci dimpotrivă. Astfel stau lucrurile atât pentru univers cât şi pentru individ, si acesta este un principiu infailibil pe care ar fi bine să-l înţelegem în profunzime. Pe de altă parte, cel care se lasă rătăcit de un „peisaj îndepărtat” şi care va merge până la capătul pământului să servească, nu numai că îşi va vedea ambiţia înşelată dar nici nu îşi va îndeplini îndatoririle pe care le are faţă de cei din imediata sa apropiere" (Scrisori din Ashram, de Mahatma Gandhi).

Totuşi, Gandhi admite, în această direcţie, anumite excepţii: „Se pot întâlni totuşi cazuri când unui adept al doctrinei savdeshi i se va cere să-şi sacrifice familia pe altarul serviciului universal. Acest act de jertfire liber consimţită constituie atunci serviciul suprem pe care putem să-l aducem familiei universale a umanităţii pe acest pământ.”

Acţiunea „indicată” sau „recomandată” poate, în diferite ocazii speciale, să implice chiar violenţa vis-à-vis de nu contează cine. Swami Vivekananda spunea: „Karma-yoghinul este omul care înţelege că idealul cel mai elevat este consacrarea plină de abnegaţie sau non-rezistenţa; astfel, acela care înţelege că această non-rezistenţă este manifestarea cea mai înaltă a puterii pe care o deţinem noi, de fapt ştie în mod egal că ceea ce numim a rezista răului este, de asemenea, o etapă pe calea care conduce la manifestarea non-rezistenţei. Înainte însă, de a ajunge la acest ideal suprem, omul are ca datorie să se opună şi să reziste răului” (Yoga practică).

Chiar şi Mahatma Gandhi, marele propăvăduitor al non-violenţei, afirmă în această direcţie că „cel care rămâne spectatorul pasiv al unei crime este cu adevărat, chiar şi din punct de vedere juridic, un participant, într-o anumită măsură activ, la acea crimă”. Toate acestea ne fac să înţelegem şi mai bine de ce Sri Aurobindo i-a scris unuia dintre discipolii săi următoarele: „Să nu ai remuşcări pentru timpul pe care-l consacri activităţii şi muncii creatoare”.
Ajungem acum la expunerea a ceea ce este principiul fundamental şi marele secret al sistemului Karma Yoga: nu mai avem dreptul, atunci când ne angajăm pe această cale, la „fructele” acţiunii noastre şi, în consecinţă, dorinţa de a ne bucura egoist de urmările favorabile sau teama de a trebui să le suportăm consecinţele nefavorabile nu trebuie să fie niciodată mobilul acţiunii noastre. Acesta este principiul fundamental al „acţiunii dezinteresate graţie consacrării Divinului”. Este ceea ce Krishna declară cu atâta fermitate la începutul textului din Bhagavad-Gita: „Tu ai tot dreptul la acţiune, dar numai la acţiune căci de acum înainte nu trebuie să mai doreşti fructele ei; fructele acţiunii îndeplinite de tine să nu fie niciodată mobilul tău.” „Sunt doar sărmane suflete mizerabile acele fiinţe umane care fac din fructele faptelor lor sau din dorinţa acestor fructe obiectul constant al gândurilor şi activităţilor lor.” „Înţelepţii care, prin deplină unire sau profundă fuziune cu Divinul, îşi pun la unison cu aceasta raţiunea lor de a exista şi voinţa, renunţă în totalitate la fructele pe care le determină acţiunile lor.” „Singurul mod spontan şi fulgerător de a atinge ţelul divin, suprem este ca mentalul să renunţe pe deplin la fructele acţiunii”.

Puţin mai departe, Krishna precizează consecinţele extraordinare ale acestei atitudini cu adevărat supreme, preconizate: „Abandonând în totalitate ataşamentul faţă de fructele acţiunii, sufletul reuşeşte să fuzioneze fulgerător cu Supremul Divin (Brahman).” În ultimul capitol, acest adevăr este rezumat astfel: Tyagin, sau altfel spus cel care a realizat pe deplin perfecta renunţare şi „despre care putem spune” că a ajuns la această „pace beatifică şi atotputernică bazată pe Supremul Absolut (Brahman) şi manifestă în şi prin el permanent, acela este într-adevăr cel care a abandonat fructele acţiunii”.

În restul Mahabharata-ei, toţi ceilalţi înţelepţi confirmă ceea ce a spus Krishna. Astfel, în această direcţie, Manu afirmă: „Singurul mod spontan şi fulgerător de a atinge ţelul divin, suprem este ca mentalul să renunţe pe deplin la fructele acţiunii.” La fel, înţeleptul Krishna susţine: „Singura acţiune adevărată şi potrivită care poate avea consecinţe eterne şi infinite este aceea care nu este motivată de nici o dorinţă a fructelor sau de urmărirea unei recompense.” Înţeleptul rege Yudhishthira este şi mai ferm, referitor la aceasta: „Omul care doreşte mereu să culeagă fructele virtuţii sale face un penibil comerţ cu virtutea.”

Toţi înţelepţii moderni sunt, fără excepţie, de aceeaşi părere. Swami Ramadas afirmă simplu: „Karma yoga este renunţarea cât mai deplină la fructele acţiunilor noastre.” Swami Vivekananda revine frecvent asupra acestei teme: „Să nu vă preocupaţi niciodată de fructele acţiunilor. De ce, în definitiv, să ne preocupăm doar de rezultate?”. „Nu urmăriţi şi nu doriţi pentru tot ceea ce faceţi nici laude şi nici recompense.” „Ideea de a obţine în final ceva ca recompensă a activităţii noastre împiedică considerabil dezvoltarea noastră spirituală şi sfârşeşte adesea prin a ne aduce suferinţă” (Yoga practică).

Swami Brahmananda spunea discipolilor săi: „Dacă doriţi cu adevărat să acţionaţi aşa cum este necesar, nu trebuie niciodată să pierdeţi din vedere două mari principii: în primul rând un profund respect plin de atenţie pentru acţiunea pe care o întreprindeţi şi în al doilea rând o totală indiferenţă sau detaşare faţă de fructele sale. Este ceea ce noi numim secretul cel mai mare în karma yoga” (Disciplinele spirituale).

Ma Ananda Moyi explică, la rândul său: „Atât timp cât în noi reuşim doar să ascundem dorinţa de a ieşi în evidenţă sau de a ne distinge, aceasta nu este karma-yoga, ci plăcerea de a acţiona pentru propria noastră satisfacţie. Acţionăm atunci numai ca să ne bucurăm egoist de fructele acţiunii noastre sau pentru prestigiul pe care acea acţiune ni-l aduce. Dacă însă renunţăm pe deplin la fructele acţiunii noastre, aceasta devine imediat karma yoga” (Învăţăturile lui Ma Ananda Moyi).

Sensul mult mai larg pe care ea îl dă aici „dorinţei fructelor acţiunii” este mai clar şi mai complex redat în ceea ce spunea Sri Ramakrishna: „A acţiona doar pentru propriul tău interes material este chiar înjositor” (Învăţăturile lui Ramakrishna). De fapt, căutarea continuă a rezultatelor sau a fructelor acţiunii, chiar dacă nu profităm decât indirect de ele, este, de asemenea, o manifestare de egoism, aşa cum de altfel se întreabă Swami Sivananda: „Cum ar putea oare un mare egoist să practice karma yoga? Pentru el, atâta timp cât nu va face minimul efort de a-şi depăşi egoismul, această cale este imposibilă.”

Regăsim aceleaşi afirmaţii şi la Sri Aurobindo: „Nu poate să existe karma-yoga fără dorinţa suficient de intensă de a te debarasa de egoism, de predominanţa lui rajas guna, de dorinţa fructelor care sunt adevăratele peceţi ale ignoranţei... Acţiunea realizată în spiritul autentic al lui karma yoga este la fel de eficace ca şi cea mai înaltă realizare în bhakti yoga sau precum succesul spiritual în contemplaţie” (Ghidul yoga).

