Beije-me e me apertar a Deus em seu peito,
Incluir meu rosto nas estrelas para você Eterno Paraíso encontradas em templos!
etapas Gate no meu mundo Mãe do Divino Amor puro e cheio de abandonar
Eu uso a voz Santo é o seu pensamento rima,
para ouvir a Orquestra Sinfónica de Santo Mistério!
Reach no meu conforto Angelicului tornar-se uma luz!
Lean para ouvir o meu pai série rezar
onde o silêncio é uma voz Soul Universo
onde os olhos serenos encher com o Espírito Santo,
onde há apenas a criação de ser eu mesmo,
onde eu me tornei Você e Você, você virou-se para beijar a Deus!
Se durante o dia se reflete na pintura de flores
Your Kiss E, meu Deus
me trouxe felicidade na felicidade minha alma!
com cheio de devoção e gratidão humilde obrigado pela vossa Santa Kiss,
Lindo, Amado Celestial!
miercuri, 30 iunie 2010
luni, 28 iunie 2010
Mientras las estrellas besar el cielo,
mientras que las estrellas son abrazar la noche
luego se extendió los pensamientos son intemporales,
bouquet para recoger interminable día,
nos profundo en Asunción la santidad en la mano de nuestro Padre Celestial.
Entonces respirar al unísono con el universo todo
entonces la brisa de la noche ahora al prana Eterno misteriosa en nosotros para ser.
Ahora abrazar tu alma y en el momento que lo lejanía luz sobre Alto Angelicului Amado Jesús!
Ahora, todo en ti, Él es uno con todo, no es que alegre sonrisa de sol,
Ojos, una a través del cual se incluye en los bellos momentos,
es apretado y usted ha dejado a contar a partir de la hoja verde,
usted tiene respirar brisa fragante Amor
y pensar que he conducido en el camino de los suyos.
Vía Eterna-de nuestro ser!
Camino de edad en nosotros reschimbat tiempo en segundos del mirificului,
Road-noche para besar las estrellas
Los amantes van Cielo,
escuchar a la Divina Madre contemplativa Arte
Cuando Usted y le han convertido en el uno-uno y eterno templo santo de nuestro Padre Celestial!
Amén
mientras que las estrellas son abrazar la noche
luego se extendió los pensamientos son intemporales,
bouquet para recoger interminable día,
nos profundo en Asunción la santidad en la mano de nuestro Padre Celestial.
Entonces respirar al unísono con el universo todo
entonces la brisa de la noche ahora al prana Eterno misteriosa en nosotros para ser.
Ahora abrazar tu alma y en el momento que lo lejanía luz sobre Alto Angelicului Amado Jesús!
Ahora, todo en ti, Él es uno con todo, no es que alegre sonrisa de sol,
Ojos, una a través del cual se incluye en los bellos momentos,
es apretado y usted ha dejado a contar a partir de la hoja verde,
usted tiene respirar brisa fragante Amor
y pensar que he conducido en el camino de los suyos.
Vía Eterna-de nuestro ser!
Camino de edad en nosotros reschimbat tiempo en segundos del mirificului,
Road-noche para besar las estrellas
Los amantes van Cielo,
escuchar a la Divina Madre contemplativa Arte
Cuando Usted y le han convertido en el uno-uno y eterno templo santo de nuestro Padre Celestial!
Amén
duminică, 27 iunie 2010
Lev Tolstoi
Nu este măreţie acolo unde nu este simplitate.
Înţelepciunea înseamnă să ştii unde să te opreşti, să ştii ce e permis şi ce e interzis.
Credinţa este forţa vieţii. Dacă omul trăieşte, este pentru că crede în ceva.
Culege clipele de fericire! Lasă-te iubit, iubeşte! Este singura realitate, restul e nerozie.
Tot ce pot să înţeleg, înţeleg doar din cauză că te iubesc.
Varietatea, farmecul şi frumuseţea vieţii se compun din umbre şi lumini.
Liber-cugetătorii sunt cei care sunt dispuşi să îşi folosească propriile minţi fără prejudecăţi şi fără teamă pentru a înţelege lucruri care se ciocnesc cu propriile lor obiceiuri, privilegii sau credinţe.
Mamelor, în mâinile voastre ţineţi salvarea lumii.
Nu ţi-e drag cine-i frumos, ci-i frumos cine ţi-e drag.
Tot răul vine de acolo că oamenii îşi închipuie că sînt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să tai copaci, să faci cărămizi, să prelucrezi fierul fără iubire, faţă de oameni însă nu se poate, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este o lege fundamentală a vieţii omeneşti. Este adevărat că omul nu poate să se constrîngă să iubească, aşa cum se constrînge să muncească, însă de aici nu urmează că poate să se poarte cu ceilalţi fără iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire faţă de oameni, stai liniştit, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de oameni nu.
Acel ce n-a cunoscut decât pe soţia sa şi a iubit-o, ştie mai mult despre femei decât cel care a cunoscut o mie.
Moartea... inevitabilul sfârşit a tot ceea ce există.
Am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre.
Dacă ierţi, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare.
Piatra de încercare a înţelegerii clare a fondului constă în a reuşi să-L transmiţi într-o limbă populară unui om neinstruit.
Cu cât inspiraţia este mai puternică, cu atât este nevoie de mai multă migală pentru a-i da glas. Îl citim pe Puşkin şi versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, aşa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu şi de curgător.
E uimitor cum pot oamenii să trăiască fără să ţină cont de moarte!
Aceia care înţeleg numai iubirea neplatonică degeaba vorbesc de dramă. "Mulţumesc frumos pentru plăcere şi vă salut cu tot respectul". Asta-i toată drama. Cât priveşte iubirea platonică, aici, de asemenea, nu poate fi vorba de dramă, fiindcă în această iubire totul e limpede şi curat.
Claritatea nu stă în formă, ci în dragoste.
Plăcerea stă nu în descoperirea adevărului, ci în căutarea lui.
Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.
În iubire nu există mai mult sau mai puţin. Energia se întemeiază pe iubire, dar iubirii nu-i poţi porunci.
Dacă aş fi editorul unei reviste pentru popor, aş spune colaboratorilor mei: scrieţi ce vreţi... dar cu condiţia ca fiecare cuvânt să poată fi înţeles de căruţaşul care va transporta exemplarele din tipografie.
Trebuie să creşti încet, la fel cum cresc copacii.
Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.
Nu fă rău şi acesta va înceta să existe.
Cartea bună e ca şi o conversaţie cu un om deştept.
Dacă binele are o cauză, nu mai e bine... dacă are un efect răsplată, nici atunci nu mai e bine. Binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efect.
Mă uitam... la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat - soarele. Totul - deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi.
Nu există fraze sau autori care să corespundă întrutotul aşteptărilor tale.
Arta nu este un meşteşug, este transmiterea sentimentului pe care artistul l-a simţit.
Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea.
E o copilărie să te laşi stăpânit de trecut.
Fericirea este plăcere fără regret.
Existenţa morţii ne obligă să dăm vieţii noastre un sens pe care aceasta să nu i-l poată lua.
Raţiunea nu putea descoperi iubirea de aproapele, fiindcă asta nu e raţional.
Oamenii sunt asemenea râurilor; apa în toate râurile este la fel, una şi aceeaşi, dar fiecare râu este aici îngust, colo repede, dincolo lat, acum liniştit, apoi curat, când rece, când tulbure, când cald. La fel şi oamenii. Fiecare om poartă în el în embrion toate însuşirile omeneşti, dar câteodată manifestă unele dintre ele, iar altădată altele şi se întâmplă deseori să nu semene cu el însuşi, cu toate că rămâne mereu una şi aceeaşi fiinţă.
Viaţa fără ambiţie e aproape imposibilă.
O minune, oricât ai vedea-o, îţi apare în fiecare zi altfel.
E mai uşor să scrii zece volume de teorii filozofice decât să pui în practică vreuna din teoriile tale.
Banii sunt o nouă formă de robie şi se deosebeşte de cea veche doar prin faptul că este impersonală, neexistând o relaţie umană între stăpân şi robul său.
Dar viata mea acum, toata viata mea, indiferent de ceea ce mi se poate intampla, fiecare clipa a ei nu numai ca nu este absurda, cum a fost mai inainte, dar are sensul neindoielnic al binelui, pe care eu am puterea sa-l pun in ea!
Cel mai prost om este acela care crede că înţelege tot.
Legătura cea mai puternică, permanentă şi indisolubilă cu alţi oameni este aşa numita putere asupra altor oameni, care în adevăratul ei sens înseamnă cea mai mare dependenţă de ei.
Muzica este stenografia emoţiei.
Cu cât credinţa e mai slabă, cu atât mai mare e dorinţa de a o răspândi.
Secretul fericirii nu stă în a face doar ceea ce-ţi place, ci în a-ţi place ceea ce faci.
Să iubeşti un bărbat sau o femeie toată viaţa înseamnă să pretinzi că flacăra aceleiaşi lumânări poate să ardă toată viaţa.
Mama, ideal de femeie, fermecător şi venerat.
Este viteaz acel ce se teme de ceea ce trebuie să se teamă şi nu se teme de ceea ce nu trebuie să se teamă.
In liniste lucrurile se aranjeaza de la sine.
Dacă cei tineri ar şti, dacă cei bătrâni ar putea!
Tristeţea pură este la fel de imposibilă ca bucuria pură.
Cel mai fericit om este acela care face fericiţi un număr cât mai mare de oameni.
Daca iubesti pe cineva, atunci il iubesti asa cum e
si nu cum ai dori tu sa fie.
Nu împrumuta de la alţii răspunsuri la întrebări, până când întrebările nu se ivesc în tine însuţi.
Preţuieşte oare fericirea trainică şi adevărată a vârstei mature cât visele încântătoare ale tinereţii, când totul este înfrumuseţat de atotputernicia imaginaţiei?
Nu mă gândesc la desfătările din care n-am gustat în tinereţe, ci mă gândesc la acel bine, pe care nu l-am dăruit şi la acel rău, pe care l-am făcut celor care azi nu mai sunt...
Prezentul este acel moment din afara timpului care uneste trecutul cu viitorul. In acest prezent pot face apel la constiinta pentru ca momentul sa devina real. Trecutul si viitorul sunt insa iluzii.
Viaţa nu e în mişcare, ci palpitantă, freamătă în fiecare fiinţă. Faptul că mie mi se pare că viaţa se deplasează în timp este o iluzie. Viaţa doar se manifestă tot mai mult şi mai mult în timp. Soarele nu se deplasează în timp ce norii care îl acopereau îl descoperă din nou.
Dacă eşti înţelept poţi suporta lipsa cunoaşterii, dacă eşti curios e greu.
Oamenii supravieţuiesc nu prin grija pe care şi-o poartă faţă de ei înşişi, ci prin iubirea celorlalţi faţă de ei.
Nu am nici o doctrină. Adevărul este unul singur în toate doctrinele. Trebuie să eliminăm din ele doar ce contrazice adevărul.
Scopul artistului nu este de a rezolva în mod categoric o anumită problemă, ci de a determina ca viaţa să fie iubită în nenumăratele şi inepuizabilele ei manifestări.
Limba pe care o vorbeşte poporul şi în care există modalităţi pentru a exprima tot ce poate un poet să spună, mi-i dragă. Şi, lucru principal, această limbă este în acelaşi timp cel mai bun îndreptar poetic.
Atât în vorbirea curentă, cât şi într-o operă literară, orice idee poate fi exprimată prin diferite procedee, dar există numai un singur procedeu ideal, adică un astfel de procedeu încât, dacă ne vom exprima ideea prin el, să devină cu neputinţă o altă expresie mai bună, mai puternică, mai pe înţeles şi mai frumoasă... O idee este bine exprimată într-o operă artistică numai atunci când nu poate fi adăugat, înlăturat sau schimbat niciun cuvânt fără ca opera să sufere. Către aceasta trebuie să tindă scriitorul.
Ciudat lucru este şi preocuparea aceasta pentru perfecţiunea formei. Nu e zadarnică, dar nu e zadarnică decât numai atunci când conţinutul e bun... Trebuie să dai expresie operei artistice pentru ca ea să te emoţioneze. A da unei opere expresie înseamnă a o desăvârşi din punct de vedere artistic.
Înţelepciunea înseamnă să ştii unde să te opreşti, să ştii ce e permis şi ce e interzis.
Credinţa este forţa vieţii. Dacă omul trăieşte, este pentru că crede în ceva.
Culege clipele de fericire! Lasă-te iubit, iubeşte! Este singura realitate, restul e nerozie.
Tot ce pot să înţeleg, înţeleg doar din cauză că te iubesc.
Varietatea, farmecul şi frumuseţea vieţii se compun din umbre şi lumini.
Liber-cugetătorii sunt cei care sunt dispuşi să îşi folosească propriile minţi fără prejudecăţi şi fără teamă pentru a înţelege lucruri care se ciocnesc cu propriile lor obiceiuri, privilegii sau credinţe.
Mamelor, în mâinile voastre ţineţi salvarea lumii.
Nu ţi-e drag cine-i frumos, ci-i frumos cine ţi-e drag.
Tot răul vine de acolo că oamenii îşi închipuie că sînt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să tai copaci, să faci cărămizi, să prelucrezi fierul fără iubire, faţă de oameni însă nu se poate, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este o lege fundamentală a vieţii omeneşti. Este adevărat că omul nu poate să se constrîngă să iubească, aşa cum se constrînge să muncească, însă de aici nu urmează că poate să se poarte cu ceilalţi fără iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire faţă de oameni, stai liniştit, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de oameni nu.
Acel ce n-a cunoscut decât pe soţia sa şi a iubit-o, ştie mai mult despre femei decât cel care a cunoscut o mie.
Moartea... inevitabilul sfârşit a tot ceea ce există.
Am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre.
Dacă ierţi, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare.
Piatra de încercare a înţelegerii clare a fondului constă în a reuşi să-L transmiţi într-o limbă populară unui om neinstruit.
Cu cât inspiraţia este mai puternică, cu atât este nevoie de mai multă migală pentru a-i da glas. Îl citim pe Puşkin şi versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, aşa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu şi de curgător.
E uimitor cum pot oamenii să trăiască fără să ţină cont de moarte!
Aceia care înţeleg numai iubirea neplatonică degeaba vorbesc de dramă. "Mulţumesc frumos pentru plăcere şi vă salut cu tot respectul". Asta-i toată drama. Cât priveşte iubirea platonică, aici, de asemenea, nu poate fi vorba de dramă, fiindcă în această iubire totul e limpede şi curat.
Claritatea nu stă în formă, ci în dragoste.
Plăcerea stă nu în descoperirea adevărului, ci în căutarea lui.
Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.
În iubire nu există mai mult sau mai puţin. Energia se întemeiază pe iubire, dar iubirii nu-i poţi porunci.
Dacă aş fi editorul unei reviste pentru popor, aş spune colaboratorilor mei: scrieţi ce vreţi... dar cu condiţia ca fiecare cuvânt să poată fi înţeles de căruţaşul care va transporta exemplarele din tipografie.
Trebuie să creşti încet, la fel cum cresc copacii.
Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.
Nu fă rău şi acesta va înceta să existe.
Cartea bună e ca şi o conversaţie cu un om deştept.
Dacă binele are o cauză, nu mai e bine... dacă are un efect răsplată, nici atunci nu mai e bine. Binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efect.
Mă uitam... la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat - soarele. Totul - deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi.
Nu există fraze sau autori care să corespundă întrutotul aşteptărilor tale.
Arta nu este un meşteşug, este transmiterea sentimentului pe care artistul l-a simţit.
Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea.
E o copilărie să te laşi stăpânit de trecut.
Fericirea este plăcere fără regret.
Existenţa morţii ne obligă să dăm vieţii noastre un sens pe care aceasta să nu i-l poată lua.
Raţiunea nu putea descoperi iubirea de aproapele, fiindcă asta nu e raţional.
Oamenii sunt asemenea râurilor; apa în toate râurile este la fel, una şi aceeaşi, dar fiecare râu este aici îngust, colo repede, dincolo lat, acum liniştit, apoi curat, când rece, când tulbure, când cald. La fel şi oamenii. Fiecare om poartă în el în embrion toate însuşirile omeneşti, dar câteodată manifestă unele dintre ele, iar altădată altele şi se întâmplă deseori să nu semene cu el însuşi, cu toate că rămâne mereu una şi aceeaşi fiinţă.
Viaţa fără ambiţie e aproape imposibilă.
O minune, oricât ai vedea-o, îţi apare în fiecare zi altfel.
E mai uşor să scrii zece volume de teorii filozofice decât să pui în practică vreuna din teoriile tale.
Banii sunt o nouă formă de robie şi se deosebeşte de cea veche doar prin faptul că este impersonală, neexistând o relaţie umană între stăpân şi robul său.
Dar viata mea acum, toata viata mea, indiferent de ceea ce mi se poate intampla, fiecare clipa a ei nu numai ca nu este absurda, cum a fost mai inainte, dar are sensul neindoielnic al binelui, pe care eu am puterea sa-l pun in ea!
Cel mai prost om este acela care crede că înţelege tot.
Legătura cea mai puternică, permanentă şi indisolubilă cu alţi oameni este aşa numita putere asupra altor oameni, care în adevăratul ei sens înseamnă cea mai mare dependenţă de ei.
Muzica este stenografia emoţiei.
Cu cât credinţa e mai slabă, cu atât mai mare e dorinţa de a o răspândi.
Secretul fericirii nu stă în a face doar ceea ce-ţi place, ci în a-ţi place ceea ce faci.
Să iubeşti un bărbat sau o femeie toată viaţa înseamnă să pretinzi că flacăra aceleiaşi lumânări poate să ardă toată viaţa.
Mama, ideal de femeie, fermecător şi venerat.
Este viteaz acel ce se teme de ceea ce trebuie să se teamă şi nu se teme de ceea ce nu trebuie să se teamă.
In liniste lucrurile se aranjeaza de la sine.
Dacă cei tineri ar şti, dacă cei bătrâni ar putea!
Tristeţea pură este la fel de imposibilă ca bucuria pură.
Cel mai fericit om este acela care face fericiţi un număr cât mai mare de oameni.
Daca iubesti pe cineva, atunci il iubesti asa cum e
si nu cum ai dori tu sa fie.
Nu împrumuta de la alţii răspunsuri la întrebări, până când întrebările nu se ivesc în tine însuţi.
Preţuieşte oare fericirea trainică şi adevărată a vârstei mature cât visele încântătoare ale tinereţii, când totul este înfrumuseţat de atotputernicia imaginaţiei?
Nu mă gândesc la desfătările din care n-am gustat în tinereţe, ci mă gândesc la acel bine, pe care nu l-am dăruit şi la acel rău, pe care l-am făcut celor care azi nu mai sunt...
Prezentul este acel moment din afara timpului care uneste trecutul cu viitorul. In acest prezent pot face apel la constiinta pentru ca momentul sa devina real. Trecutul si viitorul sunt insa iluzii.
Viaţa nu e în mişcare, ci palpitantă, freamătă în fiecare fiinţă. Faptul că mie mi se pare că viaţa se deplasează în timp este o iluzie. Viaţa doar se manifestă tot mai mult şi mai mult în timp. Soarele nu se deplasează în timp ce norii care îl acopereau îl descoperă din nou.
Dacă eşti înţelept poţi suporta lipsa cunoaşterii, dacă eşti curios e greu.
Oamenii supravieţuiesc nu prin grija pe care şi-o poartă faţă de ei înşişi, ci prin iubirea celorlalţi faţă de ei.