Cheia succesului este eliberarea de scopuri egoiste

Pentru a practica cu succes karma yoga trebuie, prin urmare, „să fii eliberat de orice mobil egoist indiferent care ar fi acesta” (Yoga integrală practică). Şi tot Aurobindo detaliază apoi condiţiile ce trebuie îndeplinite: „Singura acţiune ce ne uneşte brusc cu Supremul şi ne purifică spiritual foarte repede este tocmai aceea pe care o realizăm cât mai detaşaţi cu putinţă, fără motive personale, fără să căutăm în vreun fel anume, notorietate sau onorurile efemere ale acestei lumi, fără să punem în prim plan propriile noastre mobiluri mentale, pretenţiile individuale sau lăcomia vitală, preferinţele fizice, fără a resimţi vanitate, fără să doreşti să te impui cu brutalitate, nici să cauţi dobândirea prestigiului; aceasta este în REALITATE activitatea realizată doar de Divin printr-un fel de imperativ resimţit plenar, lăuntric.”

„Toate acţiunile făcute într-un spirit egoist, oricât de bune ar părea pentru oamenii din lumea ignoranţei, ele nu sunt totuşi de un foarte mare folos pentru un veritabil aspirant la yoga” (Ghidul yoga). „Orice activitate, îndeplinită cu multă atenţie şi armonios integrată cu grijă, concepută în INTENŢIE ca o veritabilă ofrandă adusă Divinului, fără dorinţa obţinerii fructului, fără egoism, într-o stare de spirit egală, cu o linişte lăuntrică deplină atât în caz de succes cât şi de eşec, acea acţiune fiind realizată mai ales pentru dragostea de Divin şi nu în vederea unui beneficiu ulterior oarecare, a vreunei recompense sau a unui rezultat personal urmărit, având cât mai profund conştiinţa că Puterii Divine Infinite îi aparţin toate acţiunile, este un mijloc fulgerător de spiritualizare şi de dăruire de sine prin karma yoga”.

După cum era şi de aşteptat, opera lui Mahatma Gandhi abundă în idei de acelaşi gen, doar că el prezintă această problemă într-o lumină puţin diferită: „În efortul angrenat sincer pentru realizare şi nu în reuşită se află satisfacţia continuă. Efortul deplin, este cu anticipaţie, expresia deplinei victorii” (Religia Etică). Şi, ca de obicei, el revine mai mereu la cazul său personal ca fiind ilustrativ: „Nu am putut să realizez decât foarte imperfect dorinţa mea intensă de a mă topi cât mai profund pentru a mă pierde în Divin, am vrut cu ardoare să nu fiu decât un simplu bulgăre de argilă în mâinile divine ale Creatorului, astfel încât să pot să servesc mult mai bine fără să fiu întrerupt câtuşi de puţin de Eul meu interior” (Tânăra Indie).

Ulterior el dă, cu privire la această atitudine, o explicaţie metafizică la care trebuie să reflectăm adânc: „Omul nu trebuie să dispună de rezultatele acţiunilor sale. Acţionând mereu astfel aceasta devine o constantă împuternicire acordată de Divin” (Citată de Mahader Desai în „Gandhiji în Statele Indiei”).

Să urmărim anumite rezultate sau nu?

Atunci când acţionăm ca să obţinem un rezultat – ceea ce se întâmplă de obicei – este clar că înainte de toate, noi gândim, mai ales şi în imensa majoritate a cazurilor, la rezultatele cele mai rapide pe care încercăm, după inteligenţa noastră, să le prevedem: plăcerea maximă sau avantajele pe care acţiunea le va produce pentru noi sau pentru cei care ne interesează. Şi, cu privire la această fază nimeni nu trebuie să se gândească prea mult pentru a-şi aminti numeroase cazuri când rezultatele obţinute nu au fost cele anterior aşteptate, fiind uneori chiar în întregime contrare aşteptărilor noastre.

Ne mai gândim, de asemenea, dar destul de rar pentru omul de rând, la rezultatele care pot apărea după un timp mai îndelungat. Atunci când savurăm un prânz delicios şi copios sau atunci când oferim prăjituri unui copil, sunt foarte rare situaţiile în care ne poate veni ideea unei posibile indigestii. Dacă orientăm, de asemenea, pe cineva către o anumită lectură facem aceasta în speranţa că va rezulta o anumită schimbare ce se va reflecta printr-o anumită îmbogăţire sufletească sau chiar printr-o anumită modificare în bine a ideilor sale. Dar, şi în aceste situaţii, previziunile noastre sunt departe de a se realiza întotdeauna. Prin urmare, aproape mereu, noi suntem incapabili de a prevedea, în întreaga lor complexitate, care vor fi rezultatele acţiunilor noastre pe termen lung. Indiferent de grija şi atenţia cu care vom creşte un copil, nu vom şti niciodată cu anticipaţie dacă el se va orienta către bine sau către rău sau cum îşi va folosi facultăţile pe care noi i le dezvoltăm, ori cum va folosi cunoştinţele pe care noi i le punem la dispoziţie. De altfel, după cum observă foarte just Swami Vivekananda, „noi nu putem înfăptui nimic care să nu aibă şi anumite rezultate bune şi, tot la fel, nu există nici o activitate care să nu cauzeze undeva şi un oarecare rău... Nu există deci nici o acţiune sau faptă care să nu determine simultan, în diferite planuri, atât fructe bune cât şi fructe rele” (Yoga practică).

Cu excepţia stării de înţelepciune, oricât de perspicace am fi sau am crede că suntem, simplul bun simţ şi experienţa noastră de viaţă ne obligă să admitem că previziunile noastre sunt aproape întotdeauna incomplete şi incerte. În funcţie de atitudinea lăuntrică şi temperamentul nostru, constatăm că rezultatele acţiunilor noastre, sau altfel spus „fructele” lor, sunt în cea mai mare parte determinate de voinţa Divină în cele din urmă, fie de fatalitate, sau cu alte cuvinte de karma, ele fiind în foarte puţine cazuri total determinate de intenţiile sau propria noastră voinţă ferm focalizată.

În concluzie, putem spune că, privit din punctul de vedere al mobilului acţiunii, dorinţa canalizată către căutarea fructelor acţiunii nu este atât de satisfăcătoare pe cât gândim noi că este, iar regula propusă de Bhagavad-Gita şi de karma yoga nu este atât de aberantă, aşa cum ni s-ar putea părea la prima vedere datorită ignoranţei noastre. Ajungând la această concluzie trebuie să începem să căutăm dacă nu cumva există un alt scop înţelept care să fie mult mai preferabil.

Dorinţa ne înlănţuie mereu şi mereu

Prin urmare, dorinţa de a obţine fructele acţiunii nu este, în mod evident, decât un aspect al dorinţei în general. În această direcţie, hinduismul, ca de altfel aproape toate religiile, vede în dorinţă cel mai teribil obstacol în calea întregii evoluţii interioare.

În Bhagavad-Gita, Krishna vorbeşte despre aceasta în 42 de sutra sau aforisme din 11 capitole diferite. El se înduioşează chiar de aceste „suflete ale dorinţei”. Vorbeşte despre aceşti „sărmani sclavi ai dorinţelor” şi insistă, în mod constant, asupra „necesităţii de a fi pe deplin liberi de dorinţe”. Pentru el, dorinţa este una dintre „porţile infernului, distrugătoare ale sufletului”. Şi, fără îndoială că DOAR la fructele acţiunilor se referă atunci când descrie „sufletele demoniace” despre care spune: „Înlănţuiţi pe loc de aceste lanţuri, devoraţi de mânie şi lăcomie, preocupaţi mai mereu de a strânge câştiguri prin mijloace necinstite pentru a servi satisfacerii plăcerilor lor efemere şi îndeplinirii dorinţelor lor, aproape întotdeauna ei se gândesc: «Astăzi mi-am îndeplinit cutare dorinţă, mâine fără îndoială că îmi voi îndeplini alta; astăzi am obţinut o cutare bogăţie, mâine desigur, voi obţine şi mai mult».” El vorbeşte, de asemenea, despre acest duşman etern al cunoaşterii care, sub forma dorinţei egoiste, este un foc plin de lăcomie. Şi, în viziunea sa, un om trebuie „să renunţe complet la dorinţa egoistă” dacă urmăreşte să fie „pregătit să devină una cu Supremul Divin Brahman”. Iată de ce el insistă ca aspiranţii la Eliberare „să abandoneze, fără nici un fel de excepţii, toate dorinţele născute din voinţa dorinţei egoiste”. Totuşi, el nu neagă că va fi destul de dificil „să înfrângi mereu acest inamic numit dorinţă egoistă care este atât de greu de atacat”.

Într-un alt capitol din Mahabharata, Krishna explică regelui Yudhishthira: „Despre omul care doreşte egoist toate lucrurile bune ale acestei lumi, fiind în întregime şi permanent ataşat fructelor acestor dorinţe egoiste, putem spune că poartă deja Moartea în gura sa... Înfrânarea completă a dorinţelor egoiste se află la rădăcina tuturor virtuţilor veritabile.” Considerăm că este inutil să subliniem că, în Mahabharata, toţi ceilalţi înţelepţi repetă acelaşi avertisment. Şi la fel putem spune că stau lucrurile cu înţelepţii moderni; este suficient, pentru a ne convinge, să cităm doar câţiva.

Dorinţele întreţin egoismul

Sri Ramakrishna spune, referitor la aceasta: „Inima care a ars doar în focul dorinţelor egoiste, terestre nu poate suporta aproape deloc influenţele sentimentelor sau ale trăirilor spirituale elevate” (Învăţăturile lui Ramakrishna). Şi tot el: „Nimeni nu poate pătrunde în Împărăţia Cerurilor dacă încă mai păstrează în sine cea mai mică urmă de dorinţă egoistă.”

Sri Aurobindo, de asemenea, consacră o parte importantă din scrisorile sale adresate discipolilor, tehnicilor ce permiteau acestora de a se debarasa de „ego şi de dorinţele egoiste”. El spunea adesea: „Loviturile şi suferinţele cad asupra tuturor fiinţelor umane pentru că sunt pline de dorinţe egoiste faţă de lucruri sau stări ce nu pot dura şi pe care, vrând-nevrând, ajung să le piardă sau, dacă totuşi le obţin, acestea le vor aduce decepţii şi nu vor putea să îi satisfacă pe deplin mereu” (Răspunsuri). El mai adaugă: „Dacă dorinţa egoistă nu este pe deplin stăpânită, cum am putea noi merge uşor şi repede pe calea cea dreaptă? Căci Eliberarea apare instantaneu prin pierderea ego-ului şi a dorinţelor egoiste.”

În ceea ce o priveşte pe Ma Ananda Moyi, dacă ea constată că „adesea tindem egoist să ne potolim o dorinţă printr-o altă dorinţă”, atunci fără îndoială că dorinţele nu pot dispare şi, de asemenea, nu va dispare în fiinţa umană nici tendinţa de a dori” (Învăţăturile lui Ma Ananda Moyi). Tocmai de aceea, ea adesea îi orientează pe cei care vin să o consulte, spre alte dorinţe decât spre cele egoiste, care aduc doar bunuri efemere ale acestei lumi, indiferent dacă sunt materiale sau de alt gen şi, cu privire la aceasta, ea afirmă: „Voi sunteţi întotdeauna cei care creaţi dorinţele egoiste prin gândurile voastre şi tot voi sunteţi cei care, gândind detaşat, cu fermitate, contrariul, puteţi să le distrugeţi.”

Detaşarea înseamnă libertate

Această detaşare completă şi libertate cu privire la fructele acţiunii este pentru noi, mai ales la început, destul de greu de înţeles deoarece aproape întotdeauna când acţionăm o facem egoist pentru a obţine un rezultat sau un fruct plăcut care să ne fie net favorabil sau, cel puţin, agreabil. Chiar şi în acţiunile pe care, înşelaţi de noi înşine, în aparenţă le credem cele mai „dezinteresate”, se întâmplă totuşi, foarte rar ca noi să nu aşteptăm câtuşi de puţin ceva în schimb. Dacă, de exemplu, facem un cadou unui copil sau dacă ajutăm o fiinţă nevoiaşă, iar cel care beneficiază nu ne spune măcar mulţumesc, vom fi adesea, cel puţin surprinşi. De asemenea, mai mereu suntem tentaţi să gândim că dacă nu trebuie să mai aşteptăm nimic de pe urma a ceea ce facem COMPLET DETAŞAŢI, nu mai are nici un sens să continuăm să acţionăm. Dar noi am văzut totuşi că, după învăţăturile sistemului karma-yoga, acest mod de gândire este profund greşit. La ce alt scop sau mobil mai putem noi deci face acum apel?

Evident, prin urmare există „acţiunile integrate în armonia divină şi deci indicate” despre care deja am vorbit dar, cu toate acestea, ele nu pot deloc să îmbrăţişeze decât o parte a activităţilor noastre. Supunerea faţă de svadharma (legea sau îndatorirea proprie) ne oferă un avantaj ceva mai larg, dar încă insuficient. Cel mai bun răspuns, în această direcţie, ne este fără îndoială dat de Gandhi care se angrena să realizeze tot ceea ce el estima a fi drept şi stringent necesar, în conformitate cu cel mai înalt ideal al momentului, fără a se preocupa vreodată de rezultate, ceea ce nu făcea deloc din el un interlocutor prea comod în negocierile sale cu autorităţile britanice. Într-o asemenea situaţie, cineva i-a atras atenţia lui Gandhi: „Dacă faceţi cumva ceea ce ne-aţi anunţat, consecinţele vor fi catastrofale atât pentru India cât şi pentru Dvs. personal.” El a răspuns atunci: „Aceasta nu mă interesează absolut deloc.”

Prin urmare, am ajuns la acest „cel mai înalt ideal al momentului” adică la concepţia mentală detaşată, la ceea ce este drept într-o anumită situaţie, la sentimentul datoriei, la misterioasa „voce interioară” a conştiinţei, la dorinţa detaşată de a fi un cât mai bun vehicul sau canal de manifestare a Divinului, la intenţie (odată ce am ajuns la concluzia că aceasta vine de la un izvor sau un focar benefic, ceea ce nu este cazul întotdeauna). Toate aceste posibilităţi sunt sublime şi salvatoare în situaţia unei atitudini de totală dăruire faţă de Divin dacă, după cum spune Krishna, „oferim în întregime cu anticipaţie acţiunile noastre, împreună cu fructele lor, lui Dumnezeu” (Bhagavad-Gita). În această direcţie, Swami Ramadas spunea: „Noi putem, cu uşurinţă, să îl descoperim pe Dumnezeu în noi fulgerător dacă îi oferim în totalitate, printr-o consacrare deplină şi sinceră, toate acţiunile noastre” (Scrisori).

Ma Ananda Moyi merge chiar mai departe atunci când arată că „ruga transfiguratoare ardentă: «Fă Doamne Dumnezeule ca inima mea să fie liberă de setea de rezultate» este încă mărturia dorinţei lăuntrice de a obţine un rezultat. Totuşi, atât timp cât aspirăm din tot sufletul, frenetic la acţiunea dezinteresată, putem fi siguri că, dacă vom proceda cum trebuie, fiind inspiraţi de Dumnezeu, o vom atinge şi atunci vom avea modelul necesar. Un mod înseamnă întotdeauna rezistenţă. De aceea, atât timp cât egoul va subzista sau va predomina, conflictele lăuntrice vor izbucni din când în când, chiar dacă vom căuta să facem acţiuni parţial impersonale, deoarece vom mai fi legaţi prin ego de fructele acţiunii şi, în consecinţă, antrenaţi într-o anumită direcţie” (Învăţăturile lui Ma Ananada Moyi).