Nu am nici o doctrină. Adevărul este unul singur în toate doctrinele. Trebuie să eliminăm din ele doar ce contrazice adevărul.
Scopul artistului nu este de a rezolva în mod categoric o anumită problemă, ci de a determina ca viaţa să fie iubită în nenumăratele şi inepuizabilele ei manifestări.
Limba pe care o vorbeşte poporul şi în care există modalităţi pentru a exprima tot ce poate un poet să spună, mi-i dragă. Şi, lucru principal, această limbă este în acelaşi timp cel mai bun îndreptar poetic.
Atât în vorbirea curentă, cât şi într-o operă literară, orice idee poate fi exprimată prin diferite procedee, dar există numai un singur procedeu ideal, adică un astfel de procedeu încât, dacă ne vom exprima ideea prin el, să devină cu neputinţă o altă expresie mai bună, mai puternică, mai pe înţeles şi mai frumoasă... O idee este bine exprimată într-o operă artistică numai atunci când nu poate fi adăugat, înlăturat sau schimbat niciun cuvânt fără ca opera să sufere. Către aceasta trebuie să tindă scriitorul.
Ciudat lucru este şi preocuparea aceasta pentru perfecţiunea formei. Nu e zadarnică, dar nu e zadarnică decât numai atunci când conţinutul e bun... Trebuie să dai expresie operei artistice pentru ca ea să te emoţioneze. A da unei opere expresie înseamnă a o desăvârşi din punct de vedere artistic.
Walt Disney
Dacă poţi visa un lucru, înseamnă că poate fi făcut.
Găseşte o idee bună şi rămâi la ea. Urmeaz-o şi lucrează la ea până când va fi aşa cum trebuie.
Este distractiv să realizezi imposibilul.
Toate visele ni se pot îndeplini dacă avem curajul să le urmăm.
Toate necazurile pe care le-am avut, toate supărările şi obstacolele m-au întărit... Poate nu-ţi dai seama atunci când ţi se intamplă, dar să ţi se întoarcă spatele poate fi cel mai bun lucru pentru tine.
Inteligenţa copiilor noştri este cea mai de preţ resursă naturală.
Tradiţiile şi idealurile noastre, codurile morale şi standardele – lucrurile pe care le respectăm în viaţă şi pe care le transmitem copiilor noştri- sunt păstrate sau uitate în funcţie de cât de liber ne exprimăm ideile şi sentimentele.
Găseşte o idee bună şi rămâi la ea. Urmeaz-o şi lucrează la ea până când va fi aşa cum trebuie.
Este distractiv să realizezi imposibilul.
Toate visele ni se pot îndeplini dacă avem curajul să le urmăm.
Toate necazurile pe care le-am avut, toate supărările şi obstacolele m-au întărit... Poate nu-ţi dai seama atunci când ţi se intamplă, dar să ţi se întoarcă spatele poate fi cel mai bun lucru pentru tine.
Inteligenţa copiilor noştri este cea mai de preţ resursă naturală.
Tradiţiile şi idealurile noastre, codurile morale şi standardele – lucrurile pe care le respectăm în viaţă şi pe care le transmitem copiilor noştri- sunt păstrate sau uitate în funcţie de cât de liber ne exprimăm ideile şi sentimentele.
Winston Churchill
Toate lucrurile marete sunt simple si majoritatea lor pot fi exprimate intr-un singur cuvant: libertate, justitie, onoare, datorie, mila, speranta.
Traiul este ceea ce primim, viaţa este ceea ce dăm.
Curajul este virtutea care face posibile celelalte virtuti.
Niciodată să nu vă faceţi probleme cu privire la o reacţie, ci la o lipsă de reacţie.
Traiul este ceea ce primim, viaţa este ceea ce dăm.
Curajul este virtutea care face posibile celelalte virtuti.
Niciodată să nu vă faceţi probleme cu privire la o reacţie, ci la o lipsă de reacţie.
Besa la lluvia
Me siento como la música gotas se inunden,
de llevar a mí en sus arreglos bien, el silencio sagrado.
Me siento como si estuviera en el amor una y otra vez, la lluvia misteriosa de los cielos,
Como se ejecuta, y baila en los ojos la mirada Las gotas de lluvia juego de amor.
Niños en el juego de belleza en la infancia, la sonrisa y la alegría en el arco iris-
milagro enviado del cielo para despertar y mirarnos a la lluvia al bebé otro día,
¿Qué se ejecutan en el campo, verde y amante de tocar los pasos de hierba que la lluvia
Tiempo paraíso ..
Santo llueven sobre nosotros
Lluvia amor tan puro y delicado
Segundos lluvia, la lluvia paraíso látigo amor,
De los que hemos sido bendecidos en cada gota tocó palma oraciones,
Palma Alto rezando para que la lluvia, la purificación y la lluvia tiempo redaucerea portavoz
Dos gotas de lluvia y los Salmos santa himno!
No puede ser la lluvia que me tocó,
¿Puede el cielo por este momento.
Usted puede saber, el que ahora leer y sentir más allá de las palabras
Uno, que ahora pueden preocupación y la fatiga son, pidiendo Padre Celestial:
Que Dios los ayude y se apiade de su pobre para compartir la alegría de tu belleza! Siembre en su fe, amor y esperanza en vuestra divina!
Proteja este universo y lo llene tu paraíso,
En caso de lluvia la canción para ser santo, donde la naturaleza es la poesía Sus oraciones,
Cuando sonríe, que abarca todos los seres sean tu eternidad,
Cuando usted se presenta, hacer que se sientan,
donde usted camina, camina con nosotros.
Cuando usted nos envía, te seguimos incesantemente.
Cuando usted nos enseña, se aprende,
Donde dormir, a dormir y nosotros.
Cuando Usted Transformers, y, en noviembre,
Cuando usted da, usted nos dio.
¿Dónde estamos descalzos, no se preocupe usted sigue,
Cuando usted nos desgaste,
no comprometido y lleno de humildad para encontrarte.
¿Dónde estamos curpind amanecer, había una satisfacción a cantar su nuevo día a su confieren.
Cuando estamos despiertos, nos dan agua a despertar por la mañana el frío río de montaña.
Cuando las flores nos vorebsc, nos ayudan a hacer que se sientan idioma felicidad.
Ayúdanos a mantener en noviembre, el niño-la inocencia
Tiempo de oración
Amor Divino,
Sus regalos de reflexión,
Para entender y llegar a ser algunos de ustedes, Dios mío!
Una y otra vez para convertirse en beso de amor tu amor-alegría nuestro ser!
de llevar a mí en sus arreglos bien, el silencio sagrado.
Me siento como si estuviera en el amor una y otra vez, la lluvia misteriosa de los cielos,
Como se ejecuta, y baila en los ojos la mirada Las gotas de lluvia juego de amor.
Niños en el juego de belleza en la infancia, la sonrisa y la alegría en el arco iris-
milagro enviado del cielo para despertar y mirarnos a la lluvia al bebé otro día,
¿Qué se ejecutan en el campo, verde y amante de tocar los pasos de hierba que la lluvia
Tiempo paraíso ..
Santo llueven sobre nosotros
Lluvia amor tan puro y delicado
Segundos lluvia, la lluvia paraíso látigo amor,
De los que hemos sido bendecidos en cada gota tocó palma oraciones,
Palma Alto rezando para que la lluvia, la purificación y la lluvia tiempo redaucerea portavoz
Dos gotas de lluvia y los Salmos santa himno!
No puede ser la lluvia que me tocó,
¿Puede el cielo por este momento.
Usted puede saber, el que ahora leer y sentir más allá de las palabras
Uno, que ahora pueden preocupación y la fatiga son, pidiendo Padre Celestial:
Que Dios los ayude y se apiade de su pobre para compartir la alegría de tu belleza! Siembre en su fe, amor y esperanza en vuestra divina!
Proteja este universo y lo llene tu paraíso,
En caso de lluvia la canción para ser santo, donde la naturaleza es la poesía Sus oraciones,
Cuando sonríe, que abarca todos los seres sean tu eternidad,
Cuando usted se presenta, hacer que se sientan,
donde usted camina, camina con nosotros.
Cuando usted nos envía, te seguimos incesantemente.
Cuando usted nos enseña, se aprende,
Donde dormir, a dormir y nosotros.
Cuando Usted Transformers, y, en noviembre,
Cuando usted da, usted nos dio.
¿Dónde estamos descalzos, no se preocupe usted sigue,
Cuando usted nos desgaste,
no comprometido y lleno de humildad para encontrarte.
¿Dónde estamos curpind amanecer, había una satisfacción a cantar su nuevo día a su confieren.
Cuando estamos despiertos, nos dan agua a despertar por la mañana el frío río de montaña.
Cuando las flores nos vorebsc, nos ayudan a hacer que se sientan idioma felicidad.
Ayúdanos a mantener en noviembre, el niño-la inocencia
Tiempo de oración
Amor Divino,
Sus regalos de reflexión,
Para entender y llegar a ser algunos de ustedes, Dios mío!
Una y otra vez para convertirse en beso de amor tu amor-alegría nuestro ser!
Când Tu nu eşti, te regǎsesc în gânduri,
te caut în adâncul inimii şi te trǎiesc în profunzimile tǎcerii,
eşti în dorul care cheamǎ Apusul sǎ aparǎ,
eşti în privirea razelor de Soare pe pǎmântul însetat de comori.
eşti Tu, un suflet, un spirit care va rǎmâne scris în Cartea Cǎrţilor,
eşti iubirea, cea din care am fost creaţi şi prin care existǎm.
eşti un nume scris în stele.
Dincolo de literele care alcǎtuiesc a Ta denumire,
se aflǎ ceva care nu are litere, care este Puritatea Sufletului,
Cel pentru care tb sǎ transcendem totul în plenitudine şi sacralitate.
Eşti în fiecare clipǎ fragment din multimea de fragmente care alcǎtuieste acest Univers,
Şi care adunate formeazǎ UNUL singur, Creatorul regǎsit în creaţie,
Creatorul, prin care Lumea respirǎ, prin care natura înfloreşte,
Prin care cǎlǎtorim, prin care pǎşim şi o iubim. Toate şi Toţi de la El porneşte şi în El se contopeşte.
Când Tu eşti, Totul în juru’ţi Este Viu,
Când Tu..când eu..fi-vom un mister,
Misterul aducǎtor, de dorul Iubitului El-Dumnezeu!
te caut în adâncul inimii şi te trǎiesc în profunzimile tǎcerii,
eşti în dorul care cheamǎ Apusul sǎ aparǎ,
eşti în privirea razelor de Soare pe pǎmântul însetat de comori.
eşti Tu, un suflet, un spirit care va rǎmâne scris în Cartea Cǎrţilor,
eşti iubirea, cea din care am fost creaţi şi prin care existǎm.
eşti un nume scris în stele.
Dincolo de literele care alcǎtuiesc a Ta denumire,
se aflǎ ceva care nu are litere, care este Puritatea Sufletului,
Cel pentru care tb sǎ transcendem totul în plenitudine şi sacralitate.
Eşti în fiecare clipǎ fragment din multimea de fragmente care alcǎtuieste acest Univers,
Şi care adunate formeazǎ UNUL singur, Creatorul regǎsit în creaţie,
Creatorul, prin care Lumea respirǎ, prin care natura înfloreşte,
Prin care cǎlǎtorim, prin care pǎşim şi o iubim. Toate şi Toţi de la El porneşte şi în El se contopeşte.
Când Tu eşti, Totul în juru’ţi Este Viu,
Când Tu..când eu..fi-vom un mister,
Misterul aducǎtor, de dorul Iubitului El-Dumnezeu!
Asa cum pamantul se pregateste pentru ploaie,
asa cum stanca pentru val,
asa cum noaptea pentru stele,
asa cum soarele pentru luna,
asa cum floarea pentru albina,
asa cum vioara pentru muzica,
asa cum mama pentru copil,
asa cum raza pentru copaci,
asa cum rasaritul pentru un nou drum,
asa cum apusul pentru calator,
asa cum frunza pentru ploaie,
asa cum nisipul pentru mare,
asa cum timpul pentru Divin.
Asa cum zambetul pentru un nou inceput.
asa cum caprioara pentru iarna,
asa cum izvorul pentru curgere,
asa cum privirea pentru departare,
asa cum soapta pentru amurg,
asa cum muzica pentru Sublim,
asa cum clipa pentru daruire,
asa cum pasii pentru drum,
asa cum calatorul pentru odihna,
asa cum vantul pentru raspandire,
asa cum scoica pentru orizont,
asa cum orizontul pentru Cer,
asa cum Cerul pentru pamant,
asa cum ”iubita natura” pentru noi,
asa cum revederea pentru imbratisare,
asa cum imbratisarea pentru despartire,
asa cum cuvintele pentru poezie,
asa cum tacerea pentru rostire,
asa cum Iubirea pentru Tine,
asa cum pasul pentru necunoscut.
asa si Tu pentru mine.
asa cum stanca pentru val,
asa cum noaptea pentru stele,
asa cum soarele pentru luna,
asa cum floarea pentru albina,
asa cum vioara pentru muzica,
asa cum mama pentru copil,
asa cum raza pentru copaci,
asa cum rasaritul pentru un nou drum,
asa cum apusul pentru calator,
asa cum frunza pentru ploaie,
asa cum nisipul pentru mare,
asa cum timpul pentru Divin.
Asa cum zambetul pentru un nou inceput.
asa cum caprioara pentru iarna,
asa cum izvorul pentru curgere,
asa cum privirea pentru departare,
asa cum soapta pentru amurg,
asa cum muzica pentru Sublim,
asa cum clipa pentru daruire,
asa cum pasii pentru drum,
asa cum calatorul pentru odihna,
asa cum vantul pentru raspandire,
asa cum scoica pentru orizont,
asa cum orizontul pentru Cer,
asa cum Cerul pentru pamant,
asa cum ”iubita natura” pentru noi,
asa cum revederea pentru imbratisare,
asa cum imbratisarea pentru despartire,
asa cum cuvintele pentru poezie,
asa cum tacerea pentru rostire,
asa cum Iubirea pentru Tine,
asa cum pasul pentru necunoscut.
asa si Tu pentru mine.
sâmbătă, 26 iunie 2010
vineri, 25 iunie 2010
Priveşte viaţa dintr-o perspectivă nouă
Secolul XXI. Ne plimbăm pe stradă. Ce vedem? Reclame colorate, clădiri care poartă amprenta amestecată a generaţiilor şi…oameni. Aproape toţi foarte grăbiţi. Mulţi se uită din minut în minut la ceas. Unii bat din picior aşteptând culoarea semaforului să devină verde. Alţii aleargă după autobuz, troleibuz, tramvai sau metrou. Şoferii claxonează. O agitaţie generală de fond. Lumea întreagă pare prinsă într-o cursă contra cronometru, care începe în fiecare dimineaţă.
Imaginaţi-vă că suntem în secolul XIX. E vară şi ne-am ascuns de soare în umbra unei grădini. O bancă goală ne invită să ne odihnim. Pe aleea străjuită de trandafiri înfloriţi sunt doi îndrăgostiţi. Se plimbă cu paşi mici şi rari, parcă în afara timpului. Nu îşi vorbesc mai deloc. Uneori se privesc sau îşi ating mâinile ca din întâmplare. Obrajii ei îmbujoraţi şi chipul lui senin oglindesc o mare fericire.
Întrebarea este: unde aţi dori să vă aflaţi?
Romantismul este dincolo de timp
Aţi putea răspunde, pe bună dreptate, că în realitate nu avem posibilitatea de a alege. Da, nu s-a descoperit încă vreo modalitate de a călători în timp. Trăim în secolul XXI şi nu putem schimba acest fapt. Există însă ceva ce poate fi făcut. Putem aduce farmecul secolul XIX aici şi acum. Cum? Umplându-ne vieţile de romantism.
E simplu. Numără stelele. Plimbă-te prin parc sub clar de lună. Pregăteşte o cină romantică. Contemplă un apus de soare. Visează cu ochii deschişi. Dansează prin ploaie. Dăruieşte flori. Imaginează-ţi valurile mării. Recită o poezie. Priveşte fotografiile vechi. Scrie o scrisoare de dragoste. Învaţă să dansezi. Citeşte basme. Ascultă cântecul greierilor. Bucură-te de parfumul florilor. Vorbeşte cu Dumnezeu.
Sunt nenumărate modalităţi de a aduce romantismul în vieţile noastre. Cei care practică yoga au la dispoziţie şi anumite tehnici speciale, cum ar fi metoda de inducere a stării benefice de transă romantică. Iniţierea în această tehnică s-a oferit pentru prima dată în cadrul Simpozionului Internaţional de Yoga de la Herculane de anul acesta. Următoarea iniţiere va fi oferită în cadrul Simpozionului Internaţional de la Costineşti din luna august.
Viaţa noastră cea de toate zilele…
Înţelepţii din antichitate puneau un accent deosebit pe mişcările corpului, deoarece ei considerau că prin acestea fiinţa umană îşi exprimă nobleţea, perfecţiunea spiritului şi diferitele calităţi cu care este înzestrată. În Evul Mediu, se considera că gesturile sunt expresia unei realităţi ascunse – descriu interiorul persoanei, îi caracterizează sufletul, slăbiciunile şi virtuţile. Prin cultivarea unei anumite discipline a gesturilor, caracterul devine mai bun, mai altruist, mai generos.
Fapt absolut posibil datorită legăturii care există între atitudine şi aptitudine: atitudinea creează aptitudinea şi invers. O atitudine interioară de grijă, bunătate, altruism şi bunăvoinţă faţă de ceilalţi determină un comportament blând şi îndatoritor, şi viceversa – manifestarea unui comportament curtenitor şi generos va aduce în fiinţă aceste calităţi.
În antichitate şi Evul Mediu spiritului, raţiunii şi formei de expresie a calităţilor fiinţei li se acordau un respect deosebit. Azi accentul s-a mutat pe materie, trup şi pasiune. Oamenii sunt mult mai focalizaţi pe propriile nevoi, pe propriile îndatoriri.
Oamenii de azi sunt din ce în ce mai mult nişte roboţi, care au implantate programe pentru muncă şi reproducere. Preocupările pentru studiu, educaţie, înţelegerea profundă a vieţii, iubirea altruistă, transformarea individuală nu sunt defel încurajate.
Calitatea vieţii este măsurată din punct de vedere sociologic, după anumiţi factori şi criterii, indicatori monitorizaţi îndeaproape de diferite instituţii. Teoretic, scopul acestor monitorizări este de a se vedea nivelul real al calităţii vieţii, în vederea obţinerii unui index ridicat al dezvoltării umane în fiecare ţară. Adică: o medie de viaţă de 85 de ani, acces la educaţie pentru toţi şi un standard de viaţă foarte bun pentru orice fiinţă umană. Practic, puteţi privi în jur. S-a îmbunătăţit nivelul culturii şi educaţiei în ultimii 15 ani? Sunt oamenii mai buni unii cu ceilalţi?
Ce ne dorim de fapt?