Dacă nu trebuie să ne ataşăm de fructele acţiunii, în mod logic ne putem întreba dacă este oare necesar să ne ataşăm de acţiunea în sine, de îndată ce ne-am decis să o realizăm? Răspunsul Bhagavad-Gita-ei este clar şi fără nici un fel de ambiguitate. În această direcţie Krishna spune: „La fel cum cei care nu ştiu, acţionează cu ataşament faţă de acţiune, tot aşa cei care, înţelegând cu adevărat, ştiu, trebuie ACUM să acţioneze fără nici un fel de ataşament.”

Pe un vizitator foarte evlavios, dar ataşat de o activitate socială importantă, Sri Ramakrishna îl sfătuia să se roage: „În ceea ce priveşte puţina muncă care îmi mai rămâne de făcut... fă Doamne astfel şi ajută-mă să am forţa de a o îndeplini fără nici un fel de ataşament” (Învăţăturile lui Ramakrishna). Informat ulterior de unul dintre discipolii săi reveniţi din Occident despre starea de spirit care încă din acea perioadă predomina în Occident, Ramakrishna nu a ezitat să spună: „Ataşamentul excesiv faţă de activităţi sau acţiuni, pe care putem să-l observăm în Anglia şi in Statele Unite, este condamnabil deoarece în scurt timp acesta va conduce la decădere spirituală.”

Ma Ananda Moyi oferă detalii concrete în aceeaşi direcţie: „Dacă pentru un motiv anume cel mai mic resentiment va interveni, acţiunea nu va putea fi considerată ca fiind detaşată. Să presupunem, de exemplu, că după ce aţi realizat partea cea mai importantă a unei opere va trebui să o abandonaţi şi, în această situaţie, aproape de sfârşit, un altcineva, oarecare, o va prelua, o va duce la bun sfârşit şi lui i se va acorda meritul întregii opere.

Dacă aceasta vă supără câtuşi de puţin cum mai putem considera că ar fi fost vorba despre o acţiune cu adevărat dezinteresată? Fără nici o îndoială că dorinţa ca cineva să îţi fie recunoscător nu este deloc absentă în tine. Chiar în mijlocul acţiunii sau activităţii, în orice moment, în orice circumstanţe, trebuie să fiţi întotdeauna gata să vă supuneţi detaşaţi la orice ordin. Imaginaţi-vă că vă este foarte foame şi că, exact în momentul în care duceţi un aliment spre gură, cineva vă roagă să mergeţi undeva. Chiar în acel moment trebuie să puteţi să abandonaţi, cu bucurie, mâncarea pe care tocmai eraţi pe punctul de a o mânca şi să vă supuneţi detaşaţi apelului. O astfel de atitudine permanentă îl revelează pe acela care este ferm ancorat într-o stare de fericire care nu aparţine deloc acestei lumi.

Atunci când ne apropiem de starea constantă lăuntric în care nu mai există efort, a fi certat sau nu pentru o greşeală ce apare în timpul executării sarcinii noastre ne lasă complet indiferenţi. Atunci noi devenim doar un instrument ce se dăruie în mâinile lui Dumnezeu. Corpul acţionează atunci ca un instrument detaşat şi noi privim la rândul nostru detaşaţi acţiunea, ca nişte spectatori. Atunci putem observa, cu o extraordinară luciditate, marele număr de sarcini pe care le putem îndeplini prin intermediul acestui corp; constatăm energia uriaşă pe care acum o are, uşurinţa şi eficienţa surprinzătoare cu care el acţionează.

Acţiunea total lipsită de ego este plină de frumuseţe făcând să apară starea de beatitudine, deoarece ea nu este motivată de nici o dorinţă egoistă de autosatisfacţie. Atât timp cât obstacolul pe care îl reprezintă egoul nostru nu este depăşit, chiar dacă gândim că ar trebui să acţionăm detaşaţi, vom fi adesea mai mult sau mai puţin răniţi şi aceasta va provoca măcar o schimbare în expresia ochilor şi a chipului nostru, acest aspect semnificativ fiind vizibil şi perceptibil în întregul nostru mod de a fi” (Învăţăturile lui Ma Ananda Moyi).

La fel cum dorinţa fructelor acţiunii nu este decât una dintre formele de dorinţă egoistă, chiar dacă aceasta este una dintre cele mai dificile de îndepărtat, ataşamentul egoist faţă de acţiunea însăşi este, de asemenea, una dintre multiplele forme de ataşament, poate cea mai subtilă. În Bhagavad-Gita, Krishna consideră ataşament egoist faţă de activităţile acestei lumi în general, nu numai ataşamentul faţă de acţiune, dar şi faţă de „un lucru, o fiinţă, un loc sau chiar faţă de cămin” şi chiar faţă de „înţelegere”. El subliniază că doar omul care a renunţat la toate aceste egoiste ataşamente „nu mai este deloc pângărit de păcate”, „doar acela descoperă fulgerător fericirea nesfârşită care există în Sinele Suprem lăuntric.”

Sri Aurobindo arată că „orice ataşament egoist perturbă sau jenează activitatea spirituală” (Răspunsuri). Şi el insistă: „Dacă alegem drept cale doar o yoga a faptelor, atunci putem să rămânem în Samsara (lumea fenomenală), dar aceasta va fi ceva liber consimţit şi atunci vom considera Samsara ca fiind câmpul nostru de acţiune fără ca prin aceasta să simţim vreo obligaţie.
Cât despre Swami Vivekananda, el revelează că, în marea majoritate a cazurilor, chiar şi dacă nu suntem conştienţi, ataşamentul egoist „nu apare decât dacă aşteptăm o recompensă”. Această situaţie este deci comună atât în cazul dorinţei egoiste, cât şi a fricii de fructele acţiunii.

Karma yoga merge însă şi mai departe. Etapa următoare constă în a nu te considera tu însuţi, în mod egoist, drept autorul acţiunii detaşate pe care o realizezi. Dar vom constata că nu totdeauna există unanimitate atunci când trebuie să aflăm cine este, în realitate, autorul.

În Bhagavad-Gita, Krishna explică: „Atunci când acţiunile sunt făcute de guna-uri (cele trei tendinţe sau «moduri» specifice ale Naturii), omul, al cărui Eu este rătăcit de egoism, gândeşte: «Eu sunt acela care acţionează».” La sfârşitul textului, Krishna intră chiar în detaliu: „Cele cinci cauze ale acţiunii... sunt: corpul, autorul, cele cinci instrumente, numeroasele tipuri de efort şi, în sfârşit, Destinul (karma). Aceste cinci elemente formează, între ele, toate cauzele eficiente care determină forma şi rezultatul oricărei acţiuni pe care oricine în lumea aceasta o întreprinde cu mentalul său, cu vorbirea sa şi cu corpul său.”

Swami Ramadas este categoric: „A gândi cumva, în mod egoist, că noi suntem autorii acţiunii este în totalitate fals” şi această afirmaţie el o repetă cu insistenţă (Scrisori). În Mahabharata, alţi înţelepţi care reiau această temă nu sunt mai puţin categorici decât Krishna asupra adevăratelor cauze ale acţiunii. Astfel, Prahlada îi spune clar şi simplu lui Indra: „Cel care se consideră în mod egoist drept autorul acţiunilor, bune sau rele este înzestrat cu o inteligenţă viciată. După părerea mea, o astfel de persoană este ignorantă şi nu cunoaşte deloc adevărul” (Shanti).

La fel, Krishna, care leagă această atitudine de practica invocatorie a Divinului prin rostirea mentală a unei rugăciuni faimoase, sacre din Rig-Veda, explică: „Cel care recită Gayatri-Mantra nu se consideră niciodată în mod egoist ca fiind autorul acţiunii, nici ca fiind cel care se bucură, nici ca fiind cel care suportă consecinţele acţiunii.”

În schimb, pentru Bali, după cum el îi spune lui Indra, veritabilul autor atotputernic care face cu putinţă acţiunea nu este altul decât Divinul Suprem: „Că tu te consideri în mod egoist autor al acţiunii, O! Shakra, această atitudine se află la originea oricărei dureri... Eu nu sunt autorul acţiunii, tu nu eşti autorul acţiunii. Cel de sus, Divinul este Autorul acţiunii care doar el în realitate este Omnipotent.”

Aceeaşi idee o reia Swami Ramadas: „De fapt Dumnezeu este totdeauna unicul autor al acţiunii” (Scrisori). El precizează: „El (Dumnezeu) este cel care ne împinge către acţiune, tot El este cel care spune: „Este un mare secret al practicii spirituale (Sadhana) să ştii cum să faci toate lucrurile prin Puterea Dumnezeiască Infinită care este în spatele nostru sau deasupra noastră, în loc de a face totul doar printr-un efort mental egotic” (Ghidul yoga).

De altfel, el pune des în gardă pe discipolii săi împotriva tentaţiei de a se considera, în cazul unei acţiuni, altceva decât un simplu instrument: „Transformaţi-vă în instrumentul detaşat al acţiunii care se realizează prin intermediul vostru” (Răspunsuri). „Trebuie să acţionezi întotdeauna ca un instrument complet detaşat în activitatea pe care o realizezi.” În viziunea lui Aurobindo, trebuie chiar să te fereşti de „orgoliul de a fi un instrument”.

Swami Vivekananda are chiar o formulare surprinzătoare: când oferiţi cuiva de la Dumnezeu ceva „nu sunteţi în realitate decât comisionarul care transportă bani sau orice alt dar” (Yoga practică).

Revelăm, de asemenea, şi ceea ce spunea Swami Brahmananda discipolilor săi: „Înainte de a vă începe activitatea amintiţi-vă cu fervoare de Dumnezeu şi oferiţi lui toate gândurile voastre. Faceţi acelaşi lucru din când în când în timpul activităţii şi, de asemenea, după ce aţi terminat-o” (Disciplinele monastice). Ofranda făcută faţă de ghidul spiritual Guru poate chiar să înlocuiască foarte bine ofranda făcută faţă de Dumnezeu. După cum spunea Swami Brahmananda: „Gândiţi-vă că toată activitatea pe care o aveţi de făcut este aceea a lui Dumnezeu. Dacă puteţi să lucraţi, înţelegând şi având mereu în minte această idee, munca voastră detaşată nu vă va mai lega.”

Vom încheia aceste consideraţii printr-un gând al lui Mahatma Gandhi: „Forma de adoraţie cea mai elevată constă în a realiza opera lui Dumnezeu, supunându-te legii morale şi servind cu detaşare şi cu abnegaţie umanitatea în mod dezinteresat” (Etica religiei). La acest principiu, în conformitate cu care nu trebuie niciodată să ne considerăm în mod egoist ca fiind autorii acţiunii, putem să adăugăm un altul în conformitate cu care noi atunci acţionăm neacţionând totuşi, cu alte cuvinte, în această situaţie, scânteia eternă din noi (ceea ce, în India, este cunoscut sub numele de Sine Suprem, Purusha sau Atman) observă ca martor detaşat şi, fără să ia parte la aceasta, îndeplineşte detaşat acţiunea prin intermediul elementelor active din noi.

La această atitudine cu adevărat divină se referă Krishna într-un aforism celebru din Bhagavad-Gita: „Cel care în acţiune detaşată poate vedea inacţiunea şi care, în acelaşi timp, o poate vedea continuând chiar şi în cazul încetării faptelor, acela este, printre ceilalţi oameni, omul judecăţii drepte şi al discernământului; el este cu adevărat în yoga şi el este muncitorul universal înzestrat cu numeroase capacităţi paranormale (siddhi-uri).”

O punere în gardă aici este necesară. Se întâmplă destul de des să ne credem sau să ne imaginăm că suntem „inspiraţi” pentru a întreprinde ceva sau chiar de a fi „ghidaţi” într-o anumită acţiune ajungând astfel la concluzia, adevărată sau nu, că noi nu suntem deloc „autorul acţiunii” respective în sensul dat de karma yoga.

Aceasta este o capcană foarte periculoasă pe care o întâlnim adesea pe calea realizării noastre spirituale. Pentru a nu cădea în ea este necesar să ne interogăm cât mai lucid şi detaşat cu putinţă, pentru a vedea dacă nu cumva această impresie, adesea fantasmagorică, pe care o botezăm foarte uşor intuiţie, nu maschează în realitate cu totul alt scop, o dorinţă egoistă personală, banală, care poate fi, de altfel, în aparenţă perfect respectabilă. Un criteriu incomplet dar util constă în a căuta să remarcăm dacă subzistă, pentru activitatea sper care noi ne simţim antrenaţi, acel „ataşament” egoist personal despre care am vorbit mai înainte.

Krishna afirmă în Bhagavad-Gita: „Cel care este în yoga sau, cu alte cuvinte, care este unit cu Supremul (adică cel care practică perfect karma-yoga) chiar şi dacă acţionează, acţiunile sale fiind detaşate, nu se vor ataşa de el.” Este, de altfel, ceea ce repetă şi Swami Vivekananda: „Dacă nu suntem deloc detaşaţi de activitatea noastră, aceasta nu ne va servi în nici un fel sufletul” (Yoga practică). La fel, Swami Sivananda spune: „Aceeaşi faptă, dacă este realizată detaşat, fără ataşament, deci cu o bună atitudine mentală, fără speranţa vreunui profit oricare ar fi acesta, cu indiferenţă chiar şi faţă de un posibil succes sau eşec, nu va adăuga niciodată o nouă verigă la lanţul existent” (Învăţăturile lui Sivananda). Este ceea ce înţelegea Sri Ramakrishna când spunea: „Un jnanin poate să acţioneze pe deplin fără ataşament şi astfel, acţiunile sale nu îi vor fi dăunătoare” (Învăţăturile lui Ramakrishna).

În final, pentru a înţelege cu exactitate acest principiu fundamental în karma yoga trebuie să căutăm să ne plasăm în perspectiva metafizică a hinduismului, unde credinţa în vieţi succesive şi în legea karma-ei este axiomatică.

Pentru a rezuma această teorie în câteva cuvinte, este bine să considerăm că viaţa pe care fiecare dintre noi o trăieşte acum nu este pentru el un eveniment unic, doar o simplă verigă într-un lung şirag de vieţi succesive în care se încarnează şi continuă să se încarneze de-a lungul şirului de existenţe, elementul permanent din noi pe care indienii îl numesc Atman (Spirit etern, scânteie divină).

După legea karma-ei, care nu este altceva decât legea noastră a cauzalităţii şi efectului, toate acţiunile realizate în una dintre aceste vieţi vor determina cu exactitate anumite efecte dacă nu imediat în existenţa în curs, atunci în restul sau, cu alte cuvinte, în una sau mai multe dintre existenţele ce urmează şi care vor aduce astfel la manifestare „karma” acumulată în vieţile precedente. Ori, ţelul evoluţiei este de a ajunge în punctul în care întreaga karmă va fi la un moment dat epuizată, astfel încât elementul etern permanent în noi (Atman) să nu mai fie nevoit să creeze noi corpuri.