În acest context general, nu este de mirare că relaţiile dintre oameni s-au degradat vizibil. Cercetătorii din domeniul societăţilor secrete şi a noii ordini mondiale afirmă că această tendinţă este o direcţie dată de cei care conduc lumea din umbră. ”Divide et impera” este unul din modurile de acţiune ale acestor societăţi. Relaţiile între oameni, în funcţie de calitatea şi profunzimea lor, fac ca societatea respectivă să fie închegată şi unitară sau, dimpotrivă, dezbinată şi uşor de manevrat. În momentul în care indivizii unei societăţi nutresc sentimente reale de fraternitate, simpatie, altruism, grijă şi prietenie unul faţă de celălalt, acea societate este precum un zid solid în faţa atacatorilor, întrucât liantul care a făcut posibilă structurarea zidului – relaţiile dintre oameni – este de bună calitate. Dacă indivizii societăţii respective devin însă preocupaţi în principal de propria persoană, de propriile interese şi minimalizează conştient sau inconştient importanţa relaţiilor cu ceilalţi, angrenându-se doar în relaţii formale, superficiale, bazate doar pe interes sau necesitate gregară, la fel va deveni şi societatea respectivă: un zid între ale cărui cărămizi a fost pus doar nisip.
Aşadar, putem să oprim caruselul preocupărilor zilnice şi să privim profund în suflet pentru a sesiza cum dorim să fie viaţa noastră. Ne mulţumeşte cu adevărat modul în care trăim?
Depinde doar de noi să privim viaţa din altă perspectivă. Fiinţa umană trebuie să devină conştientă că poate alege clipă de clipă modul în care trăieşte, modul în care se comportă şi gândeşte. Buna înţelegere, buna cuviinţă, bunul simţ, respectul, altruismul, bunătatea, prietenia, iubirea – pot fi cu noi tot timpul, în orice gest, în orice cuvânt rostit. Şi în acest caz, relaţiile noastre cu ceilalţi vor fi aducătoare de încântare – atât pentru ceilalţi, cât şi pentru noi.
De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni…
Legile unei ţări sunt obligatorii, dar întotdeauna, fără excepţie, buna cuviinţă este voluntară. Legile statului nu ne obligă să ajutăm un invalid să urce în tramvai, nu ne obligă să aducem ceva de mâncare unui bolnav care zace singur în casă, nu ne obligă să fim sinceri, nu ne obligă să fim recunoscători faţă de cei care ne-au făcut mult bine, nu ne opreşte să invidiem, să bârfim, să calomniem, să fim răutăcioşi, să urâm, să fim bădărani prin fapte, sau obraznici şi neruşinaţi în vorbire. Faptele, gesturile şi atitudinile care dovedesc bun simţ şi o aleasă purtare le datorăm bunei cuviinţe, ale cărei reguli elementare le urmăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, fiind convinşi în forul nostru lăuntric că aşa este foarte bine, aşa este uman şi aşa trebuie să se poarte oamenii între ei spre a trăi “în pace şi bună înţelegere”.
Aplicarea legilor unei ţări este supravegheată de organele sale executive. Respectarea regulilor bunei cuviinţe este respectată şi analizată de toţi membrii unui grup, de cei mulţi, de oricine şi de fiecare în parte în tot locul.
Oricine are dreptul şi datoria de a atrage în mod ferm şi cu compasiune atenţia unor bârfitori, calomniatori, unor intriganţi, unor mincinoşi, unor defăimători, unor necuviincioşi sau acelora care seamănă discordie într-un grup de fiinţe umane că faptele sau vorbele lor sunt contrare regulilor bunei cuviinţe. Dacă nu totdeauna li se spune în faţă, aceia care au văzut sau au auzit necuviinţa lor, pot, prin atitudinea lor, să facă să apară o atmosferă de oprobiu şi respingere care le sancţionează în felul acesta faptele, vorbele şi atitudinile. Ştiind toate acestea, ne putem întreba :”Cine ar putea fi omul căruia i-ar place să fie unanim considerat de ceilalţi ca fiind lipsit de bună cuviinţă?”.
Cei care încalcă legile penale sunt pedepsiţi. Cei care încalcă regulile bunei cuviinţe sunt certaţi şi ei sunt apoi, cel mai adesea, iertaţi. Respectarea regulilor bunei cuviinţe este voluntară şi se face din convingere sau cel puţin de ruşine faţă de toţi care ne văd sau ne aud.
Bunul simţ este reflexul unui caracter evoluat spiritual, inimos, pozitiv empatic, valoros şi bine închegat. A avea bun simţ înseamnă a fi plin de compasiune, deschis sufleteşte, bun, iubitor, săritor, a fi modest, a fi în acord cu tine însuţi.
„Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”
Încălcarea flagrantă, repetată şi intenţionată a regulilor bunului simţ descalifică o fiinţă umană atunci când sunt descoperite şi o face să apară, din cauza faptelor sale, aşa cum este în realitate dincolo de aparenţe. Adevărul zdrobitor al faptelor unei fiinţe umane, indiferent unde şi când au fost făptuite este şi rămâne unul şi acelaşi. Există o strânsă legătură între sensibilitatea reală şi elevată a unei fiinţe umane şi respectarea spontană şi firească a regulilor bunei cuviinţe.
În marea majoritate a cazurilor pentru fiinţele umane obişnuite buna cuviinţă este rezultatul educaţiei. În sens restrâns, prin educaţie se înţelege, tot ceea ce întreprindem practic pentru formarea caracterului şi a unui mod armonios de comportare a omului care trăieşte printre ceilalţi oameni. Buna cuviinţă este întotdeauna, fără excepţie, în legătură cu bunul simţ. La modul fundamental vorbind, buna cuviinţă se bazează pe un principiu milenar al înţelepciunii care a fost definit astfel: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.”
Dat fiind faptul că buna cuviinţă face parte din morală, din etică, ca fiind o ştiinţă a purtării pline de înţelepciune, regulile fundamentale ale bunei cuviinţe nu dispar, nu cad, nu se demodează şi nu se desfiinţează. Respectarea regulilor bunei cuviinţe pe lângă faptul că ne ajută să ne integrăm armonios printre ceilalţi oameni în aşa-zisă sferă a lumii sociale, ne fac totodată să ne simţim bine printre semenii noştri.
Buna cuviinţă este totodată o politeţe spontană nedeliberată ce decurge din înţelepciunea populară milenară, din omenie şi reflectă raporturile curate, fraterne, afectuoase şi pline de bunăvoinţă ce trebuie să predomine în rândul oamenilor şi mai ales în cazul comunităţilor spirituale autentice.
Buna cuviinţă înseamnă a intui în mod spontan şi cu o justă măsură ceea ce ţi se cuvine ţie şi ceea ce li se cuvine altora, comportându-te după aceea în consecinţă într-un mod cât mai armonios.
Imaginaţi-vă că suntem în secolul XIX. E vară şi ne-am ascuns de soare în umbra unei grădini. O bancă goală ne invită să ne odihnim. Pe aleea străjuită de trandafiri înfloriţi sunt doi îndrăgostiţi. Se plimbă cu paşi mici şi rari, parcă în afara timpului. Nu îşi vorbesc mai deloc. Uneori se privesc sau îşi ating mâinile ca din întâmplare. Obrajii ei îmbujoraţi şi chipul lui senin oglindesc o mare fericire.
Întrebarea este: unde aţi dori să vă aflaţi?
Romantismul este dincolo de timp
Aţi putea răspunde, pe bună dreptate, că în realitate nu avem posibilitatea de a alege. Da, nu s-a descoperit încă vreo modalitate de a călători în timp. Trăim în secolul XXI şi nu putem schimba acest fapt. Există însă ceva ce poate fi făcut. Putem aduce farmecul secolul XIX aici şi acum. Cum? Umplându-ne vieţile de romantism.
E simplu. Numără stelele. Plimbă-te prin parc sub clar de lună. Pregăteşte o cină romantică. Contemplă un apus de soare. Visează cu ochii deschişi. Dansează prin ploaie. Dăruieşte flori. Imaginează-ţi valurile mării. Recită o poezie. Priveşte fotografiile vechi. Scrie o scrisoare de dragoste. Învaţă să dansezi. Citeşte basme. Ascultă cântecul greierilor. Bucură-te de parfumul florilor. Vorbeşte cu Dumnezeu.
Sunt nenumărate modalităţi de a aduce romantismul în vieţile noastre. Cei care practică yoga au la dispoziţie şi anumite tehnici speciale, cum ar fi metoda de inducere a stării benefice de transă romantică. Iniţierea în această tehnică s-a oferit pentru prima dată în cadrul Simpozionului Internaţional de Yoga de la Herculane de anul acesta. Următoarea iniţiere va fi oferită în cadrul Simpozionului Internaţional de la Costineşti din luna august.
Viaţa noastră cea de toate zilele…
Înţelepţii din antichitate puneau un accent deosebit pe mişcările corpului, deoarece ei considerau că prin acestea fiinţa umană îşi exprimă nobleţea, perfecţiunea spiritului şi diferitele calităţi cu care este înzestrată. În Evul Mediu, se considera că gesturile sunt expresia unei realităţi ascunse – descriu interiorul persoanei, îi caracterizează sufletul, slăbiciunile şi virtuţile. Prin cultivarea unei anumite discipline a gesturilor, caracterul devine mai bun, mai altruist, mai generos.
Fapt absolut posibil datorită legăturii care există între atitudine şi aptitudine: atitudinea creează aptitudinea şi invers. O atitudine interioară de grijă, bunătate, altruism şi bunăvoinţă faţă de ceilalţi determină un comportament blând şi îndatoritor, şi viceversa – manifestarea unui comportament curtenitor şi generos va aduce în fiinţă aceste calităţi.
În antichitate şi Evul Mediu spiritului, raţiunii şi formei de expresie a calităţilor fiinţei li se acordau un respect deosebit. Azi accentul s-a mutat pe materie, trup şi pasiune. Oamenii sunt mult mai focalizaţi pe propriile nevoi, pe propriile îndatoriri.
Oamenii de azi sunt din ce în ce mai mult nişte roboţi, care au implantate programe pentru muncă şi reproducere. Preocupările pentru studiu, educaţie, înţelegerea profundă a vieţii, iubirea altruistă, transformarea individuală nu sunt defel încurajate.
Calitatea vieţii este măsurată din punct de vedere sociologic, după anumiţi factori şi criterii, indicatori monitorizaţi îndeaproape de diferite instituţii. Teoretic, scopul acestor monitorizări este de a se vedea nivelul real al calităţii vieţii, în vederea obţinerii unui index ridicat al dezvoltării umane în fiecare ţară. Adică: o medie de viaţă de 85 de ani, acces la educaţie pentru toţi şi un standard de viaţă foarte bun pentru orice fiinţă umană. Practic, puteţi privi în jur. S-a îmbunătăţit nivelul culturii şi educaţiei în ultimii 15 ani? Sunt oamenii mai buni unii cu ceilalţi?
Ce ne dorim de fapt?
În acest context general, nu este de mirare că relaţiile dintre oameni s-au degradat vizibil. Cercetătorii din domeniul societăţilor secrete şi a noii ordini mondiale afirmă că această tendinţă este o direcţie dată de cei care conduc lumea din umbră. ”Divide et impera” este unul din modurile de acţiune ale acestor societăţi. Relaţiile între oameni, în funcţie de calitatea şi profunzimea lor, fac ca societatea respectivă să fie închegată şi unitară sau, dimpotrivă, dezbinată şi uşor de manevrat. În momentul în care indivizii unei societăţi nutresc sentimente reale de fraternitate, simpatie, altruism, grijă şi prietenie unul faţă de celălalt, acea societate este precum un zid solid în faţa atacatorilor, întrucât liantul care a făcut posibilă structurarea zidului – relaţiile dintre oameni – este de bună calitate. Dacă indivizii societăţii respective devin însă preocupaţi în principal de propria persoană, de propriile interese şi minimalizează conştient sau inconştient importanţa relaţiilor cu ceilalţi, angrenându-se doar în relaţii formale, superficiale, bazate doar pe interes sau necesitate gregară, la fel va deveni şi societatea respectivă: un zid între ale cărui cărămizi a fost pus doar nisip.
Aşadar, putem să oprim caruselul preocupărilor zilnice şi să privim profund în suflet pentru a sesiza cum dorim să fie viaţa noastră. Ne mulţumeşte cu adevărat modul în care trăim?
Depinde doar de noi să privim viaţa din altă perspectivă. Fiinţa umană trebuie să devină conştientă că poate alege clipă de clipă modul în care trăieşte, modul în care se comportă şi gândeşte. Buna înţelegere, buna cuviinţă, bunul simţ, respectul, altruismul, bunătatea, prietenia, iubirea – pot fi cu noi tot timpul, în orice gest, în orice cuvânt rostit. Şi în acest caz, relaţiile noastre cu ceilalţi vor fi aducătoare de încântare – atât pentru ceilalţi, cât şi pentru noi.
De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni…
Legile unei ţări sunt obligatorii, dar întotdeauna, fără excepţie, buna cuviinţă este voluntară. Legile statului nu ne obligă să ajutăm un invalid să urce în tramvai, nu ne obligă să aducem ceva de mâncare unui bolnav care zace singur în casă, nu ne obligă să fim sinceri, nu ne obligă să fim recunoscători faţă de cei care ne-au făcut mult bine, nu ne opreşte să invidiem, să bârfim, să calomniem, să fim răutăcioşi, să urâm, să fim bădărani prin fapte, sau obraznici şi neruşinaţi în vorbire. Faptele, gesturile şi atitudinile care dovedesc bun simţ şi o aleasă purtare le datorăm bunei cuviinţe, ale cărei reguli elementare le urmăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, fiind convinşi în forul nostru lăuntric că aşa este foarte bine, aşa este uman şi aşa trebuie să se poarte oamenii între ei spre a trăi “în pace şi bună înţelegere”.
Aplicarea legilor unei ţări este supravegheată de organele sale executive. Respectarea regulilor bunei cuviinţe este respectată şi analizată de toţi membrii unui grup, de cei mulţi, de oricine şi de fiecare în parte în tot locul.
Oricine are dreptul şi datoria de a atrage în mod ferm şi cu compasiune atenţia unor bârfitori, calomniatori, unor intriganţi, unor mincinoşi, unor defăimători, unor necuviincioşi sau acelora care seamănă discordie într-un grup de fiinţe umane că faptele sau vorbele lor sunt contrare regulilor bunei cuviinţe. Dacă nu totdeauna li se spune în faţă, aceia care au văzut sau au auzit necuviinţa lor, pot, prin atitudinea lor, să facă să apară o atmosferă de oprobiu şi respingere care le sancţionează în felul acesta faptele, vorbele şi atitudinile. Ştiind toate acestea, ne putem întreba :”Cine ar putea fi omul căruia i-ar place să fie unanim considerat de ceilalţi ca fiind lipsit de bună cuviinţă?”.
Cei care încalcă legile penale sunt pedepsiţi. Cei care încalcă regulile bunei cuviinţe sunt certaţi şi ei sunt apoi, cel mai adesea, iertaţi. Respectarea regulilor bunei cuviinţe este voluntară şi se face din convingere sau cel puţin de ruşine faţă de toţi care ne văd sau ne aud.
Bunul simţ este reflexul unui caracter evoluat spiritual, inimos, pozitiv empatic, valoros şi bine închegat. A avea bun simţ înseamnă a fi plin de compasiune, deschis sufleteşte, bun, iubitor, săritor, a fi modest, a fi în acord cu tine însuţi.
„Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”
Încălcarea flagrantă, repetată şi intenţionată a regulilor bunului simţ descalifică o fiinţă umană atunci când sunt descoperite şi o face să apară, din cauza faptelor sale, aşa cum este în realitate dincolo de aparenţe. Adevărul zdrobitor al faptelor unei fiinţe umane, indiferent unde şi când au fost făptuite este şi rămâne unul şi acelaşi. Există o strânsă legătură între sensibilitatea reală şi elevată a unei fiinţe umane şi respectarea spontană şi firească a regulilor bunei cuviinţe.
În marea majoritate a cazurilor pentru fiinţele umane obişnuite buna cuviinţă este rezultatul educaţiei. În sens restrâns, prin educaţie se înţelege, tot ceea ce întreprindem practic pentru formarea caracterului şi a unui mod armonios de comportare a omului care trăieşte printre ceilalţi oameni. Buna cuviinţă este întotdeauna, fără excepţie, în legătură cu bunul simţ. La modul fundamental vorbind, buna cuviinţă se bazează pe un principiu milenar al înţelepciunii care a fost definit astfel: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.”
Dat fiind faptul că buna cuviinţă face parte din morală, din etică, ca fiind o ştiinţă a purtării pline de înţelepciune, regulile fundamentale ale bunei cuviinţe nu dispar, nu cad, nu se demodează şi nu se desfiinţează. Respectarea regulilor bunei cuviinţe pe lângă faptul că ne ajută să ne integrăm armonios printre ceilalţi oameni în aşa-zisă sferă a lumii sociale, ne fac totodată să ne simţim bine printre semenii noştri.
Buna cuviinţă este totodată o politeţe spontană nedeliberată ce decurge din înţelepciunea populară milenară, din omenie şi reflectă raporturile curate, fraterne, afectuoase şi pline de bunăvoinţă ce trebuie să predomine în rândul oamenilor şi mai ales în cazul comunităţilor spirituale autentice.
Buna cuviinţă înseamnă a intui în mod spontan şi cu o justă măsură ceea ce ţi se cuvine ţie şi ceea ce li se cuvine altora, comportându-te după aceea în consecinţă într-un mod cât mai armonios.
Cu privire la tinereţe...
. Dumnezeu este însăşi Viaţa. De aceea, viaţa este eternă şi indestructibilă, renăscând din propria-i cenuşă. Şi oamenii pot să se menţină tineri şi vii, după modelul divin.
2. Sunt nenumărate dovezile care confirmă existenţa vieţii după moarte. Nu aveţi, deci, de ce să vă temeţi de moarte, care reprezintă doar un pas către o dimensiune cu totul nouă.
3. Nu vă puteţi vedea spiritul, dar sunteţi convinşi că acesta există. Nu puteţi vedea Spiritul Suprem, dar Îi puteţi recunoaşte reflectarea într-un artist, într-un orator, într-un muncitor. De asemenea, sunteţi capabili să simţiţi bunătatea, adevărul, frumuseţea, deşi nimeni nu vi le-a arătat vreodată. La fel şi viaţa: nu ştiţi unde se află sălaşul ei, nu aţi văzut-o cu ochii, dar cu toate acestea sunteţi absolut siguri că trăiţi.
4. Putem considera bătrâneţea ca fiind momentul în care contemplarea adevărurilor divine se realizează dintr-un punct de vedere şi o perspectivă, în general superioară tinereţii. De aceea satisfacţiile vârstei a treia sunt mai complete decât cele ale tinereţii. Deşi corpul fizic devine mai lent în mişcari, aveţi acum posibilitatea să meditaţi mult mai profund asupra lucrurilor spirituale.
5. Un om nu îşi numără anii decât atunci când nu mai are nimic de numărat. Însuşirile veritabile, precum credinţa, profunzimea minţii nu îmbătrânesc niciodată.
6. Sunteţi tineri în măsura în care vă consideraţi tineri. Sunteţi puternici în măsura în care vă consideraţi puternici. Cu ajutorul gândurilor vă puteţi modela caracterul şi destinul.
7. Părul alb constituie un avantaj, căci exprimă de multe ori înţelepciunea şi experienţa acumulate în decursul anilor.
8. Nici terapiile intensive şi nici exerciţiile fizice exagerate nu sunt cele care vă menţin tineri, ci propria dumneavoastră atitudine mentală. Căci omul devine ceea ce gândeşte.
9. Adevărata cauză a îmbătrânirii rezidă în teama de neajunsurile bătrâneţii. De ce vă temeţi mai mult, de aceea nu scăpaţi.