Toţi înţelepţii orientali, antici şi moderni, afirmă prin urmare că ceea ce creează pentru noi o nouă karma nu este deci acţiunea în sine, ci exact spiritul în care acea acţiune este realizată. Despre aceasta vorbeşte în special Swami Vivekananda: „Toate acţiunile pe care le faceţi pentru voi înşivă în mod egoist vă vor aduce fructele lor, care se vor reîntoarce şi vor recădea asupra voastră… Dimpotrivă, toate acţiunile, indiferent care ar fi acestea, pe care nu le faceţi pentru voi înşivă, datorită stării complete de detaşare pe care o aveţi, vor rămâne totdeauna fără efect asupra voastră” (Yoga practică). Prin urmare, practica lui karma yoga ne oferă posibilitatea de a acţiona fără să ne încărcăm cu nici un fel de karma. Este ceea ce precizează Sri Aurobindo: „Nu forma de activitate în sine sau simpla acţiune, ci conştiinţa şi voinţa dirijate ferm către Divinul care se află în spatele acţiunii sunt, de fapt, esenţa lui karma yoga.”

În cadrul sistemului Karma Yoga este necesar să disociem trei elemente pe care, în general, nu ne gândim să le separăm:
1) intenţia acţiunii pentru care, dacă acţionăm egoist, trebuie să ne asumăm întreaga responsabilitate şi care, singură, creează karma;
2) acţiunea care prin ea însăşi, dacă este detaşat realizată, nu poate crea karma;
3) consecinţele acţiunii complet detaşate, care cel mai adesea nu depind de noi, indiferent care ar fi previziunile noastre (întotdeauna incomplete şi îndoielnice, după cum am văzut), şi care, prin urmare, doar în această situaţie nu creează nici un fel de karma.

Cum poate fi această concepţie transpusă pentru cei care nu admit teoria vieţilor succesive, cum este cazul majorităţii occidentalilor? Dacă aplicăm corect tehnica de karma yoga, noi nu ne mai simţim realmente responsabili de consecinţele actelor noastre acum detaşate pentru că ele nu mai depind de noi. Aceasta face să dispară automat toate remuşcările sau chiar regretele. De aici rezultă o importantă concluzie: că noi trebuie, de asemenea, când ne angrenăm să practicăm karma yoga, să renunţăm a mai revendica orice merit, chiar şi pentru acele acţiuni ale căror consecinţe sau fructe ar fi urmat să fie bune.

Deoarece noi suntem pe deplin responsabili doar de intenţiile noastre egoiste, am putea spune că scopurile acţiunilor noastre egoiste şi acumularea lor în acţiuni egoiste succesive sunt acelea care, în realitate, creează în noi obişnuinţe şi tendinţe egoiste, modelându-ne astfel în consecinţă caracterul şi natura. Aceasta este, chiar în teoria existenţei unei vieţi unice, ceea ce corespunde noţiunii de karma care trebuie să fie luată cu atât mai mult în consideraţie dacă vom admite, precum adepţii majorităţii religiilor, că în final vom culege după moarte recompense sau pedepse pe drept meritate, exact prin ceea ce am făcut în timpul vieţii.

Swami Vivekananda a subliniat într-un mod cât se poate de clar că, de fapt, karma yoga ne conferă o maximă libertate. El spune, printre altele: „Karma Yoga este un sistem etic şi spiritual al cărui ţel este de a ne face să atingem eliberarea prin altruism şi acţiuni complet detaşate, bune” (Yoga practică). Pentru el „karma yoga este realizarea, prin activitate fără egoism, a acestei libertăţi depline care este ţelul oricărei naturi umane”.

El mai adaugă: „karma-yoghinul se întreabă de ce ne trebuie un alt mobil, altul decât iubirea înnăscută din libertate.” Şi iată cum explică el aceasta: „Este un aspect dificil de înţeles dar, cu timpul, veţi realiza că nimic în Univers nu are deplină putere asupra voastră atât timp cât voi nu permiteţi acelei puteri să se exercite liber asupra voastră.”

În realitate, faptul de a nu te teme deloc de consecinţele defavorabile eventuale ale acţiunii egoiste şi starea de a nu te ataşa în mod egoist de consecinţele favorabile pe care putem să le aşteaptăm, sau să le sperăm de la o acţiune, creează o pace interioară profundă, dublată de o remarcabilă libertate a spiritului care ne permite atunci să acţionăm în totală obiectivitate, bazându-ne exclusiv pe criteriile pe care le-am ales. Aceasta este ceea ce Swami Vivekananda numeşte a acţiona „în deplină libertate”.

Aceasta explică de ce Krishna a făcut în Bhagavad-Gita următoarea afirmaţie care este, la prima vedere, surprinzătoare: „Yoga este abilitatea divină în fapte.” El reia această idee mai târziu spunând că: „Lui îi este drag acela care este abil în toate acţiunile sale detaşate şi divine, acela care nu doreşte egoist nimic şi care este pur, rămânând detaşat la orice se întâmplă, prin aceasta el nefiind afectat sau mâhnit de nici un rezultat, de nici un eveniment şi care deja a renunţat complet la orice iniţiativă egoistă în nu contează ce acţiune”.

Swami Vivekananda, la rândul său, ajunge la aceeaşi concluzie: „karma yoga face din acţiunea detaşată o ştiinţă; ea ne învaţă să utilizăm permanent şi cât mai bine toate forţele bune, divine care acţionează mereu în univers” (Yoga practică). Şi tot el mai adaugă: „Karma yoga este cunoaşterea în profunzime a secretului acţiunii complet detaşate.”

El exprimă aceeaşi idee încă o dată, dar cu alte cuvinte, când spune: „Atunci când nu ne gândim deloc la Eul nostru egoist şi nu-l angrenăm, realizăm cea mai bună acţiune detaşată” (Conversaţii inspirate). Un exemplu concret, pe care îl cunoaştem cu toţii, este influenţa uneori paralizantă a tracului pe care îl simţim în timpul unui examen dacă atunci suntem egoist angrenaţi.

Swami Ramadas merge chiar mai departe: „Activitatea profund divină a karma-yoghinului este cea care îl duce pe acesta repede departe şi durează un timp foarte îndelungat. Ea lasă în întreaga lume o urmă permanentă şi profund benefică” (Prezenţa lui Ram).

Am văzut, în linii mari, că sistemul Karma Yoga se poate rezuma în patru principii:

1) A nu considera nici o acţiune detaşat realizată ca fiind fără importanţă, ori neglijabilă şi incompatibilă cu rolul pe care noi gândim că îl avem de jucat în viaţă în calitate de karma-yoghini;

2) A nu dori egoist şi a nu ne mai teme de rezultatele acţiunilor complet detaşate pe care urmează să le realizăm în calitate de instrumente divine;

3) A nu ne ataşa deloc egoist de acea acţiune în timp ce o facem detaşaţi;

4) Nici în timpul acţiunii şi nici după aceea să nu ne considerăm deloc drept autorul acţiunii, ci instrumentul în şi prin care s-a manifestat şi se manifestă Dumnezeu.

Ultimele trei puncte, dacă sunt înţelese anapoda sau greşit, pot conduce cu uşurinţă la un total dezinteres EGOIST faţă de acţiunea în sine pe care atunci o vom îndeplini superficial, în grabă, „nu contează cum” pentru că acum noi nu mai suntem responsabili. Ori, acesta este exact contrariul faţă de ceea ce este în realitate practica lui karma yoga. Karma yoga impune, de fapt, celui care o practică o responsabilitate mult mărită. Şi aceasta este evidentă în două direcţii:

- Dificila responsabilitate de care ne este imposibil să ne ferim, refugiindu-ne în spatele unei dogme sau a unei legi, de a alege totdeauna dintre toate posibilităţile care se prezintă pe aceea care răspunde cel mai bine idealului nostru cel mai înalt, divin, din momentul respectiv;

- Obligaţia de a executa, deşi complet detaşaţi, acţiunea, oricare ar fi ea, cu toată măiestria de care suntem capabili. Aceasta implică faptul că, între momentele consacrate acţiunii detaşate vizibile, este necesar să intercalăm momente de reflexie, de consacrare divinului şi de repaus necesare pentru a îndeplini cât mai bine aceste două condiţii. După cum Sri Aurobindo scria discipolilor săi: „Trebuie, desigur, ca lenevia să dispară, dar câteodată îmi apare evident că aţi mers prea departe în direcţia opusă. Este necesar să putem acţiona complet detaşaţi, cu întreaga energie pe care atunci divinul ne-o oferă, dar este la fel de necesar uneori de a putea să nu acţionăm deloc” (Yoga integrală practică). „Prea multă muncă neîntreruptă alterează uneori calitatea acţiunii, indiferent care ar fi antrenamentul şi entuziasmul celui care o execută.”