10. Când încetaţi să mai speraţi, când viaţa încetează să mai fie o surpriză pentru dumneavoastră, atunci sunteţi deja bătrâni. Puteţi recunoaşte acest lucru atunci când vă iritaţi pentru orice şi nu vă place nimic în jur. Meditaţi mereu asupra adevărurilor divine şi dăruiţi tuturor lumină şi iubire - iată adevărata tinereţe fără bătrâneţe.
11. Ieşirea la pensie poate fi privită ca fiind începutul unei noi aventuri. Organizaţi-vă timpul liber astfel încât să faceţi acum ceea ce nu v-aţi permis niciodată, îndeplinindu-vă vechile dumneavoastră aspiraţii.Învăţaţi să trăiţi plenar, din toată fiinţa şi din tot sufletul dumneavoastră.
12. Urmăriţi să fiţi constructorii, nu prizonierii societăţii. Nu vă îngropaţi talentele şi ideile în perceptele şi prejudecăţile eronate ale celorlalţi.
13. Secretul permanentei tinereţi îl veţi găsi în iubire, fericire şi în calmul lăuntric. Însuşiţi-vă aceste calităţi şi veţi rămâne mereu tineri.
14. Mulţi filozofi, artişti, savanţi sau scriitori au ajuns celebri abia la vârsta senectuţii.
15. Fructele preţioase ale bătrâneţii sunt: bunătatea, credinţa, umilinţa, calmul si răbdarea. Bucuraţi-vă de toate aceste virtuţi spirituale.
16. Sunteţi fii Vieţii infinite, sunteţi copiii Eternului. Sunteţi minunaţi, desăvârşiţi. Gândiţi cu putere toate aceste lucruri şi le veţi întruchipa negreşit în propria dumneavoastră fiinţă !
2. Sunt nenumărate dovezile care confirmă existenţa vieţii după moarte. Nu aveţi, deci, de ce să vă temeţi de moarte, care reprezintă doar un pas către o dimensiune cu totul nouă.
3. Nu vă puteţi vedea spiritul, dar sunteţi convinşi că acesta există. Nu puteţi vedea Spiritul Suprem, dar Îi puteţi recunoaşte reflectarea într-un artist, într-un orator, într-un muncitor. De asemenea, sunteţi capabili să simţiţi bunătatea, adevărul, frumuseţea, deşi nimeni nu vi le-a arătat vreodată. La fel şi viaţa: nu ştiţi unde se află sălaşul ei, nu aţi văzut-o cu ochii, dar cu toate acestea sunteţi absolut siguri că trăiţi.
4. Putem considera bătrâneţea ca fiind momentul în care contemplarea adevărurilor divine se realizează dintr-un punct de vedere şi o perspectivă, în general superioară tinereţii. De aceea satisfacţiile vârstei a treia sunt mai complete decât cele ale tinereţii. Deşi corpul fizic devine mai lent în mişcari, aveţi acum posibilitatea să meditaţi mult mai profund asupra lucrurilor spirituale.
5. Un om nu îşi numără anii decât atunci când nu mai are nimic de numărat. Însuşirile veritabile, precum credinţa, profunzimea minţii nu îmbătrânesc niciodată.
6. Sunteţi tineri în măsura în care vă consideraţi tineri. Sunteţi puternici în măsura în care vă consideraţi puternici. Cu ajutorul gândurilor vă puteţi modela caracterul şi destinul.
7. Părul alb constituie un avantaj, căci exprimă de multe ori înţelepciunea şi experienţa acumulate în decursul anilor.
8. Nici terapiile intensive şi nici exerciţiile fizice exagerate nu sunt cele care vă menţin tineri, ci propria dumneavoastră atitudine mentală. Căci omul devine ceea ce gândeşte.
9. Adevărata cauză a îmbătrânirii rezidă în teama de neajunsurile bătrâneţii. De ce vă temeţi mai mult, de aceea nu scăpaţi.
10. Când încetaţi să mai speraţi, când viaţa încetează să mai fie o surpriză pentru dumneavoastră, atunci sunteţi deja bătrâni. Puteţi recunoaşte acest lucru atunci când vă iritaţi pentru orice şi nu vă place nimic în jur. Meditaţi mereu asupra adevărurilor divine şi dăruiţi tuturor lumină şi iubire - iată adevărata tinereţe fără bătrâneţe.
11. Ieşirea la pensie poate fi privită ca fiind începutul unei noi aventuri. Organizaţi-vă timpul liber astfel încât să faceţi acum ceea ce nu v-aţi permis niciodată, îndeplinindu-vă vechile dumneavoastră aspiraţii.Învăţaţi să trăiţi plenar, din toată fiinţa şi din tot sufletul dumneavoastră.
12. Urmăriţi să fiţi constructorii, nu prizonierii societăţii. Nu vă îngropaţi talentele şi ideile în perceptele şi prejudecăţile eronate ale celorlalţi.
13. Secretul permanentei tinereţi îl veţi găsi în iubire, fericire şi în calmul lăuntric. Însuşiţi-vă aceste calităţi şi veţi rămâne mereu tineri.
14. Mulţi filozofi, artişti, savanţi sau scriitori au ajuns celebri abia la vârsta senectuţii.
15. Fructele preţioase ale bătrâneţii sunt: bunătatea, credinţa, umilinţa, calmul si răbdarea. Bucuraţi-vă de toate aceste virtuţi spirituale.
16. Sunteţi fii Vieţii infinite, sunteţi copiii Eternului. Sunteţi minunaţi, desăvârşiţi. Gândiţi cu putere toate aceste lucruri şi le veţi întruchipa negreşit în propria dumneavoastră fiinţă !
Şi acum du-te acasă!
Tânărul discipol al părintelui Serafim a mai rămas după aceea câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea cea simplă a lui Iisus îl propulsă adeseori în abisuri fără margini şi fără fund, aducându-l uneori în pragul unei adevărate beţii extatice: „Nu sunt eu cel care trăiesc acum, Hristos cel veşnic trăieşte în mine”, putea să spună el atunci, la fel ca Sf. Paul. Când era copleşit de aceste stări, în el apărea un delir constant de umilinţă şi tot atunci apărea de asemenea dorinţa de intervenţie în favoarea celorlalţi, care se manifesta printr-o dorinţă arzătoare „ca toţi oamenii să fie salvaţi din starea în care se aflau şi să atingă plenitudinea extatică a cunoaşterii Adevărului”. El devenise acum precum o flacără vie, ardea mereu în focul iubirii. „Ardea tot timpul şi totuşi nu era niciodată consumat”. Trăia de asemenea adesea sublime viziuni luminoase. Unii spuneau chiar că l-ar fi văzut mergând deasupra apelor sau rămânând extaziat şi imobil la câţiva metrii deasupra solului…
La un moment dat, din nou Părintele Serafim a venit şi a început să ţipe: „Gata! Ajunge! Şi acum ia-ţi lucrurile şi pleacă!” Şi astfel părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească Athosul şi să reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne din minunatele sale rugăciuni şi meditaţii isihaste!
Tânărul discipol isihast plecă imediat după această discuţie, fără a mai întreba de ce i se cerea tocmai aceasta. Revenit înapoi în ţara sa de origine cunoscuţii săi îl găsiră slăbit. Lor nu li se părea a fi nimic spiritual sau dumnezeiesc în barba sa aproape murdară şi în aerul său neglijent. Dar toate acestea şi multele altele acum, pe el, nu îl mai tulburau absolut deloc, căci el nu putea să uite învăţătura stareţului Serafim.
Când uneori se simţea prea agitat, nemaigăsind aproape deloc timp şi pentru el însuşi, renunţa pentru o clipă la tot şi la toate şi se ducea pe terasa unei cafenele ca să mediteze acolo ca un munte. Când simţea cum se amplifică în el orgoliul, vanitatea, îşi amintea fulgerător de mac. „Orice floare se veştejeşte” îşi spunea el atunci, şi inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu cea nepieritoare. Când în alte situaţii tristeţea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrăgea în singurătate şi începea să respire profund şi ritmic, precum oceanul; făcând aceasta el simţea în scurt timp cum se punea la unison cu Suflul lui Dumnezeu şi atunci plin de umilinţă Îi invoca Numele, murmurând: kyrie eleison.
Când adeseori contempla suferinţele, răutatea şi neputinţa semenilor săi, îşi amintea imediat de meditaţia lui Avraam. Când era calomniat sau atunci când era nevoit să asculte diferite infamii cu privire la persoana lui, îşi regăsea din nou fericirea şi candoarea de copil al lui Dumnezeu meditând împreună cu Iisus. În exterior, pentru ceilalţi era un om ca toţi ceilalţi. Nu urmărea niciodată să aibă aerul unui sfânt. După 7 ani de la reîntoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase chiar să mai practice, fie şi o dată pe lună, metoda ascultării interioare isihaste. Dar cu toate acestea ceea ce nu a uitat niciodată era şi va rămâne să Îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă mai mereu în prezenţa Lui (Dumnezeu).
La un moment dat, din nou Părintele Serafim a venit şi a început să ţipe: „Gata! Ajunge! Şi acum ia-ţi lucrurile şi pleacă!” Şi astfel părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească Athosul şi să reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne din minunatele sale rugăciuni şi meditaţii isihaste!
Tânărul discipol isihast plecă imediat după această discuţie, fără a mai întreba de ce i se cerea tocmai aceasta. Revenit înapoi în ţara sa de origine cunoscuţii săi îl găsiră slăbit. Lor nu li se părea a fi nimic spiritual sau dumnezeiesc în barba sa aproape murdară şi în aerul său neglijent. Dar toate acestea şi multele altele acum, pe el, nu îl mai tulburau absolut deloc, căci el nu putea să uite învăţătura stareţului Serafim.
Când uneori se simţea prea agitat, nemaigăsind aproape deloc timp şi pentru el însuşi, renunţa pentru o clipă la tot şi la toate şi se ducea pe terasa unei cafenele ca să mediteze acolo ca un munte. Când simţea cum se amplifică în el orgoliul, vanitatea, îşi amintea fulgerător de mac. „Orice floare se veştejeşte” îşi spunea el atunci, şi inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu cea nepieritoare. Când în alte situaţii tristeţea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrăgea în singurătate şi începea să respire profund şi ritmic, precum oceanul; făcând aceasta el simţea în scurt timp cum se punea la unison cu Suflul lui Dumnezeu şi atunci plin de umilinţă Îi invoca Numele, murmurând: kyrie eleison.
Când adeseori contempla suferinţele, răutatea şi neputinţa semenilor săi, îşi amintea imediat de meditaţia lui Avraam. Când era calomniat sau atunci când era nevoit să asculte diferite infamii cu privire la persoana lui, îşi regăsea din nou fericirea şi candoarea de copil al lui Dumnezeu meditând împreună cu Iisus. În exterior, pentru ceilalţi era un om ca toţi ceilalţi. Nu urmărea niciodată să aibă aerul unui sfânt. După 7 ani de la reîntoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase chiar să mai practice, fie şi o dată pe lună, metoda ascultării interioare isihaste. Dar cu toate acestea ceea ce nu a uitat niciodată era şi va rămâne să Îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă mai mereu în prezenţa Lui (Dumnezeu).
A medita precum Iisus
Părintele Serafim apărea acum din ce în ce mai rar pentru a mai da sfaturi tânărului său învăţăcel. El simţea însă de la distanţă (telepatic) toate progresele pe care le făcea tânărul său discipol atât în arta meditaţiei cât şi în aceea a rugăciunii. De câteva ori chiar îl surprinsese pe tânărul său discipol cu faţa scăldată în lacrimi, meditând precum Avraam şi rugându-se cu fervoare pentru oameni: „Doamne, îţi implor cu umilinţă Graţia Ta Divină, căci altfel, fără ajutorul Tău, ce se va petrece cu toţi aceşti păcătoşi?”
Într-o bună zi, tânărul îl căută special pe părintele Serafim ca să-l întrebe: „Părinte, de ce nu mi-ai vorbit încă niciodată de Iisus? Care era rugăciunea Lui, forma Lui de meditaţie? În toate liturghiile şi slujbele eu ştiu că nu se vorbeşte decât despre El. În rugăciunea Inimii, aşa cum o descrie „Filocalia”, Numele Lui este adeseori invocat. De ce nu-mi spui nimic despre El?”
Părintele Serafim păru a fi foarte tulburat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut să-i dezvăluie cel mai intim secret al inimii sale. Cu cât mai mare este revelaţia dumnezeiască primită, cu atât mai mare este şi smerenia cu care ea poate fi transmisă altuia. Părintele Serafim îi mărturisi apoi că el însuşi încă nu se simţea atât de smerit pentru a-i putea comunica un asemenea secret: „Aceasta, să ştii că numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este cu adevărat Fiul, decât Tatăl, şi nimeni nu ştie cine este cu adevărat Tatăl, decât Fiul şi aceia cărora Fiul doreşte să li se reveleze” (Luca, 10,22).
Ajuns aici este necesar să ştii că trebuie să devii tu însuţi UNA (cu alte cuvinte să te identifici pe deplin) cu Fiul pentru a te ruga precum Fiul şi pentru a întreţine cu Cel pe care El Îl numea Tatăl Său şi Tatăl Nostru (Dumnezeu), aceleaşi relaţii de intimitate ca şi El, iar această împlinire nu poate fi decât opera Duhului Sfânt, care îţi va dezvălui atunci sensul tuturor cuvintelor lui Iisus. Evanghelia va începe abia atunci să trăiască pe deplin vie în tine şi te va învăţa să te rogi aşa cum trebuie”.
Dar tânărul insistă să afle mai mult: „Bine, surâse bătrânul Serafim. Trebuie să ştii că a medita precum Iisus înseamnă să recapitulezi mai întâi foarte bine toate formele de meditaţie în care te-am iniţiat anterior. Trebuie de asemeni să ştii că Iisus a fost, este şi va fi în eternitate omul cosmic. El ştia deci la perfecţiune să mediteze precum muntele, precum macul, precum oceanul, precum pasărea. El cunoştea, desigur, şi meditaţia lui Avraam. Inima sa nu avea graniţe şi tocmai de aceea El îşi iubea până şi duşmanii, până şi călăii.
Aminteşte-ţi că fiind pe cruce Iisus spune: „Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac.” Ospitalitatea şi bunăvoinţa Sa erau egale faţă de toţi. El îi primea cu dragoste şi compasiune la El chiar şi pe bolnavi, pe păcătoşi, pe paralizaţi, pe prostituate, pe cei care aveau să-L vândă. Noaptea, El se retrăgea în singurătatea Naturii pentru a se ruga şi atunci adeseori murmura plin de dragoste precum un copil: „Avva”, adică „Tată”… Ţi se poate părea ridicol să-L numeşti „Tată” pe Cel Transcendent, Infinit, de Nenumit, Cel care este dincolo de toate.
Şi totuşi, aceasta era rugăciunea principală a lui Iisus şi El spunea totul prin acest singur cuvânt. Cerul şi pământul fuzionau atunci pe deplin în El, datorită credinţei Sale imense. Dumnezeu şi omul nu mai făceau în acele momente decât una. Fără îndoială că trebuie să rosteşti cu o mare dăruire şi aspiraţie cuvântul „Tată” în liniştea nopţii, ca să înţelegi cu adevărat ce înseamnă aceasta…
Astăzi, când în această lume relaţiile dintre părinte şi copil s-au schimbat atât de mult, încât în multe cazuri aproape că ele nu mai înseamnă nimic, puţini vor fi aceia care vor pricepe ce vreau să spun aici. Poate că acum, această imagine nu mai corespunde deloc realităţilor acestei lumi.
Tocmai de aceea, am preferat să nu îţi spun nimic, să nu-ţi folosesc nici o imagine şi să aştept cu harul Duhului Sfânt să-ţi dăruiască sentimentele şi cunoaşterea tainică pe care le avea Iisus Hristos, astfel încât acest unic cuvânt „Avva” să nu iasă doar din vârful buzelor tale, ci în realitate să ţâşnească din profunzimile ultime ale inimii. Abia atunci tu vei putea înţelege cu adevărat ce înseamnă rugăciune tainică şi meditaţia isihastă.”
Într-o bună zi, tânărul îl căută special pe părintele Serafim ca să-l întrebe: „Părinte, de ce nu mi-ai vorbit încă niciodată de Iisus? Care era rugăciunea Lui, forma Lui de meditaţie? În toate liturghiile şi slujbele eu ştiu că nu se vorbeşte decât despre El. În rugăciunea Inimii, aşa cum o descrie „Filocalia”, Numele Lui este adeseori invocat. De ce nu-mi spui nimic despre El?”
Părintele Serafim păru a fi foarte tulburat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut să-i dezvăluie cel mai intim secret al inimii sale. Cu cât mai mare este revelaţia dumnezeiască primită, cu atât mai mare este şi smerenia cu care ea poate fi transmisă altuia. Părintele Serafim îi mărturisi apoi că el însuşi încă nu se simţea atât de smerit pentru a-i putea comunica un asemenea secret: „Aceasta, să ştii că numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este cu adevărat Fiul, decât Tatăl, şi nimeni nu ştie cine este cu adevărat Tatăl, decât Fiul şi aceia cărora Fiul doreşte să li se reveleze” (Luca, 10,22).
Ajuns aici este necesar să ştii că trebuie să devii tu însuţi UNA (cu alte cuvinte să te identifici pe deplin) cu Fiul pentru a te ruga precum Fiul şi pentru a întreţine cu Cel pe care El Îl numea Tatăl Său şi Tatăl Nostru (Dumnezeu), aceleaşi relaţii de intimitate ca şi El, iar această împlinire nu poate fi decât opera Duhului Sfânt, care îţi va dezvălui atunci sensul tuturor cuvintelor lui Iisus. Evanghelia va începe abia atunci să trăiască pe deplin vie în tine şi te va învăţa să te rogi aşa cum trebuie”.
Dar tânărul insistă să afle mai mult: „Bine, surâse bătrânul Serafim. Trebuie să ştii că a medita precum Iisus înseamnă să recapitulezi mai întâi foarte bine toate formele de meditaţie în care te-am iniţiat anterior. Trebuie de asemeni să ştii că Iisus a fost, este şi va fi în eternitate omul cosmic. El ştia deci la perfecţiune să mediteze precum muntele, precum macul, precum oceanul, precum pasărea. El cunoştea, desigur, şi meditaţia lui Avraam. Inima sa nu avea graniţe şi tocmai de aceea El îşi iubea până şi duşmanii, până şi călăii.
Aminteşte-ţi că fiind pe cruce Iisus spune: „Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac.” Ospitalitatea şi bunăvoinţa Sa erau egale faţă de toţi. El îi primea cu dragoste şi compasiune la El chiar şi pe bolnavi, pe păcătoşi, pe paralizaţi, pe prostituate, pe cei care aveau să-L vândă. Noaptea, El se retrăgea în singurătatea Naturii pentru a se ruga şi atunci adeseori murmura plin de dragoste precum un copil: „Avva”, adică „Tată”… Ţi se poate părea ridicol să-L numeşti „Tată” pe Cel Transcendent, Infinit, de Nenumit, Cel care este dincolo de toate.
Şi totuşi, aceasta era rugăciunea principală a lui Iisus şi El spunea totul prin acest singur cuvânt. Cerul şi pământul fuzionau atunci pe deplin în El, datorită credinţei Sale imense. Dumnezeu şi omul nu mai făceau în acele momente decât una. Fără îndoială că trebuie să rosteşti cu o mare dăruire şi aspiraţie cuvântul „Tată” în liniştea nopţii, ca să înţelegi cu adevărat ce înseamnă aceasta…
Astăzi, când în această lume relaţiile dintre părinte şi copil s-au schimbat atât de mult, încât în multe cazuri aproape că ele nu mai înseamnă nimic, puţini vor fi aceia care vor pricepe ce vreau să spun aici. Poate că acum, această imagine nu mai corespunde deloc realităţilor acestei lumi.
Tocmai de aceea, am preferat să nu îţi spun nimic, să nu-ţi folosesc nici o imagine şi să aştept cu harul Duhului Sfânt să-ţi dăruiască sentimentele şi cunoaşterea tainică pe care le avea Iisus Hristos, astfel încât acest unic cuvânt „Avva” să nu iasă doar din vârful buzelor tale, ci în realitate să ţâşnească din profunzimile ultime ale inimii. Abia atunci tu vei putea înţelege cu adevărat ce înseamnă rugăciune tainică şi meditaţia isihastă.”
A medita precum Avraam
Până acum, se putea spune că învăţătura stareţului Serafim fusese de ordin natural şi terapeutic. Călugării din vechime, după cum mărturiseşte chiar Filon al Alexandriei, erau de fapt nişte „terapeuţi” („tămăduitori”). Înainte de a conduce omul la adevărata iluminare, rolul lor era, înainte de toate, să vindece grabnic natura umană şi să o armonizeze pe deplin astfel încât acesta să poată primi Graţia Cea Înălţătoare a lui Dumnezeu, care nu contrazice natura, ci doar o restaurează şi o împlineşte.
Muntele, macul, oceanul, pasărea, toate până la urmă l-au învăţat pe tânărul nostru să reconştientizeze, să recapituleze diferitele nivele de existenţă mereu vii pe care fiinţa sa le cunoscuse cândva sau, cu alte cuvinte, diferitele regnuri care compun Macrocosmosul: regnul mineral, vegetal, animal. Omul – după cum fiecare poate să-şi dea seama, privind cu multă atenţie în jurul său şi în el însuşi – a pierdut contactul (rezonanţa) cu tot ceea ce este bun şi divin în Macrocosmos, cu stânca, cu plantele, cu animalele, şi această stare de fapt rea a condus la apariţia unui inconfort, a bolilor, a insecurităţii, a lipsei de iubire, a nefericirii şi a anxietăţii.
El a ajuns prin acest mare păcat un străin în propriul său univers. Meditaţia profundă înseamnă deci, mai înainte de toate, slăvirea sinceră şi spontană a universului, căci, după cum spuneau Sfinţii Părinţi, „toate lucrurile şi fiinţele neomeneşti au învăţat să se roage înaintea noastră”. Omul, ca fiinţă privilegiată de Dumnezeu, este singurul loc din univers unde rugăciunea lumii devine cu adevărat şi în totalitate conştientă de ea însăşi.
Tocmai de aceea omul se află aici pentru a da în mod conştient nume lucrurilor şi fiinţelor pe care creaturile celelalte doar le bâlbâie… Împreună cu Avraam, noi intrăm acum pe un nivel de conştiinţă cu totul nou şi mult mai înalt, care se numeşte credinţă sau, altfel spus, adeziunea necondiţionată atât a inteligenţei cât şi a inimii faţă de acest „Tu” care Există, care transpare tainic pentru cei capabili să-L intuiască, pretutindeni în multiplicitate.
Aceasta este în câteva cuvinte experienţa şi meditaţia lui Avraam. Cu ajutorul ei noi realizăm că totdeauna în spatele stelelor există ceva mai mult şi mai mare decât stelele, o prezenţă misterioasă şi copleşitoare, foarte greu de definit, pe care nimeni nu o poate numi cu precizie, dar care totuşi conţine în ea toate numele… toate formele… toate forţele… toate aspectele… toate energiile… şi în plus ceva tainic şi de nepătruns.
În misterul teribil (Dumnezeu) pe care îl intuim atunci există ceva mai presus decât universul şi care, totuşi, nu poate fi sesizat în afara universului. Diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură este diferenţa dintre albastrul cerului şi albastrul unei priviri. Avraam nu căuta albastrul, ci privirea…
După ce învăţase postura cea dreaptă, înrădăcinarea, orientarea pozitivă spre lumina lui Dumnezeu, respiraţia tăcută a oceanului şi cântecul tainic interior, tânărul nostru era acum invitat să-şi trezească complet şi cu adevărat inima. „Învaţă acum că eşti o fiinţă a lui Dumnezeu”, realizează astfel că ceea ce caracterizează într-adevăr inima ta este faptul că ea personalizează toate lucrurile, toate fiinţele, chiar şi Absolutul, care este Sursa (Izvorul Ultim) a tot ceea ce trăieşte şi respiră. Realizează că toate câte există îl numesc, îi spun: „Dumnezeul meu, Creatorul meu” şi se lasă pătrunse de Prezenţa Sa. A medita precum Avraam înseamnă în realitate că, dincolo de cele mai variate aparenţe, să întreţii mereu contactul cu Prezenţa Unică (Dumnezeu). Această formă profundă de meditaţie vizează deja permanent toate detaliile concrete ale vieţii cotidiene. Aminteşte-ţi tocmai de aceea episodul cu stejarul din Mamre.
Avraam era aşezat la intrarea în cort, în momentul cel mai călduros al zilei. Aici, el tocmai a primit vizita a trei străini, care după aceea aveau să se dovedească mesageri ai lui Dumnezeu. A medita precum Avraam înseamnă să practici plin de dăruire şi umilinţă ospitalitatea, să dăruieşti un pahar de apă celui însetat. Aceasta nu te va scoate din tăcerea ta ci, dimpotrivă, te va apropia şi mai mult de sursă (Izvorul nesfârşit). Nu te limita deci să trezeşti în tine pacea profundă şi lumina lui Dumnezeu ci, umple-ţi totodată inima de iubire faţă de toate fiinţele pământului”.
Şi spunând aceste cuvinte părintele Serafim îi citi tânărului un lung pasaj din „Geneză”, în care se vorbeşte despre intervenţia lui Avraam pe lângă Dumnezeu. Aflat în faţa lui Dumnezeu, Cel care este, care a fost şi care va fi în eternitate, el spune: „Vrei Tu oare, cu adevărat să-l suprimi alături de păcătos pe cel drept? Dacă există numai cinzeci de oameni drepţi şi buni într-un oraş, îi vei distruge Tu oare pe ei împreună cu tot oraşul, sau vei ierta întregul oraş pentru aceşti cincizeci?”
Puţin câte puţin, Avraam a fost totuşi nevoit să reducă numărul celor drepţi, pentru că Sodoma să nu fie distrusă. „O, Doamne, nu te mânia. Poate că vom găsi măcar zece oameni drepţi acolo”. („Geneza”, 18,16). A medita profund precum Avraam înseamnă să intervii plin de dragoste şi compasiune pentru viaţa oamenilor, fără să ignori păcatele lor, invocând constant şi cu credinţă compasiunea divină.
Acest gen de meditaţie eliberează în scurt timp inima de judecăţi şi de feluritele condamnări; orice efort i-ar fi dat să contemple, ea va invoca totdeauna iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
„A medita precum Avraam înseamnă chiar ceva mai mult, iar acum vocea părintelui Serafim tremură uşor de emoţie. Înseamnă să mergi chiar până la sacrificiul deplin, fie el de sine”. Şi aici el îi cită tânărului un alt pasaj din „Geneza”, în care Avraam este în stare să-şi sacrifice chiar fiul, pe Isaac. „Totul vine de la Dumnezeu şi totul îi aparţine numai lui Dumnezeu, murmură Serafim. Totul vine de la El şi totul este pentru El. Meditaţia lui Avraam te va conduce astfel la o totală detaşare faţă de egoul tău şi faţă de tot ceea ce are el mai scump. Caută în tine mai ales ceea ce îţi este cel mai aproape de suflet, lucrul sau aspectul cu care te identifici cel mai mult. Pentru Avraam, acesta era fiul său Isaac. Dacă şi tu vei fi de asemenea capabil să-l dăruieşti pe acela lui Dumnezeu, să te abandonezi total, într-o credinţă deplină faţă de Cel care transcende raţiunea şi bunul simţ (aparent), totul îţi va fi înapoiat la momentul potrivit, însutit. Dumnezeu are totdeauna grijă de copiii săi. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să îţi umpli tot timpul, inima şi conştiinţa numai cu prezenţa lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte că atunci când Avraam a urcat în vârful muntelui, el nu avea în inimă decât gândul la fiul său. Când a coborât, nu mai rămăsese în inima sa decât Dumnezeu.
A învăţa lecţia sacrificiului înseamnă a descoperi că niciodată nimic nu-ţi aparţine „ţie”. Totul îi aparţine numai lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă moartea egoului şi descoperirea Sinelui Nepieritor. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să fuzionezi pe deplin, prin credinţă, cu Cel Veşnic şi Atotputernic (Dumnezeu), care transcende universul (Macrocosmosul), înseamnă să practici cu bucurie şi dragoste ospitalitatea, să intervii (prin rugăciune) pentru salvarea tuturor oamenilor, să te uiţi adeseori pe tine însuţi şi să rupi cât mai grabnic orice ataşament pentru a descoperi că Cel care locuieşte în străfundurile fiinţei tale, ca şi întregul univers este „Cel ce este pentru că într-adevăr este” (Dumnezeu).
Muntele, macul, oceanul, pasărea, toate până la urmă l-au învăţat pe tânărul nostru să reconştientizeze, să recapituleze diferitele nivele de existenţă mereu vii pe care fiinţa sa le cunoscuse cândva sau, cu alte cuvinte, diferitele regnuri care compun Macrocosmosul: regnul mineral, vegetal, animal. Omul – după cum fiecare poate să-şi dea seama, privind cu multă atenţie în jurul său şi în el însuşi – a pierdut contactul (rezonanţa) cu tot ceea ce este bun şi divin în Macrocosmos, cu stânca, cu plantele, cu animalele, şi această stare de fapt rea a condus la apariţia unui inconfort, a bolilor, a insecurităţii, a lipsei de iubire, a nefericirii şi a anxietăţii.
El a ajuns prin acest mare păcat un străin în propriul său univers. Meditaţia profundă înseamnă deci, mai înainte de toate, slăvirea sinceră şi spontană a universului, căci, după cum spuneau Sfinţii Părinţi, „toate lucrurile şi fiinţele neomeneşti au învăţat să se roage înaintea noastră”. Omul, ca fiinţă privilegiată de Dumnezeu, este singurul loc din univers unde rugăciunea lumii devine cu adevărat şi în totalitate conştientă de ea însăşi.
Tocmai de aceea omul se află aici pentru a da în mod conştient nume lucrurilor şi fiinţelor pe care creaturile celelalte doar le bâlbâie… Împreună cu Avraam, noi intrăm acum pe un nivel de conştiinţă cu totul nou şi mult mai înalt, care se numeşte credinţă sau, altfel spus, adeziunea necondiţionată atât a inteligenţei cât şi a inimii faţă de acest „Tu” care Există, care transpare tainic pentru cei capabili să-L intuiască, pretutindeni în multiplicitate.
Aceasta este în câteva cuvinte experienţa şi meditaţia lui Avraam. Cu ajutorul ei noi realizăm că totdeauna în spatele stelelor există ceva mai mult şi mai mare decât stelele, o prezenţă misterioasă şi copleşitoare, foarte greu de definit, pe care nimeni nu o poate numi cu precizie, dar care totuşi conţine în ea toate numele… toate formele… toate forţele… toate aspectele… toate energiile… şi în plus ceva tainic şi de nepătruns.
În misterul teribil (Dumnezeu) pe care îl intuim atunci există ceva mai presus decât universul şi care, totuşi, nu poate fi sesizat în afara universului. Diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură este diferenţa dintre albastrul cerului şi albastrul unei priviri. Avraam nu căuta albastrul, ci privirea…
După ce învăţase postura cea dreaptă, înrădăcinarea, orientarea pozitivă spre lumina lui Dumnezeu, respiraţia tăcută a oceanului şi cântecul tainic interior, tânărul nostru era acum invitat să-şi trezească complet şi cu adevărat inima. „Învaţă acum că eşti o fiinţă a lui Dumnezeu”, realizează astfel că ceea ce caracterizează într-adevăr inima ta este faptul că ea personalizează toate lucrurile, toate fiinţele, chiar şi Absolutul, care este Sursa (Izvorul Ultim) a tot ceea ce trăieşte şi respiră. Realizează că toate câte există îl numesc, îi spun: „Dumnezeul meu, Creatorul meu” şi se lasă pătrunse de Prezenţa Sa. A medita precum Avraam înseamnă în realitate că, dincolo de cele mai variate aparenţe, să întreţii mereu contactul cu Prezenţa Unică (Dumnezeu). Această formă profundă de meditaţie vizează deja permanent toate detaliile concrete ale vieţii cotidiene. Aminteşte-ţi tocmai de aceea episodul cu stejarul din Mamre.
Avraam era aşezat la intrarea în cort, în momentul cel mai călduros al zilei. Aici, el tocmai a primit vizita a trei străini, care după aceea aveau să se dovedească mesageri ai lui Dumnezeu. A medita precum Avraam înseamnă să practici plin de dăruire şi umilinţă ospitalitatea, să dăruieşti un pahar de apă celui însetat. Aceasta nu te va scoate din tăcerea ta ci, dimpotrivă, te va apropia şi mai mult de sursă (Izvorul nesfârşit). Nu te limita deci să trezeşti în tine pacea profundă şi lumina lui Dumnezeu ci, umple-ţi totodată inima de iubire faţă de toate fiinţele pământului”.
Şi spunând aceste cuvinte părintele Serafim îi citi tânărului un lung pasaj din „Geneză”, în care se vorbeşte despre intervenţia lui Avraam pe lângă Dumnezeu. Aflat în faţa lui Dumnezeu, Cel care este, care a fost şi care va fi în eternitate, el spune: „Vrei Tu oare, cu adevărat să-l suprimi alături de păcătos pe cel drept? Dacă există numai cinzeci de oameni drepţi şi buni într-un oraş, îi vei distruge Tu oare pe ei împreună cu tot oraşul, sau vei ierta întregul oraş pentru aceşti cincizeci?”
Puţin câte puţin, Avraam a fost totuşi nevoit să reducă numărul celor drepţi, pentru că Sodoma să nu fie distrusă. „O, Doamne, nu te mânia. Poate că vom găsi măcar zece oameni drepţi acolo”. („Geneza”, 18,16). A medita profund precum Avraam înseamnă să intervii plin de dragoste şi compasiune pentru viaţa oamenilor, fără să ignori păcatele lor, invocând constant şi cu credinţă compasiunea divină.
Acest gen de meditaţie eliberează în scurt timp inima de judecăţi şi de feluritele condamnări; orice efort i-ar fi dat să contemple, ea va invoca totdeauna iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
„A medita precum Avraam înseamnă chiar ceva mai mult, iar acum vocea părintelui Serafim tremură uşor de emoţie. Înseamnă să mergi chiar până la sacrificiul deplin, fie el de sine”. Şi aici el îi cită tânărului un alt pasaj din „Geneza”, în care Avraam este în stare să-şi sacrifice chiar fiul, pe Isaac. „Totul vine de la Dumnezeu şi totul îi aparţine numai lui Dumnezeu, murmură Serafim. Totul vine de la El şi totul este pentru El. Meditaţia lui Avraam te va conduce astfel la o totală detaşare faţă de egoul tău şi faţă de tot ceea ce are el mai scump. Caută în tine mai ales ceea ce îţi este cel mai aproape de suflet, lucrul sau aspectul cu care te identifici cel mai mult. Pentru Avraam, acesta era fiul său Isaac. Dacă şi tu vei fi de asemenea capabil să-l dăruieşti pe acela lui Dumnezeu, să te abandonezi total, într-o credinţă deplină faţă de Cel care transcende raţiunea şi bunul simţ (aparent), totul îţi va fi înapoiat la momentul potrivit, însutit. Dumnezeu are totdeauna grijă de copiii săi. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să îţi umpli tot timpul, inima şi conştiinţa numai cu prezenţa lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte că atunci când Avraam a urcat în vârful muntelui, el nu avea în inimă decât gândul la fiul său. Când a coborât, nu mai rămăsese în inima sa decât Dumnezeu.
A învăţa lecţia sacrificiului înseamnă a descoperi că niciodată nimic nu-ţi aparţine „ţie”. Totul îi aparţine numai lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă moartea egoului şi descoperirea Sinelui Nepieritor. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să fuzionezi pe deplin, prin credinţă, cu Cel Veşnic şi Atotputernic (Dumnezeu), care transcende universul (Macrocosmosul), înseamnă să practici cu bucurie şi dragoste ospitalitatea, să intervii (prin rugăciune) pentru salvarea tuturor oamenilor, să te uiţi adeseori pe tine însuţi şi să rupi cât mai grabnic orice ataşament pentru a descoperi că Cel care locuieşte în străfundurile fiinţei tale, ca şi întregul univers este „Cel ce este pentru că într-adevăr este” (Dumnezeu).
A medita precum o pasăre
Poziţia stabilă, orientarea consecventă spre lumina lui Dumnezeu şi respiraţia profundă, natural ritmată precum oceanul nu formează încă meditaţia isihastă, îi spuse într-o zi părintele Serafim tânărului nostru. Trebuie să înveţi acum să meditezi întocmai ca o pasăre”. Şi luându-l de mână îl conduse spre o mică chilie, deasupra căreia îşi făcuseră cuib două turturele. Ciripitul lor zglobiu îl încântau mai întâi pe tânărul nostru, dar sfârşi prin a-l enerva. Lui i se părea că ele îşi alegeau exact momentul când el dorea să doarmă, pentru a-şi ciripi cele mai dulci şoapte de iubire.
Tânărul nostru îl întrebă nedumerit pe călugăr ce înseamnă toate acestea şi cât va mai dura această comedie. Muntele, macul şi oceanul mai treacă-meargă (deşi, fără îndoială că cineva din afară ar fi putut imediat să se întrebe ce legătură aveau toate acestea cu creştinismul), dar acum, să ajungă să i se propună toate aceste orătănii languroase drept maestru de meditaţii, asta i se părea a fi prea de tot!
Părintele Serafim îi explică atunci cu răbdare faptul că în „Vechiul Testament” cuvântul care exprimă starea de meditaţie are rădăcina „haga”, care este tradus în limba greacă sub forma de melete - meletan şi care în limba latină se traduce prin meditari – meditatio. Rădăcina termenului său originar înseamnă a „murmura în şoaptă”. Aceeaşi rădăcină desemna adesea şi strigătele animalelor, spre exemplu răgetul leului (Isaia, 31,4), ciripitul rândunicii şi gânguritul porumbelului (Isaia, 38,14), precum şi mormăitul urşilor.
„După cum vezi aici pe Muntele Athos ne lipsesc urşii. Iată de ce te-am condus lângă aceste turturele. Învăţătura lor pentru tine este, oricum, aceeaşi. Trebuie acum să meditezi totodată şi cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respiraţie, ci şi pentru a murmura în şoaptă numele lui Dumnezeu zi şi noapte.
Atunci când eşti fericit, tu îngâni chiar fără să îţi dai seama un cântecel, ori eventual murmuri câteva cuvinte fără nici o semnificaţie, şi în acele clipe acel murmur face să-ţi vibreze întreaga fiinţă într-o bucurie simplă şi senină.