Iubirea, adevărul, binele, detaşarea, fericirea deplină, libertatea, frumuseţea, egalitatea, într-un cuvânt înţelepciunea, nu reprezintă numai norma unui cod moral, ci reprezintă în ultimă instanţă scopul suprem al omului, căci ele conţin o extraordinar de puternică manifestare a forţei sale spirituale pe care acesta o primeşte printr-o inefabilă rezonanţă de la Dumnezeu.

Imensa stăpânire de sine cerută de acţiunea altruistă, integrată conform sistemului karma yoga, este expresia şi în acelaşi timp dovada evidentă a unei forţe spirituale foarte mari pe care yoghinul o poate manifesta după cum el consideră de cuviinţă în conformitate cu liberul său arbitru.

A şti cui anume să acorzi ajutor, când şi ce gen de ajutor, a şti mai ales cum să-l acorzi, cât şi condiţiile în care acest ajutor îşi atinge perfect ţinta, astfel ca din punctul tău de vedere aceasta să nu genereze alte efecte înlănţuitoare sau, altfel spus, consecinţe karma-ice, reprezintă dovada cea mai clară a unei acţiuni detaşate şi înţelepte, complet integrate în Armonia Divină. Numai procedând astfel acţiunea ta detaşată izvorâtă din necesitatea divină înţeleasă se transformă gradat, într-o mare libertate de manifestare a forţei tale spirituale puse la dispoziţia ta de Dumnezeu.

Swami Vivekananda afirmă în lucrarea sa „Karma Yoga” următoarele: „A-i ajuta complet detaşat pe ceilalţi din punt de vedere fizic, satisfăcându-le doar nevoile fizice, este o faptă cu adevărat măreaţă; căci ajutorul detaşat este cu atât mai valoros, cu cât este mai mare nevoia de a-l obţine, dar este bine să ştiţi că ajutorul cel mai valoros este acela care este acordat o perioadă extraordinar de lungă de timp. Dacă nevoile pe o lună ale unui om sunt rezolvate prin ajutorul dezinteresat oferit de noi într-o oră – acesta este cu adevărat un ajutor; dar dacă acesta este pentru un an întreg, atunci ajutorul acordat este şi mai important; numai dacă omul poate fi ajutat pentru totdeauna, în eternitate doar acesta, va fi desigur cel mai mare ajutor divin ce i se poate acorda vreodată omului.”

Şi tot el adaugă: „Cunoaşterea spirituală veritabilă este singura formă de ajutor care poate să anihileze pentru totdeauna, toarte nenorocirile noastre. Orice altă cunoaştere ne satisface numai temporar nevoile. Doar cu ajutorul cunoaşterii veritabile a Spiritului, se nimicesc definitiv cauzele care generează şi fac cu putinţă toate lipsurile. De aceea, totdeauna ajutorul spiritual acordat omului constituie cel mai mare sprijin divin ce i s-ar putea oferi vreodată.

Cel care oferă oamenilor adevărata Cunoaştere Spirituală, este cel mai mare binefăcător al omenirii. Şi noi vedem că totdeauna oamenii cei mai puternici şi cei mai apreciaţi au fost aceia care au ajutat umanitatea în nevoile sale spirituale, deoarece Spiritul singur stă la baza activităţii întregii Creaţii.

Omul puternic şi sănătos din punct de vedere spiritual, va fi cu uşurinţă puternic şi în toate celelalte privinţe, dacă va dori aceasta. Atât timp cât omul nu posedă încă forţă spirituală, nici cerinţele lui fizice şi nici cele psihice sau mentale nu pot fi satisfăcute în măsura cuvenită.

Aceste afirmaţii ne conduc uşor la înţelegerea mai multor aspecte:

1) Ajutorul cu adevărat perfect este acela în urma căruia o fiinţă umană obţine cunoaşterea care îi permite să ştie de acum înainte cum să acţioneze ea însăşi pentru a se ajuta atât pe sine cât şi pe ceilalţi să înlăture pentru totdeauna suferinţele şi mizeriile generate de egoism şi ignoranţă.

2) Ajutorul trebuie totdeauna acordat direcţionând fiinţa respectivă spre o reală cunoaştere se sine, căci numai această cunoaştere interioară îi va permite de acum înainte să integreze într-o manieră justă şi înţeleaptă acest joc al manifestării, obţinând astfel, în cele din urmă, confirmarea existenţei naturii spirituale a fiinţei sale, moment în care devenind pe deplin conştientă de această realitate, se smulge din lanţul dependenţelor cauzale, înlăturând gradat egoismul şi ignoranţa care stăteau la baza suferinţelor sale.

3) Pentru a putea acorda în mod plenar şi eficient acest ajutor, detaşat, fiinţa în cauză va trebui obligatoriu să posede ea însăşi această cunoaştere divină superioară, dătătoare de libertate şi capabilă să o transforme gradat într-un veritabil generator divin de forţă spirituală, ea însăşi fiind şi reprezentând atunci un veritabil model pentru ceilalţi. „Dacă un orb va conduce un alt orb există pericolul de a cădea amândoi în prăpastie”, spune Iisus.

Uneori urmărind să aplicăm cât mai corect anumite legi sau principii înţelepte de acţiune, se poate ajunge la o formă de rigidizare interioară, care nu este decât începutul manifestării unei atitudini complet dogmatice. Astfel, se întâmplă uneori să fim blocaţi noi înşine din punctul de vedere al evoluţiei noastre spirituale, de obsesia chinuitoare de a integra totul în spiritul literei, autentificând adeseori inconştienţi din nou şi din nou acel aforism biblic care afirmă că: „Litera ucide şi numai Spiritul cel viu dă viaţă”.

A şti să acorzi total detaşat un ajutor concret, la momentul oportun, dincolo de orice teoretizare sau analiză la nesfârşit ori, în mod abstract şi academic, a aşa numitelor „cauze”, aspect care n-ar putea conduce, adeseori decât doar la exasperarea aceluia care are stringent nevoie de ajutor şi nu de vorbe goale, reprezintă dovada practică, vie, a existenţei unui real discernământ spiritual interior, care va întări încă o dată (chiar şi pentru cel în cauză) ideea că „Acţiunea detaşată este net superioară inacţiunii”.

Prin urmare, întotdeauna trebuie să urmărim să ne armonizăm atitudinea noastră de a ajuta detaşat, cu circumstanţele concrete ale momentului şi fiinţei în cauză, în această direcţie fiind mereu atenţi în a sesiza:

1) Care este cel mai important aspect sau problemă care trebuie să fie rezolvată în acea situaţie specială în care urmărim să ajutăm în mod detaşat o fiinţă umană;
2) Care este de fapt problema cea mai urgentă cu care fiinţa în cauză se confruntă atunci;
3) Cum trebuie direcţionat şi focalizat efortul şi sprijinul nostru detaşat care angrenează Divinul pentru înlăturarea sau cel puţin diminuarea cauzei care generează în acel moment suferinţa cea mai mare în cazul fiinţei respective.

Acest sprijin detaşat, acest ajutor care vine de la Dumnezeu prin noi, această ofertă a noastră ca instrument de manifestare a divinului în cazul că suntem o fiinţă suficient de elevată spiritual, se poate transforma la extrem în dăruirea completă a fiinţei noastre drept canal divin în scopul ajutorării dezinteresate a celorlalţi. Acesta este mai ales în cazul marilor spirite ale planetei cum a fost Iisus, sau a unor mari învăţători spirituali cum au fost Buddha sau Ramakrishna a căror întreagă viaţă a fost un sacrificiu continuu oferit detaşat în scopul ajutorării şi trezirii spirituale a milioane de oameni.