Meditaţia profundă înseamnă deci să laşi să răsune în tine ciripitul acestei turturele, înseamnă să laşi de asemenea să urce în tine şi să debordeze cântecul ce se naşte în inimă, la fel cum ai lăsat să te invadeze parfumul florii… Meditaţia înseamnă totodată să respiri cântând lăuntric, fără sunete exterioare.
Fără să urmăreşti încă să le găseşti semnificaţia profundă, îţi propun să repeţi continuu, să murmuri, să îngâni, să faci să vibreze profund şi plenar în tine aceste cuvinte care umplu de iubire pentru Dumnezeu inimile călugărilor de la Muntele Athos: Kyrie eleison, kyrie eleison”. Tânărul nostru nu era acum prea încântat, căci el deja cunoştea de mult semnificaţia cuvintelor greceşti kyrie eleison: „Doamne, miluieşte”.
Intuindu-i foarte bine starea, părintele Serafim zâmbi: „Da, şi aceasta este una din semnificaţiile expresiei, dar să ştii că mai există şi altele, de pildă: „Doamne, Dumenzeule, Te implor trimite asupra mea Duhul Tău Sfânt! Lasă binecuvântarea Ta divină să coboare asupra mea şi a tuturor! Fie Numele Tău în vecii vecilor binecuvântat!” etc. Dar ţi-am spus că nu este încă momentul să insişti asupra semnificaţiilor, fiindcă la momentul potrivit ele ţi se vor revela de la sine mai devreme sau mai târziu. Pentru moment să ştii că este suficient să devii sensibil şi foarte atent la vibraţia tainică şi înălţătoare pe care aceste cuvinte o trezesc în inima ta şi în corpul tău.
Urmăreşte apoi să armonizezi această vibraţie care apare atunci, cu ritmul respiraţiei tale. Când eşti asaltat de prea multe gânduri, revino uşor doar la această invocaţie, respiră cât mai profund, menţine-te cât mai drept şi nemişcat şi vei cunoaşte astfel un moment de Isyhia, pacea profundă interioară pe care Dumnezeu o dăruieşte celor care îl iubesc.”
Curând, după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu expresia respectivă („Doamne miluieşte”). După încă câtva timp el chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele ci şi cu inima.
Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor, iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o linişte profundă, extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea interioară a Apostului Toma, atunci când L-a descoperit pe Hristos reînviat. El se ştie că a rostit atunci: „Kyrie eleison, Domnul şi Dumnezeul meu”.
Invocaţia aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare de intens respect pentru tot ceea ce există, dar şi de adoraţie copleşitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei existenţe. Părintele Serafim îi spuse: „Acum, este bine să ştii că nu mai eşti departe de a medita precum un om. Tocmai de aceea vreau să te învăţ acum meditaţia lui Avraam.”
Tânărul nostru îl întrebă nedumerit pe călugăr ce înseamnă toate acestea şi cât va mai dura această comedie. Muntele, macul şi oceanul mai treacă-meargă (deşi, fără îndoială că cineva din afară ar fi putut imediat să se întrebe ce legătură aveau toate acestea cu creştinismul), dar acum, să ajungă să i se propună toate aceste orătănii languroase drept maestru de meditaţii, asta i se părea a fi prea de tot!
Părintele Serafim îi explică atunci cu răbdare faptul că în „Vechiul Testament” cuvântul care exprimă starea de meditaţie are rădăcina „haga”, care este tradus în limba greacă sub forma de melete - meletan şi care în limba latină se traduce prin meditari – meditatio. Rădăcina termenului său originar înseamnă a „murmura în şoaptă”. Aceeaşi rădăcină desemna adesea şi strigătele animalelor, spre exemplu răgetul leului (Isaia, 31,4), ciripitul rândunicii şi gânguritul porumbelului (Isaia, 38,14), precum şi mormăitul urşilor.
„După cum vezi aici pe Muntele Athos ne lipsesc urşii. Iată de ce te-am condus lângă aceste turturele. Învăţătura lor pentru tine este, oricum, aceeaşi. Trebuie acum să meditezi totodată şi cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respiraţie, ci şi pentru a murmura în şoaptă numele lui Dumnezeu zi şi noapte.
Atunci când eşti fericit, tu îngâni chiar fără să îţi dai seama un cântecel, ori eventual murmuri câteva cuvinte fără nici o semnificaţie, şi în acele clipe acel murmur face să-ţi vibreze întreaga fiinţă într-o bucurie simplă şi senină.
Meditaţia profundă înseamnă deci să laşi să răsune în tine ciripitul acestei turturele, înseamnă să laşi de asemenea să urce în tine şi să debordeze cântecul ce se naşte în inimă, la fel cum ai lăsat să te invadeze parfumul florii… Meditaţia înseamnă totodată să respiri cântând lăuntric, fără sunete exterioare.
Fără să urmăreşti încă să le găseşti semnificaţia profundă, îţi propun să repeţi continuu, să murmuri, să îngâni, să faci să vibreze profund şi plenar în tine aceste cuvinte care umplu de iubire pentru Dumnezeu inimile călugărilor de la Muntele Athos: Kyrie eleison, kyrie eleison”. Tânărul nostru nu era acum prea încântat, căci el deja cunoştea de mult semnificaţia cuvintelor greceşti kyrie eleison: „Doamne, miluieşte”.
Intuindu-i foarte bine starea, părintele Serafim zâmbi: „Da, şi aceasta este una din semnificaţiile expresiei, dar să ştii că mai există şi altele, de pildă: „Doamne, Dumenzeule, Te implor trimite asupra mea Duhul Tău Sfânt! Lasă binecuvântarea Ta divină să coboare asupra mea şi a tuturor! Fie Numele Tău în vecii vecilor binecuvântat!” etc. Dar ţi-am spus că nu este încă momentul să insişti asupra semnificaţiilor, fiindcă la momentul potrivit ele ţi se vor revela de la sine mai devreme sau mai târziu. Pentru moment să ştii că este suficient să devii sensibil şi foarte atent la vibraţia tainică şi înălţătoare pe care aceste cuvinte o trezesc în inima ta şi în corpul tău.
Urmăreşte apoi să armonizezi această vibraţie care apare atunci, cu ritmul respiraţiei tale. Când eşti asaltat de prea multe gânduri, revino uşor doar la această invocaţie, respiră cât mai profund, menţine-te cât mai drept şi nemişcat şi vei cunoaşte astfel un moment de Isyhia, pacea profundă interioară pe care Dumnezeu o dăruieşte celor care îl iubesc.”
Curând, după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu expresia respectivă („Doamne miluieşte”). După încă câtva timp el chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele ci şi cu inima.
Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor, iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o linişte profundă, extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea interioară a Apostului Toma, atunci când L-a descoperit pe Hristos reînviat. El se ştie că a rostit atunci: „Kyrie eleison, Domnul şi Dumnezeul meu”.
Invocaţia aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare de intens respect pentru tot ceea ce există, dar şi de adoraţie copleşitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei existenţe. Părintele Serafim îi spuse: „Acum, este bine să ştii că nu mai eşti departe de a medita precum un om. Tocmai de aceea vreau să te învăţ acum meditaţia lui Avraam.”
A medita precum oceanul
Tânărul nostru s-a apropiat atunci cu noua stare pe care o avea de mare. Gândind retrospectiv şi-a dat seama că avea acum o poziţie stabilă şi coloana dreaptă. Oare ce îi mai lipsea? Ce putea să îl înveţe pe el ciclonul valurilor? Curând, a remarcat că vântul se intensifică. Fluxul şi refluxul mării au devenit atunci mai puternice, iar aceasta a trezit în el dorul de ocean. Trebuie că nu întâmplător îl sfătuise bătrânul călugăr să mediteze precum oceanul, şi nu precum marea. Oare de unde o fi ştiut acesta de lungile ore pe care le petrecuse tânărul la nordul Atlanticului, învăluit numai de noapte, când învăţase să îşi acordeze respiraţia după ritmul valurilor? Inspir, expir… Apoi: sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de Dumnezeu. Mă las apoi complet purtat de suflu, ca şi cum aş fi purtat de valuri…
El reluă acum din nou aceste exerciţii. Dar, ce curios era totul în prezent! Înainte când făcea acelaşi lucru pur şi simplu uita de el, se dizolva precum o picătură în mare. Acum însă, îşi dădu seama că el-picătura îşi păstra întru totul forma, conştiinţa de sine. Constatând aceste transformări el se întrebă: „Să fie oare efectul posturii, cu coloana dreaptă, să fie oare efectul înrădăcinării în pământ? Acum tânărul nostru nu mai era deloc purtat ca înainte de ritmul aprofundat al respiraţiei sale, ci reuşea tot timpul să-şi păstreze neafectată identitatea conştiinţei. Era în acelaşi timp o picătură, şi parcă totodată în mod tainic era „una cu oceanul”. Astfel el a învăţat că meditaţia profundă înseamnă totodată şi o respiraţie profundă şi naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului şi a refluxului suflului.
El a mai învăţat de asemenea faptul că, deşi valurile erau nenumărate la suprafaţă, fundul oceanului rămânea în permanenţă liniştit. La puţin timp după aceea el şi-a dat seama că la fel şi gândurile sale, vin şi pleacă, dar că în profunzime în fiinţa sa, ceva etern şi indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil. Cu fiecare nouă zi de meditaţie profundă, tânărul nostru îşi pierdea complet identitatea cu „valurile” gândurilor, devenind tot mai mult una cu fundul cel nemişcat (Spiritul Nemuritor) al oceanului.
Acum el şi-a amintit cu încântare versurile poetului care îi marcaseră adolescenţa: „existenţa este precum o mare tulburată de valuri. Din ea, oamenii cei obişnuiţi nu percep decât valurile. Priveşte cu multă atenţie cum din profunzimile mării ţâşnesc clipă de clipă la suprafaţă nenumărate valuri, în timp ce ea rămâne ascunsă, dincolo de ele”. Acum, pentru el marea nu-i mai apărea a fi atât de „ascunsă”, unicitatea tuturor fiinţelor şi lucrurilor era mai evidentă, fără ca multiplicitatea să fie abolită. Fondul şi forma, conţinutul şi înfăţişarea, vizibilul şi invizibilul nu îi apăreau acum ca nişte contrarii absolute, ci pentru el, toate acestea începeau să se contopească în oceanul unic al vieţii.
Oare, se întreba el, la baza respiraţiei sale nu stătea acea Ruah sau pneuma sau prana yoghinilor sau cel mai simplu, respiraţia atotputernică a lui Dumnezeu?
„Cel care îşi ascultă cu multă atenţie şi detaşare respiraţia, îi spuse atunci părintele Serafim, nu este departe de Dumnezeu. Ascultă cu multă atenţie sfârşitul expiraţiei tale. Ascultă cu multă atenţie începutul inspiraţiei”. Punând cu fervoare în practică acest sfat, tânărul nostru realiză că într-adevăr, exista în aceste momente tainice de început şi de sfârşit o tăcere mult mai profundă decât fluxul şi refluxul valurilor, ceva care se aseamănă cu Oceanul…
El reluă acum din nou aceste exerciţii. Dar, ce curios era totul în prezent! Înainte când făcea acelaşi lucru pur şi simplu uita de el, se dizolva precum o picătură în mare. Acum însă, îşi dădu seama că el-picătura îşi păstra întru totul forma, conştiinţa de sine. Constatând aceste transformări el se întrebă: „Să fie oare efectul posturii, cu coloana dreaptă, să fie oare efectul înrădăcinării în pământ? Acum tânărul nostru nu mai era deloc purtat ca înainte de ritmul aprofundat al respiraţiei sale, ci reuşea tot timpul să-şi păstreze neafectată identitatea conştiinţei. Era în acelaşi timp o picătură, şi parcă totodată în mod tainic era „una cu oceanul”. Astfel el a învăţat că meditaţia profundă înseamnă totodată şi o respiraţie profundă şi naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului şi a refluxului suflului.
El a mai învăţat de asemenea faptul că, deşi valurile erau nenumărate la suprafaţă, fundul oceanului rămânea în permanenţă liniştit. La puţin timp după aceea el şi-a dat seama că la fel şi gândurile sale, vin şi pleacă, dar că în profunzime în fiinţa sa, ceva etern şi indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil. Cu fiecare nouă zi de meditaţie profundă, tânărul nostru îşi pierdea complet identitatea cu „valurile” gândurilor, devenind tot mai mult una cu fundul cel nemişcat (Spiritul Nemuritor) al oceanului.
Acum el şi-a amintit cu încântare versurile poetului care îi marcaseră adolescenţa: „existenţa este precum o mare tulburată de valuri. Din ea, oamenii cei obişnuiţi nu percep decât valurile. Priveşte cu multă atenţie cum din profunzimile mării ţâşnesc clipă de clipă la suprafaţă nenumărate valuri, în timp ce ea rămâne ascunsă, dincolo de ele”. Acum, pentru el marea nu-i mai apărea a fi atât de „ascunsă”, unicitatea tuturor fiinţelor şi lucrurilor era mai evidentă, fără ca multiplicitatea să fie abolită. Fondul şi forma, conţinutul şi înfăţişarea, vizibilul şi invizibilul nu îi apăreau acum ca nişte contrarii absolute, ci pentru el, toate acestea începeau să se contopească în oceanul unic al vieţii.
Oare, se întreba el, la baza respiraţiei sale nu stătea acea Ruah sau pneuma sau prana yoghinilor sau cel mai simplu, respiraţia atotputernică a lui Dumnezeu?
„Cel care îşi ascultă cu multă atenţie şi detaşare respiraţia, îi spuse atunci părintele Serafim, nu este departe de Dumnezeu. Ascultă cu multă atenţie sfârşitul expiraţiei tale. Ascultă cu multă atenţie începutul inspiraţiei”. Punând cu fervoare în practică acest sfat, tânărul nostru realiză că într-adevăr, exista în aceste momente tainice de început şi de sfârşit o tăcere mult mai profundă decât fluxul şi refluxul valurilor, ceva care se aseamănă cu Oceanul…
A medita precum un mac roşu
Astfel, din acea zi tânărul nostru începu să înveţe să înflorească… Meditaţia înseamnă înainte de toate o poziţie cât mai stabilă, iar pe el tocmai aceasta îl învăţase muntele. Dar ea înseamnă totodată şi o „orientare”, iar acesta urma acum să înveţe de la mac: să se rotească ciclic spre soare, de la întuneric spre lumină. Mai mult decât atât acum trebuia ca toată „seva” fiinţei sale să fie transmutată în energie şi apoi, cu ajutorul ei, să aspire la acest lucru.
Această orientare spre bine, spre frumos, spre lumină, spre adevăr îl făcea uneori să roşească precum un mac. Era ca şi cum „minunata lumină” a lui Dumnezeu era lumina unei priviri deschise, însoţită de un surâs şi aşteptând de la el un anumit parfum… A mai învăţat acum că, pentru a se putea orienta mai bine, macul avea totdeauna tija dreaptă, de aceea şi el a început să-şi îndrepte coloana vertebrală.
La început nu înţelegea prea bine cum stau în realitate lucrurile, căci mai citise în anumite cărţi de filocalie că, dimpotrivă, coloana călugărului trebuie să fie uşor curbată, chiar şi cu preţul unui efort dureros, pentru că astfel privirea sa să poată fi orientată cu uşurinţă către inimă. Pentru a se lămuri el i-a cerut explicaţii Părintelui Serafim. Acesta l-a privit atunci cu maliţie: „A, să ştii că acest sfat era mai demult valabil pentru voinicii de altădată. Ei erau cam prea plini de energie, şi trebuia să li se reamintească de umilinţă şi de nimicnicia propriei lor condiţii umane. Astfel stând lucrurile, dacă ei se înclinau uşor în timpul meditaţiei, asta nu le făcea nici un rău…În ceea ce te priveşte însă, tu ai mai degrabă nevoie de energie; de aceea, în timpul meditaţiei redresează-te, fii vigilent, îndreaptă-ţi cât mai bine coloana şi înalţă-ţi privirea spre lumina lui Dumnezeu, pe care o poţi vedea în creştetul capului, dar ia aminte şi fă aceasta fără orgoliu. De altfel, dacă vei observa cu multă atenţie macul, vei remarca tu singur nu numai verticalitatea tijei sale, ci şi o anumită supleţe care îi permite să se încline cu uşurinţă în faţa vântului; fiindcă el este totodată atât de umil…
Tu trebuie să-ţi dai seama în adâncul fiinţei tale că într-adevăr, învăţătura tainică a macului constă atât în fragilitatea sa, cât şi în efemeritatea sa. Tânărul care acum eşti trebuie astfel să înveţe nu doar să înflorească, ci să se şi veştejească. Meditând la cele spuse de părintele Serafim, tânărul nostru filosof înţelese mai bine cuvintele profetului „orice corp de carne este pentru Dumnezeu precum iarba, iar delicateţea sa este precum cea a florilor de câmp, căci până la urmă vine vremea când iarba se usucă, florile se ofilesc, atunci când vântul Domnului suflă peste ele; dar dincolo de toate acestea, cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pe pentru totdeauna…Toate popoarele pământului sunt pentru Dumnezeu ca o picătură de apă din vatră, ca praful fin pe o balanţă…El îi face fără însemnătate în perspectiva eternităţii pe toţi judecătorii pământului. De-abia sunt sădiţi, de-abia sunt semănaţi, de-abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ, şi El (Dumnezeu) suflă peste ei de îi usucă şi apoi un vârtej îi ia ca pe nişte paie.” (Isaia, 40-7, 8, 15, 23, 24).
Muntele îi dăruise tânărului nostru filosof simţul eternităţii, iar după aceea macul l-a învăţat să realizeze fragilitatea lucrurilor efemere, care sunt supuse timpului. A medita înseamnă printre altele să cunoşti oricând Eternul în Clipa efemeră. Înseamnă de asemenea că este necesar să înfloreşti complet atunci când îţi este dat să înfloreşti, să iubeşti din plin atunci când îţi este dat să iubeşti, fără a accepta niciodată nimic în schimb, căci în afară de tot ceea ce ne dăruie clipă de clipă Dumnezeu ce am mai putea oare primi, şi de la cine? Să ne gândim adânc de ce înfloresc oare macii? Şi pentru cine?
Tânărul nostru filosof a învăţat astfel să mediteze profund fără să urmărească un scop anume sau un profit, el a realizat totodată că trebuie să mediteze din simpla bucurie de a exista, de a iubi lumina eternă a lui Dumnezeu. „Iubirea este propria sa recompensă”, spunea Sf. Bernard. „Floarea înfloreşte pentru că înfloreşte”, spunea cândva Angelus Silesius.
„Muntele este de fapt cel care înfloreşte în mac, gândea acum tânărul nostru filosof. Întregul univers meditează acum în mine. Fie ca el să roşească de bucurie în această clipă privilegiată care este viaţa mea”. Acest gând era totuşi prea mult pentru el. Tocmai de aceea părintele Serafim a fost din nou nevoit să-l ia şi să-l scuture puţin, după care l-a luat din nou de braţ şi l-a condus acum pe un drum abrupt până la ţărmul mării, într-un mic golfuleţ izolat şi i-a spus: „Încetează să mai rumegi precum o vacă frăgezimea unui mac… Ia aminte că trebuie să capeţi acum o inimă marină. Învaţă să meditezi precum oceanul”.