„Unica rezolvare pentru înlăturarea totală şi definitivă a suferinţelor lumii constă în aceea de a le da oamenilor reala cunoaştere şi împlinire spirituală. Ignoranţa este mama tuturor nenorocirilor. Când oamenii vor vedea Lumina divină a Spiritului, când vor deveni suficient de puri şi puternici din punct de vedere spiritual, numai atunci suferinţa lor va dispare pentru totdeauna spunea Swami Vivekananda, susţinând astfel cu fermitate ideea de a acţiona constant asupra naturii umane până la completa revelare a Sinelui Etern care conferă Lumina Înţelepciunii, prin care oceanul ignoranţei este secat, odată cu aceasta fiind transmutată în beatitudine mocirla suferinţei lăuntrice.

Această continuă atitudine de a ajuta detaşat, de a servi în mod altruist celorlalţi, are însă o realitate profund spirituală şi atotputernică care este de fapt IUBIREA. Cunoaşterea profundă şi deplină de sine deschide porţile unui tărâm divin, paradisiac, în care tot ceea ce este bun, adevărat şi frumos devine cu putinţă. „Atunci când iubirea devine nesfârşită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil”, afirmă un proverb al înţelepciunii orientale.

Atunci când cu adevărat există iubire, adevărata iubire divină, neînlănţuită, nelimitată, totală, fiinţa noastră devine profundă şi fulgerător expansionată într-o beatifică nemărginire; ea ajunge abia atunci să cuprindă, cuprinderea dumnezeiască ce o cuprinde. În asemenea momente de expansiune cuprinzătoare ajungem să percepem fiinţele umane care ne înconjoară ca fiind interioare nouă şi atunci suferinţa lor transferată în fiinţa noastră ne chinuie şi pe noi, astfel că neajutorarea şi neputinţa lor ne cheamă parcă pentru a o înlătura. Prin empatie deplină, printr-o profundă identificare reală cu ceilalţi, identificare ce are la bază revelarea şi recunoaşterea Scânteii Divine a fiecăruia ca reflectându-se în noi, ajungem spontan să trăim o atitudine nepremeditată de îmbrăţişare plină de dragoste a tuturor, ajungem astfel să fim pur şi simplu naturali şi fireşti în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce gândim. Simţind astfel, realizăm că ceilalţi devin parte integrantă din noi, iar aceasta face să se accentueze atitudinea noastră de a ne dărui continuu, de a ajuta şi de a servi, fiind totodată complet liberi şi detaşaţi în timp ce realizăm că de fapt Dumnezeu oferă totul prin noi.

Fiind mai mereu plini de iubire şi compasiune divină, acţiunea noastră va fi totdeauna plină de iubire şi compasiune. Această acţiune complet detaşată plină de iubire divină, eliberată de orice egoism, ne aduce gradat o fericire nesfârşită. Ajutorul divin, detaşat, pe care acum tu îl oferi celorlalţi este de fapt propria ta fiinţă nefericită, propria ta existenţă eliberată de condiţionări, propria ta natură divină, atotputernică, înflorită, propria ta cunoaştere de sine.

Devenind astfel o forţă divină triumfătoare care acum iubeşte divin şi detaşat, puterea ta de acţiune este acum infinită. Este momentul în care te simţi prezent pretutindeni şi în care totul este în tine, căci toată fiinţa ta a devenit deja un canal divin de forţă atotputernică care-l cuprinde şi îl impulsionează pe cel care trebuie ajutat; acum ştii cu siguranţă că această circumstanţă îţi este şi ţie şi lui favorabilă şi că ajutorul tău divin ce se manifestă în şi prin tine îşi va atinge negreşit ţinta.

Starea plenară, divină, beatifică pe care o trăieşti când acest ajutor divin manifestat prin tine şi-a atins ţinta, prin fericirea oceanică care urmează, generează acel miracol alchimic al propriei noastre transmutări, sublimări şi transformări lăuntrice. În esenţă, ajutându-i complet detaşat pe ceilalţi, totodată în acelaşi timp ne ajutăm şi pe noi înşine. În asemenea clipe iluminatorii înţelegem lăuntric spusele lui Iisus: „Celui care are i se va mai da”, resimţind o uluitoare stare de bogăţie interioară, un sentiment de profundă plinătate şi satisfacţie spirituală care ne copleşeşte fiinţa şi ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu în tot ceea ce ne înconjoară.

A putea să-i ajutăm detaşat pe ceilalţi este un privilegiu divin care ni se acordă doar atunci când merităm. O stare de recunoştinţă profundă faţă de divin se amplifică atunci în noi în faţa acestei circumstanţe. Binecuvântat este în acelaşi timp şi cel care primeşte ajutorul divin şi cel care oferă ceea ce i se dăruie lui însuşi de la Dumnezeu.

Fiţi totdeauna profund recunoscători divinului că vă puteţi manifesta detaşaţi în lume iubirea, mila, compasiunea, generozitatea, dreptatea voastră căci de fapt prin aceasta deveniţi puri şi desăvârşiţi voi cei care dăruiţi ceea ce de fapt Divinul în nesfârşita sa bunătate oferă însutit prin voi.

Înţelegând cât mai bine că de fapt întreaga manifestare este impregnată de Bunătatea, Iubirea şi Inteligenţa Divină a Supremului, şi că toate circumstanţele exterioare sunt generate de aşa natură încât să i se ofere omului posibilitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în tot ceea ce există, cum vom mai putea menţine în noi îndoiala, neîncrederea, ura, ignoranţa şi suspiciunea?

Acţionând permanent în acest mod, realizăm că de fapt nimic din acest Univers nu depinde de noi pentru că de fapt noi nu avem nimic. Nici măcar un cerşetor nu depinde de mila noastră. Nimeni şi absolut nici o fiinţă nu depinde vreodată de sprijinul vostru; de fapt, totul vine de la Dumnezeu. Aceste idei ne vor ajuta să eliminăm acea formă penibilă şi subtilă a Egoului nostru care ne conduce la eroarea de a considera că de fapt doar de noi depinde binele altora şi că fără noi, fără sprijinul nostru, fără iubirea noastră imensă, fără forţa noastră spirituală, acesta ar suferi continuu.

Pentru cel înţelept mai ales, Dumnezeu este profunda Înţelepciune, Dumnezeu este infinita iubire în continua acţiune care este doar manifestată în şi prin noi.

Să ne deschidem cât mai bine sufletul şi mintea pentru a ne lăsa pătrunşi pe de-a întregul de Iubirea şi Înţelepciunea Sa, pentru a şti astfel cum să-L servim în eternitate, devenind tocmai prin aceasta UNA cu el spre a atinge Suprema Libertate.

În încheiere, reamintim că numeroşi înţelepţi contemporani, de la Sri Ramakrishna până la Sri Aurobindo, au subliniat că dintre toate formele de yoga, karma yoga este foarte bine adaptată epocii noastre fiind, într-o măsură chiar mai mare, potrivită oricărei fiinţe umane decât bhakti yoga se potriveşte decât persoanelor cu înclinaţii accentuat religioase (acestea fiind astăzi din ce în ce mai puţine).

Karma yoga se potriveşte tuturor fiinţelor umane mult mai bine decât raja yoga care necesită un efort intelectual ce depăşeşte facultăţile mintale obişnuite. Karma-yoga este, de asemenea, mult mai uşor accesibilă decât jnana yoga care necesită o putere considerabilă de concentrare şi interiorizare, toate aceste calităţi întâlnindu-se din ce în ce mai rar la omul modern.

La toate cele arătate putem să mai adăugăm că ea se potriveşte, cât se poate de bine, occidentalilor întotdeauna nerăbdători să acţioneze şi mai mereu sceptici asupra valorii orientărilor, majorităţii disciplinelor spirituale care te îndepărtează de viaţa practică într-o lume atât de materialistă.