Această orientare spre bine, spre frumos, spre lumină, spre adevăr îl făcea uneori să roşească precum un mac. Era ca şi cum „minunata lumină” a lui Dumnezeu era lumina unei priviri deschise, însoţită de un surâs şi aşteptând de la el un anumit parfum… A mai învăţat acum că, pentru a se putea orienta mai bine, macul avea totdeauna tija dreaptă, de aceea şi el a început să-şi îndrepte coloana vertebrală.
La început nu înţelegea prea bine cum stau în realitate lucrurile, căci mai citise în anumite cărţi de filocalie că, dimpotrivă, coloana călugărului trebuie să fie uşor curbată, chiar şi cu preţul unui efort dureros, pentru că astfel privirea sa să poată fi orientată cu uşurinţă către inimă. Pentru a se lămuri el i-a cerut explicaţii Părintelui Serafim. Acesta l-a privit atunci cu maliţie: „A, să ştii că acest sfat era mai demult valabil pentru voinicii de altădată. Ei erau cam prea plini de energie, şi trebuia să li se reamintească de umilinţă şi de nimicnicia propriei lor condiţii umane. Astfel stând lucrurile, dacă ei se înclinau uşor în timpul meditaţiei, asta nu le făcea nici un rău…În ceea ce te priveşte însă, tu ai mai degrabă nevoie de energie; de aceea, în timpul meditaţiei redresează-te, fii vigilent, îndreaptă-ţi cât mai bine coloana şi înalţă-ţi privirea spre lumina lui Dumnezeu, pe care o poţi vedea în creştetul capului, dar ia aminte şi fă aceasta fără orgoliu. De altfel, dacă vei observa cu multă atenţie macul, vei remarca tu singur nu numai verticalitatea tijei sale, ci şi o anumită supleţe care îi permite să se încline cu uşurinţă în faţa vântului; fiindcă el este totodată atât de umil…
Tu trebuie să-ţi dai seama în adâncul fiinţei tale că într-adevăr, învăţătura tainică a macului constă atât în fragilitatea sa, cât şi în efemeritatea sa. Tânărul care acum eşti trebuie astfel să înveţe nu doar să înflorească, ci să se şi veştejească. Meditând la cele spuse de părintele Serafim, tânărul nostru filosof înţelese mai bine cuvintele profetului „orice corp de carne este pentru Dumnezeu precum iarba, iar delicateţea sa este precum cea a florilor de câmp, căci până la urmă vine vremea când iarba se usucă, florile se ofilesc, atunci când vântul Domnului suflă peste ele; dar dincolo de toate acestea, cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pe pentru totdeauna…Toate popoarele pământului sunt pentru Dumnezeu ca o picătură de apă din vatră, ca praful fin pe o balanţă…El îi face fără însemnătate în perspectiva eternităţii pe toţi judecătorii pământului. De-abia sunt sădiţi, de-abia sunt semănaţi, de-abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ, şi El (Dumnezeu) suflă peste ei de îi usucă şi apoi un vârtej îi ia ca pe nişte paie.” (Isaia, 40-7, 8, 15, 23, 24).
Muntele îi dăruise tânărului nostru filosof simţul eternităţii, iar după aceea macul l-a învăţat să realizeze fragilitatea lucrurilor efemere, care sunt supuse timpului. A medita înseamnă printre altele să cunoşti oricând Eternul în Clipa efemeră. Înseamnă de asemenea că este necesar să înfloreşti complet atunci când îţi este dat să înfloreşti, să iubeşti din plin atunci când îţi este dat să iubeşti, fără a accepta niciodată nimic în schimb, căci în afară de tot ceea ce ne dăruie clipă de clipă Dumnezeu ce am mai putea oare primi, şi de la cine? Să ne gândim adânc de ce înfloresc oare macii? Şi pentru cine?
Tânărul nostru filosof a învăţat astfel să mediteze profund fără să urmărească un scop anume sau un profit, el a realizat totodată că trebuie să mediteze din simpla bucurie de a exista, de a iubi lumina eternă a lui Dumnezeu. „Iubirea este propria sa recompensă”, spunea Sf. Bernard. „Floarea înfloreşte pentru că înfloreşte”, spunea cândva Angelus Silesius.
„Muntele este de fapt cel care înfloreşte în mac, gândea acum tânărul nostru filosof. Întregul univers meditează acum în mine. Fie ca el să roşească de bucurie în această clipă privilegiată care este viaţa mea”. Acest gând era totuşi prea mult pentru el. Tocmai de aceea părintele Serafim a fost din nou nevoit să-l ia şi să-l scuture puţin, după care l-a luat din nou de braţ şi l-a condus acum pe un drum abrupt până la ţărmul mării, într-un mic golfuleţ izolat şi i-a spus: „Încetează să mai rumegi precum o vacă frăgezimea unui mac… Ia aminte că trebuie să capeţi acum o inimă marină. Învaţă să meditezi precum oceanul”.
A medita adânc precum muntele
Atunci când un tânăr filosof a ajuns la Muntele Athos, el citise deja numeroase tratate de spiritualitate ortodoxă şi cunoştea, se poate spune chiar foarte bine, “Mica filocalie a rugăciunii inimii” şi “Povestirile pelerinului rus”. Mai mult decât atât, el fusese sedus de toate acestea, dar încă nu era convins. O liturghie profund emoţionantă la care a asistat i-a inspirat spontan dorinţa de a petrece câteva zile pe Muntele Athos, cu ocazia unei vacanţe în Grecia, pentru a afla noi amănunte despre taina rugăciunii inimii şi despre metoda ascultării interioare ale isihaştilor, aceşti oameni complet retraşi din lume şi tăcuţi care se află în căutarea lui „Isihya”, sau pacea profundă interioară, care ni-l revelează pe Dumnezeu.
Pentru a înţelege cât mai bine cele ce urmează vă vom povesti, cu toate detaliile necesare, întâlnirea acestui tânăr filosof cu Părintele Serafim, care trăia singur într-un schit din apropiere de Sf. Pantelimon, pe Muntele Athos. Ne vom mulţumi de asemeni să menţionăm că tânărul nostru filosof era în acel moment puţin dezamăgit, negăsindu-i aproape deloc pe călugării de pe Muntele Athos „la înălţimea” cărţilor sale. Nu este lipsit de importanţă să mai adăugăm că, deşi el citise destul de multe cărţi despre meditaţia creştină şi despre rugăciune, el nu se rugase niciodată cu adevărat şi nici nu practicase vreo formă anume de meditaţie. Tocmai de aceea, dorinţa sa cea mai mare – cu ocazia acestei călătorii pe Muntele Athos - nu era un discurs în plus asupra rugăciunii şi meditaţiei, ci o iniţiere vie şi adevărată, care să-i permită să le înţeleagă cât mai bine, chiar „din interior”, prin experienţă personală şi directă.
Părintele Serafim, care era un anahoret isihast, avea o reputaţie bizară în rândul călugărilor din anturajul său. Unii îl acuzau adeseori că levitează spontan, iar alţii susţineau despre el că obişnuieşte să ţipe, ceilalţi îl considerau un banal ţăran incult, care face crize de isterie, dar cu toate acestea mulţi oameni îl venerau ca pe un adevărat stareţ inspirat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care era capabil să dea cele mai înţelepte poveţe. În plus, Părintele Serafim era în stare să citească precum într-o carte deschisă în sufletele oamenilor care veneau în preajma sa.
Cei care ajungeau la poarta schitului unde locuia acesta trăiau surpriza neplăcută (pentru mulţi dintre ei) de a fi examinaţi până în străfundurile sufletului, în maniera cea mai „indecentă” de către Părintele Serafim: timp de cinci minute care pentru unii păreau interminabile, acesta îi examina cu o stranie atenţie sfredelitoare, din cap până-n picioare, fără a le adresa cu acea ocazie nici un cuvânt. Cei care rezistau calmi, fără să o ia la fugă, acestui examen, puteau în final să asculte diagnosticul sever al radiografiei sale spirituale: „În dvs., după cum am putut să-mi dau seama, El a coborât mai jos de bărbie”. „De dvs. ce să mai vorbim, El nici nu a intrat.” „O! Ce minune! Este uluitor…În dvs. văd că El deja a coborât până la genunchi!”
În toate aceste situaţii, Părintele Serafim vorbea bineînţeles despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre nivelul mai mult sau mai puţin profund în care El (Duhul Sfânt) atinge zona capului, dar nu încă pe cea a inimii sau a abdomenului… Criteriul său esenţial de a-i evalua pe oameni era totdeauna gradul de încarnare (cuprindere completă a anumitor părţi ale corpului fizic şi a fiinţei) a Duhului Sfânt în omul ce se afla atunci în faţa sa. Omul perfect (sau cu alte cuvinte transfigurat în întregime de Duhul Sfânt) era pentru el doar acela al cărui corp era locuit în întregime, din cap până în picioare, de prezenţa dumnezeiască a Duhului Sfânt. „Nu am văzut până acum acest miracol dumnezeiesc decât la un singur om, spunea el, şi anume la stareţul Siluan. Acesta era într-adevăr în totalitate un om al lui Dumnezeu, plin deopotrivă de măreţie şi de o mare umilinţă”.
Tânărul nostru filosof nu se afla deloc în acest stadiu înalt şi în cazul lui Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se oprise în capul lui „la nivelul bărbii”. Când el i-a cerut părintelui Serafim să-i vorbească despre taina rugăciunii inimii şi despre ascultarea interioară isihastă, părintele Serafim aproape că a început să ţipe. Tânărul nostru nu s-a lăsat însă deloc şi nu s-a descurajat în respectiva situaţie. Ulterior la insistenţele sale pline de umilinţă, părintele Serafim i-a spus: „Înainte de a vorbi cu tine despre taina rugăciunii inimii, trebuie mai întâi să înveţi să meditezi întocmai ca un munte”, şi după aceea cu un gest larg el i-a arătat un pisc înalt din apropiere. „Întreabă-l pe el începând de astăzi cum se roagă. Apoi când vei ştii cu adevărat revino la mine”.
Astfel începe pentru tânărul nostru filosof o autentică iniţiere în metoda ascultării interioare isihaste. Pentru el era acum destul de evident că prima indicaţie care îi fusese dat se referea la o cât mai mare stabilitate. Respectivul sfat nu era deci de ordin spiritual, ci fizic: cum să te aşezi cât mai stabil.
A sta cu adevărat într-o poziţie la fel de stabilă şi de fermă precum un munte înseamnă printre altele să „creşti în greutate”, sau cu alte cuvinte înseamnă să te relaxezi atât de adânc şi perfect încât să simţi pur şi simplu că parcă te afunzi în pământ. În primele zile, tânărului nostru filosof îi venea destul de greu să reziste atâta timp complet nemişcat, stând tocmai ca o piatră cu picioarele încrucişate şi cu bazinul puţin mai ridicat decât genunchii (aceasta era postura în care el descoperise că putea cu adevărat să realizeze cea mai mare stabilitate).
Într-o dimineaţă, practicând plin de fervoare el a înţeles spontan ce înseamnă de fapt „să meditezi întocmai precum un munte”. Atunci, fulgerător, el şi-a simţit întreaga greutate; era perfect imobil, de parcă prinsese nişte rădăcini extraordinar de trainice în pământ. Noţiunea timpului a căpătat atunci pentru el valenţe noi, pentru prima oară a intuit extaziat că şi în realitate munţii au un alt timp şi un ritm numai al lor. A sta complet nemişcat şi tăcut întocmai ca un munte, înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în faţa ta.
Aceasta este atitudinea cea mai adecvată a celui care aspiră cu adevărat să intre în meditaţie: înainte de toate el trebuie să ştie că are mereu eternitatea atât în faţă, cât şi în spate şi chiar în interiorul său. Înainte de a construi o biserică se ştie că era totdeauna necesară o piatră, iar pe această piatră (sau cu alte cuvinte, pe soliditatea imperturbabilă a rocii) putea Dumnezeu să-şi clădească biserica şi să facă din corpul uman templul său. Astfel înţelegea părintele Serafim sensul tainic al cuvintelor evanghelice: „tu eşti o piatră şi pe această piatră îmi voi construi eu biserica mea”.
Tânărul a petrecut astfel câteva săptămâni care l-au transformat extraordinar de mult. Cel mai greu lucru i se părea în anumite zile să lase orele să treacă „fără să facă absolut nimic”. Trebuia astfel să reînveţe să existe, să existe pur şi simplu, fără nici un scop, fără nici un motiv fie el cât de mic. Să meditezi precum un munte, înseamnă totodată să meditezi profund asupra Existenţei Ultime, a Existenţei în Sine, cea de dinainte de gândire, cea de dinainte de durere sau de plăcere. Muntele te învaţă că el cu adevărat există… Aceasta este în realitate meditaţia lui.
Plin de dragoste părintele Serafim îl vizita în fiecare zi pe tânărul nostru filosof, împărţind cu el câteva roşii şi câteva măsline. În pofida regimului extrem de frugal, tânărului nostru i se părea că este în fiecare zi tot mai greu. El devenise totodată mult mai liniştit. Muntele din faţa sa parcă îi intrase cu totul în sânge. Înţelegea acum altfel – într-un mod de nedescris în cuvinte – timpul; intuia anotimpurile ce fuseseră mai demult şi acestea se derulau în faţa lui într-o clipită, iar el rămânea tăcut şi liniştit ca un sol dur şi arid, sau uneori, se simţea cu toată fiinţa precum un teren fertil care aşteaptă să fie cultivat.
Meditând nemişcat precum muntele, ritmul gândurilor i s-a modificat ca prin farmec. Învăţa acum să „vadă” fără să judece, şi chiar putea să contemple, la fel cum muntele le dăruieşte în egală măsură tuturor acelora care îl colindă „dreptul la existenţă”.
Într-o zi, spre uimirea sa, nişte pelerini l-au confundat cu un călugăr şi, profund impresionaţi de liniştea lui interioară, i-au cerut binecuvântarea. El nu a răspuns, rămânând imperturbabil ca o rocă. Aflând despre aceasta, Părintele Serafim a venit în grabă şi a început să-l lovească pe tot corpul. Tânărul nostru filosof rămase nemişcat sub ploaia de lovituri şi la un moment dat începu doar să geamă.
„Aha! Am crezut că ai devenit la fel de stupid ca şi o piatră de pe drum. Meditaţia isihastă se bazează pe stabilitate, pe neclintire, dar să ştii că ea nu trebuie să te modifice într-un buştean uscat, ci într-o fiinţă profund simţitoare şi cu adevărat vie”. El îl luă apoi pe tânăr de un braţ şi îl conduse în grădină unde, printre buruieni, se puteau zări câteva flori.
„De acum înainte, nu mai trebuie să meditezi precum un munte steril. Învaţă începând de astăzi să meditezi întocmai ca un mac roşu, dar totuşi ia aminte şi nu uita tot ceea ce te-a învăţat muntele
Pentru a înţelege cât mai bine cele ce urmează vă vom povesti, cu toate detaliile necesare, întâlnirea acestui tânăr filosof cu Părintele Serafim, care trăia singur într-un schit din apropiere de Sf. Pantelimon, pe Muntele Athos. Ne vom mulţumi de asemeni să menţionăm că tânărul nostru filosof era în acel moment puţin dezamăgit, negăsindu-i aproape deloc pe călugării de pe Muntele Athos „la înălţimea” cărţilor sale. Nu este lipsit de importanţă să mai adăugăm că, deşi el citise destul de multe cărţi despre meditaţia creştină şi despre rugăciune, el nu se rugase niciodată cu adevărat şi nici nu practicase vreo formă anume de meditaţie. Tocmai de aceea, dorinţa sa cea mai mare – cu ocazia acestei călătorii pe Muntele Athos - nu era un discurs în plus asupra rugăciunii şi meditaţiei, ci o iniţiere vie şi adevărată, care să-i permită să le înţeleagă cât mai bine, chiar „din interior”, prin experienţă personală şi directă.
Părintele Serafim, care era un anahoret isihast, avea o reputaţie bizară în rândul călugărilor din anturajul său. Unii îl acuzau adeseori că levitează spontan, iar alţii susţineau despre el că obişnuieşte să ţipe, ceilalţi îl considerau un banal ţăran incult, care face crize de isterie, dar cu toate acestea mulţi oameni îl venerau ca pe un adevărat stareţ inspirat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care era capabil să dea cele mai înţelepte poveţe. În plus, Părintele Serafim era în stare să citească precum într-o carte deschisă în sufletele oamenilor care veneau în preajma sa.
Cei care ajungeau la poarta schitului unde locuia acesta trăiau surpriza neplăcută (pentru mulţi dintre ei) de a fi examinaţi până în străfundurile sufletului, în maniera cea mai „indecentă” de către Părintele Serafim: timp de cinci minute care pentru unii păreau interminabile, acesta îi examina cu o stranie atenţie sfredelitoare, din cap până-n picioare, fără a le adresa cu acea ocazie nici un cuvânt. Cei care rezistau calmi, fără să o ia la fugă, acestui examen, puteau în final să asculte diagnosticul sever al radiografiei sale spirituale: „În dvs., după cum am putut să-mi dau seama, El a coborât mai jos de bărbie”. „De dvs. ce să mai vorbim, El nici nu a intrat.” „O! Ce minune! Este uluitor…În dvs. văd că El deja a coborât până la genunchi!”
În toate aceste situaţii, Părintele Serafim vorbea bineînţeles despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre nivelul mai mult sau mai puţin profund în care El (Duhul Sfânt) atinge zona capului, dar nu încă pe cea a inimii sau a abdomenului… Criteriul său esenţial de a-i evalua pe oameni era totdeauna gradul de încarnare (cuprindere completă a anumitor părţi ale corpului fizic şi a fiinţei) a Duhului Sfânt în omul ce se afla atunci în faţa sa. Omul perfect (sau cu alte cuvinte transfigurat în întregime de Duhul Sfânt) era pentru el doar acela al cărui corp era locuit în întregime, din cap până în picioare, de prezenţa dumnezeiască a Duhului Sfânt. „Nu am văzut până acum acest miracol dumnezeiesc decât la un singur om, spunea el, şi anume la stareţul Siluan. Acesta era într-adevăr în totalitate un om al lui Dumnezeu, plin deopotrivă de măreţie şi de o mare umilinţă”.
Tânărul nostru filosof nu se afla deloc în acest stadiu înalt şi în cazul lui Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se oprise în capul lui „la nivelul bărbii”. Când el i-a cerut părintelui Serafim să-i vorbească despre taina rugăciunii inimii şi despre ascultarea interioară isihastă, părintele Serafim aproape că a început să ţipe. Tânărul nostru nu s-a lăsat însă deloc şi nu s-a descurajat în respectiva situaţie. Ulterior la insistenţele sale pline de umilinţă, părintele Serafim i-a spus: „Înainte de a vorbi cu tine despre taina rugăciunii inimii, trebuie mai întâi să înveţi să meditezi întocmai ca un munte”, şi după aceea cu un gest larg el i-a arătat un pisc înalt din apropiere. „Întreabă-l pe el începând de astăzi cum se roagă. Apoi când vei ştii cu adevărat revino la mine”.
Astfel începe pentru tânărul nostru filosof o autentică iniţiere în metoda ascultării interioare isihaste. Pentru el era acum destul de evident că prima indicaţie care îi fusese dat se referea la o cât mai mare stabilitate. Respectivul sfat nu era deci de ordin spiritual, ci fizic: cum să te aşezi cât mai stabil.
A sta cu adevărat într-o poziţie la fel de stabilă şi de fermă precum un munte înseamnă printre altele să „creşti în greutate”, sau cu alte cuvinte înseamnă să te relaxezi atât de adânc şi perfect încât să simţi pur şi simplu că parcă te afunzi în pământ. În primele zile, tânărului nostru filosof îi venea destul de greu să reziste atâta timp complet nemişcat, stând tocmai ca o piatră cu picioarele încrucişate şi cu bazinul puţin mai ridicat decât genunchii (aceasta era postura în care el descoperise că putea cu adevărat să realizeze cea mai mare stabilitate).
Într-o dimineaţă, practicând plin de fervoare el a înţeles spontan ce înseamnă de fapt „să meditezi întocmai precum un munte”. Atunci, fulgerător, el şi-a simţit întreaga greutate; era perfect imobil, de parcă prinsese nişte rădăcini extraordinar de trainice în pământ. Noţiunea timpului a căpătat atunci pentru el valenţe noi, pentru prima oară a intuit extaziat că şi în realitate munţii au un alt timp şi un ritm numai al lor. A sta complet nemişcat şi tăcut întocmai ca un munte, înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în faţa ta.
Aceasta este atitudinea cea mai adecvată a celui care aspiră cu adevărat să intre în meditaţie: înainte de toate el trebuie să ştie că are mereu eternitatea atât în faţă, cât şi în spate şi chiar în interiorul său. Înainte de a construi o biserică se ştie că era totdeauna necesară o piatră, iar pe această piatră (sau cu alte cuvinte, pe soliditatea imperturbabilă a rocii) putea Dumnezeu să-şi clădească biserica şi să facă din corpul uman templul său. Astfel înţelegea părintele Serafim sensul tainic al cuvintelor evanghelice: „tu eşti o piatră şi pe această piatră îmi voi construi eu biserica mea”.
Tânărul a petrecut astfel câteva săptămâni care l-au transformat extraordinar de mult. Cel mai greu lucru i se părea în anumite zile să lase orele să treacă „fără să facă absolut nimic”. Trebuia astfel să reînveţe să existe, să existe pur şi simplu, fără nici un scop, fără nici un motiv fie el cât de mic. Să meditezi precum un munte, înseamnă totodată să meditezi profund asupra Existenţei Ultime, a Existenţei în Sine, cea de dinainte de gândire, cea de dinainte de durere sau de plăcere. Muntele te învaţă că el cu adevărat există… Aceasta este în realitate meditaţia lui.
Plin de dragoste părintele Serafim îl vizita în fiecare zi pe tânărul nostru filosof, împărţind cu el câteva roşii şi câteva măsline. În pofida regimului extrem de frugal, tânărului nostru i se părea că este în fiecare zi tot mai greu. El devenise totodată mult mai liniştit. Muntele din faţa sa parcă îi intrase cu totul în sânge. Înţelegea acum altfel – într-un mod de nedescris în cuvinte – timpul; intuia anotimpurile ce fuseseră mai demult şi acestea se derulau în faţa lui într-o clipită, iar el rămânea tăcut şi liniştit ca un sol dur şi arid, sau uneori, se simţea cu toată fiinţa precum un teren fertil care aşteaptă să fie cultivat.
Meditând nemişcat precum muntele, ritmul gândurilor i s-a modificat ca prin farmec. Învăţa acum să „vadă” fără să judece, şi chiar putea să contemple, la fel cum muntele le dăruieşte în egală măsură tuturor acelora care îl colindă „dreptul la existenţă”.
Într-o zi, spre uimirea sa, nişte pelerini l-au confundat cu un călugăr şi, profund impresionaţi de liniştea lui interioară, i-au cerut binecuvântarea. El nu a răspuns, rămânând imperturbabil ca o rocă. Aflând despre aceasta, Părintele Serafim a venit în grabă şi a început să-l lovească pe tot corpul. Tânărul nostru filosof rămase nemişcat sub ploaia de lovituri şi la un moment dat începu doar să geamă.
„Aha! Am crezut că ai devenit la fel de stupid ca şi o piatră de pe drum. Meditaţia isihastă se bazează pe stabilitate, pe neclintire, dar să ştii că ea nu trebuie să te modifice într-un buştean uscat, ci într-o fiinţă profund simţitoare şi cu adevărat vie”. El îl luă apoi pe tânăr de un braţ şi îl conduse în grădină unde, printre buruieni, se puteau zări câteva flori.
„De acum înainte, nu mai trebuie să meditezi precum un munte steril. Învaţă începând de astăzi să meditezi întocmai ca un mac roşu, dar totuşi ia aminte şi nu uita tot ceea ce te-a învăţat muntele
Dumnezeu Tatăl se află permanent în tot şi în toate
DUMNEZEU Tatăl este precum oceanul cel gigantic şi toate valurile sale. În ocean există multe feluri de peşti şi nici unul dintre aceştia nu poate trăi în afara sa. Chiar şi un aparent minuscul fir de nisip Îl conţine întotdeauna pe DUMNEZEU Tatăl, care este prezent în el într-o formă sau alta. Niciodată, nimeni, cu excepţia lui DUMNEZEU, nu va putea să cunoască în totalitate adâncurile necuprinse ale acestui ocean infinit.
Este foarte bine să meditaţi profund la DUMNEZEU Tatăl în fiecare dimineaţă şi seara înainte de culcare. Această practică, ce va deveni pentru voi o obişnuinţă, vă va linişti foarte mult mintea şi totodată vă va purifica în mod gradat sufletul. În felul acesta veţi atinge o inefabilă stare de detaşare şi luciditate.
DUMNEZEU Tatăl nu se află doar într-un singur loc şi El nu poate fi simţit doar pe o singură cale spirituală, DUMNEZEU Tatăl se află în tot şi în toate şi, în acelaşi timp, El se află dincolo de toate acestea.
Dacă te dărui Lui în totalitate, vei descoperi astfel că DUMNEZEU este cu tine tot timpul. Nu trebuie să te străduieşti prea mult pentru aceasta. Trebuie doar să-ţi dai seama că niciodată tu nu exişti decât prin El, şi că în realitate DUMNEZEU este pentru tine totul. Fii întotdeauna neclintit în susţinerea şi trăirea deplină şi profundă a acestui adevăr.
DUMNEZEU ne vorbeşte atât prin intermediul florilor, cât şi prin gura inspirată chiar de el a oamenilor. Important este ca noi să ne dăm de fiecare dată seama şi să reuşim să înţelegem aşa cum trebuie tot ceea ce El ne spune.
Întotdeauna, fără excepţie, trebuie să ai încredere totală mai întâi în DUMNEZEU Tatăl şi apoi în tine însuţi.
Realizaţi măcar uneori cât de bine este atunci când putem să ne trezim profund inima şi să ne rugăm plini de iubire lui DUMNEZEU, până ce încep să ne curgă lacrimi din ochi, asemenea unui copilaş care îşi cheamă plângând Tatăl atotputernic.
Preamăriţi-L înainte de tot şi de toate pe DUMNEZEU, prin care totul este totdeauna cu putinţă. Această atitudine fundamentală vă permite să puneţi totul la locul potrivit şi într-o justă perspectivă dumnezeiască.
Este foarte bine să meditaţi profund la DUMNEZEU Tatăl în fiecare dimineaţă şi seara înainte de culcare. Această practică, ce va deveni pentru voi o obişnuinţă, vă va linişti foarte mult mintea şi totodată vă va purifica în mod gradat sufletul. În felul acesta veţi atinge o inefabilă stare de detaşare şi luciditate.
DUMNEZEU Tatăl nu se află doar într-un singur loc şi El nu poate fi simţit doar pe o singură cale spirituală, DUMNEZEU Tatăl se află în tot şi în toate şi, în acelaşi timp, El se află dincolo de toate acestea.
Dacă te dărui Lui în totalitate, vei descoperi astfel că DUMNEZEU este cu tine tot timpul. Nu trebuie să te străduieşti prea mult pentru aceasta. Trebuie doar să-ţi dai seama că niciodată tu nu exişti decât prin El, şi că în realitate DUMNEZEU este pentru tine totul. Fii întotdeauna neclintit în susţinerea şi trăirea deplină şi profundă a acestui adevăr.
DUMNEZEU ne vorbeşte atât prin intermediul florilor, cât şi prin gura inspirată chiar de el a oamenilor. Important este ca noi să ne dăm de fiecare dată seama şi să reuşim să înţelegem aşa cum trebuie tot ceea ce El ne spune.
Întotdeauna, fără excepţie, trebuie să ai încredere totală mai întâi în DUMNEZEU Tatăl şi apoi în tine însuţi.
Realizaţi măcar uneori cât de bine este atunci când putem să ne trezim profund inima şi să ne rugăm plini de iubire lui DUMNEZEU, până ce încep să ne curgă lacrimi din ochi, asemenea unui copilaş care îşi cheamă plângând Tatăl atotputernic.
Preamăriţi-L înainte de tot şi de toate pe DUMNEZEU, prin care totul este totdeauna cu putinţă. Această atitudine fundamentală vă permite să puneţi totul la locul potrivit şi într-o justă perspectivă dumnezeiască.
Despre anii petrecuţi de înţeleptul Issa în Tibet
Nu există nici un document şi nici o dovadă că între 12 ani şi 30 de ani Iisus a fost în Nazareth sau în împrejurimi. Mai mulţi călători în Orient afirmă însă că au văzut şi chiar au copiat un text budist despre sfântul Issa, care relatează că Iisus Hristos a petrecut acei ani în India şi în Tibet.
Creştinătatea s-a obişnuit, de mai bine de 2000 de ani, să-l “închidă” pe Iisus în cele 4 Evanghelii ale Noului Testament şi, eventual, în formă implicită, în Faptele Apostolilor. Nici o altă sursă despre viaţa şi învăţăturile Fiului lui Dumnezeu nu este luată în considerare de către oficialii religiei creştine. Pentru aceştia, orice altă scriere care poartă amprenta Învăţătorului, în afara celor mai sus menţionate, este considerată apocrifă. Cu alte cuvinte, aceste scrieri ar conţine mai multă fantezie şi mai puţin adevăr. Evanghelia lui Toma, atât de simbolică şi de profundă, apoi scrierile sub dictare divină, exprimate la persoana I de însuşi Iisus şi puse pe hârtie de Jakob Lorber şi nu în ultimul rând, manuscrisul despre viaţa profetului Issa păstrat la mănăstirea tibetană Himis din ţinutul Ladakh, sunt tot atâtea dovezi ale unei vieţi divine, trăite sub semnul miracolului.
Probabil ca mulţi v-aţi întrebat de ce nici una din cele 4 Evanghelii nu spune nici un cuvinţel despre viaţa lui Iisus de la 12 până la 30 de ani. Evanghelia lui Luca are totuşi un singur verset referitor la această perioadă: “Şi Iisus creştea în înţelepciune şi în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Ce a făcut Iisus în anii aceia? S-a dus la şcoală, a învăţat de la cineva cum să facă miracolele pe care le-a înfăptuit ulterior, în cei 3 ani de peregrinări prin ţinuturile Galileii, Iudeii şi Samariei? Sau pur şi simplu a dus o existenţă obişnuită, nemarcată de nici un eveniment care să merite să fie consemnat?
Poziţia tradiţională adoptată de erudiţii şi de teologii creştini este aceea că în aceşti ani Iisus a fost în Nazaret sau prin apropiere, şi că nu s-a scris nimic despre el în acea perioadă pentru că nu a făcut nimic demn de a fi consemnat.
Răspunsul la această întrebare a venit din inima Asiei, sub forma unei cărţi publicate în 1894 de ziaristul rus Nikolai Notovici: “Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos”. Notovici susţinea în această carte că, în timpul călătoriei sale în Ladakh (zonă supranumită “Micul Tibet”) în anul 1887, a găsit o copie a unui vechi manuscris budist care spunea în mod explicit unde fusese Iisus în timpul anilor săi “pierduţi”: în India şi în Tibet.
Nikolai Notovici a văzut manuscrisul de la Himis
În 1887, Nikolai Notovici a plecat într-o călătorie spre India, obiectivul său fiind “studierea obiceiurilor şi a modurilor de viaţă ale popoarelor Indiei şi, în acelaşi timp, investigarea naturii maiestuoase a arheologiei misterioase din această ţară minunată”. El a intrat în India prin munţii Afganistan, a trecut prin Rawalpindi, Punjab, templul de aur de la Amritsar, apoi a traversat Kashmirul, “valea fericirii veşnice”, pentru a se îndrepta spre Ladakh. De acolo, Notovici intenţiona să se întoarcă în Rusia prin Karakorum şi Turkestanul chinez. În drumul său, a vizitat o gompa (literal înseamnă “loc retras”) budistă la Mulbek. Aici, ziaristul rus a fost primit de un lama care i-a spus că în arhivele din Lhassa, capitala Tibetului şi reşedinţa lui Dalai Lama, se găseau câteva mii de manuscrise antice despre viaţa profetului Issa, numele oriental al lui Iisus. La Mulbek nu exista nici un astfel de document, din păcate, însă lama i-a indicat în continuare câteva dintre cele mai importante mănăstiri care aveau cópii ale manuscriselor. Ideea găsirii şi studierii acestor manuscrise l-a fascinat într-atât pe Notovici încât s-a decis să ajungă până la Lhassa, oraş interzis celor care nu erau budişti. Mergând din mănăstire în mănăstire în căutarea acestor manuscrise misterioase, el a ajuns la mănăstirea Himis, situată la 25 de mile de Leh, capitala Ladakhului.
Himis, numită de către fondatorii ei “Susţinătorul sensului preceptelor lui Buddha”, este cea mai mare şi mai importantă mănăstire din Ladakh. Datorită izolării ei într-o vale ascunsă din Himalaya, la 4500 m altitudine, cei care au vizitat-o spun că ea evocă viziuni ale tărâmului mitic Shangri-La.
La Himis, Notovici a asistat la unul dintre ritualurile pentru alungarea forţelor răului realizate de lama-şi, după care l-a întrebat pe conducătorul mănăstirii dacă auzise vreodată de Issa. Lama i-a răspuns că budiştii îl respectă foarte mult pe Issa, dar nimeni nu ştia prea multe despre el, cu excepţia acelor lama-şi care citiseră relatări referitoare la viaţa sa. El a mai precizat că, printre numeroasele pergamente de la Himis, “pot fi găsite descrieri ale vieţii şi ale faptelor lui Buddha Issa, care a predicat doctrina sfântă în India şi printre copiii lui Israel”. Potrivit acelui lama, documentele originale aduse din India în Nepal şi apoi în Tibet fuseseră scrise în limba pali, limba religioasă a budiştilor. Copia de la Himis era o traducere în tibetană a acestora.
Soarta a făcut ca, la doar jumătate de zi după ce a părăsit mănăstirea Himis, Notovici să fie forţat să se întoarcă, pentru că şi-a fracturat un picior. În perioada convalescenţei sale, Marele lama de la Himis a scos la iveală în cele din urmă două volume mari, legate în piele şi îngălbenite de timp, şi a citit cu voce tare capitolele legate de viaţa sfântului Issa. Interpretul lui Notovici a tradus textul pe care ziaristul rus şi l-a notat cu minuţiozitate în jurnal.
Biografia lui Issa era alcătuită din versete izolate care nu aveau titlu şi care erau împrăştiate pe parcursul textului. Notovici a grupat versetele şi le-a pus în ordine după care, câţiva ani mai târziu, a publicat documentele împreună cu relatarea descoperirii sale în cartea “Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos”, carte ce a fost foarte apreciată în epocă dar a şi constituit obiectul unor vii controverse.
Creştinătatea s-a obişnuit, de mai bine de 2000 de ani, să-l “închidă” pe Iisus în cele 4 Evanghelii ale Noului Testament şi, eventual, în formă implicită, în Faptele Apostolilor. Nici o altă sursă despre viaţa şi învăţăturile Fiului lui Dumnezeu nu este luată în considerare de către oficialii religiei creştine. Pentru aceştia, orice altă scriere care poartă amprenta Învăţătorului, în afara celor mai sus menţionate, este considerată apocrifă. Cu alte cuvinte, aceste scrieri ar conţine mai multă fantezie şi mai puţin adevăr. Evanghelia lui Toma, atât de simbolică şi de profundă, apoi scrierile sub dictare divină, exprimate la persoana I de însuşi Iisus şi puse pe hârtie de Jakob Lorber şi nu în ultimul rând, manuscrisul despre viaţa profetului Issa păstrat la mănăstirea tibetană Himis din ţinutul Ladakh, sunt tot atâtea dovezi ale unei vieţi divine, trăite sub semnul miracolului.
Probabil ca mulţi v-aţi întrebat de ce nici una din cele 4 Evanghelii nu spune nici un cuvinţel despre viaţa lui Iisus de la 12 până la 30 de ani. Evanghelia lui Luca are totuşi un singur verset referitor la această perioadă: “Şi Iisus creştea în înţelepciune şi în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Ce a făcut Iisus în anii aceia? S-a dus la şcoală, a învăţat de la cineva cum să facă miracolele pe care le-a înfăptuit ulterior, în cei 3 ani de peregrinări prin ţinuturile Galileii, Iudeii şi Samariei? Sau pur şi simplu a dus o existenţă obişnuită, nemarcată de nici un eveniment care să merite să fie consemnat?
Poziţia tradiţională adoptată de erudiţii şi de teologii creştini este aceea că în aceşti ani Iisus a fost în Nazaret sau prin apropiere, şi că nu s-a scris nimic despre el în acea perioadă pentru că nu a făcut nimic demn de a fi consemnat.
Răspunsul la această întrebare a venit din inima Asiei, sub forma unei cărţi publicate în 1894 de ziaristul rus Nikolai Notovici: “Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos”. Notovici susţinea în această carte că, în timpul călătoriei sale în Ladakh (zonă supranumită “Micul Tibet”) în anul 1887, a găsit o copie a unui vechi manuscris budist care spunea în mod explicit unde fusese Iisus în timpul anilor săi “pierduţi”: în India şi în Tibet.
Nikolai Notovici a văzut manuscrisul de la Himis
În 1887, Nikolai Notovici a plecat într-o călătorie spre India, obiectivul său fiind “studierea obiceiurilor şi a modurilor de viaţă ale popoarelor Indiei şi, în acelaşi timp, investigarea naturii maiestuoase a arheologiei misterioase din această ţară minunată”. El a intrat în India prin munţii Afganistan, a trecut prin Rawalpindi, Punjab, templul de aur de la Amritsar, apoi a traversat Kashmirul, “valea fericirii veşnice”, pentru a se îndrepta spre Ladakh. De acolo, Notovici intenţiona să se întoarcă în Rusia prin Karakorum şi Turkestanul chinez. În drumul său, a vizitat o gompa (literal înseamnă “loc retras”) budistă la Mulbek. Aici, ziaristul rus a fost primit de un lama care i-a spus că în arhivele din Lhassa, capitala Tibetului şi reşedinţa lui Dalai Lama, se găseau câteva mii de manuscrise antice despre viaţa profetului Issa, numele oriental al lui Iisus. La Mulbek nu exista nici un astfel de document, din păcate, însă lama i-a indicat în continuare câteva dintre cele mai importante mănăstiri care aveau cópii ale manuscriselor. Ideea găsirii şi studierii acestor manuscrise l-a fascinat într-atât pe Notovici încât s-a decis să ajungă până la Lhassa, oraş interzis celor care nu erau budişti. Mergând din mănăstire în mănăstire în căutarea acestor manuscrise misterioase, el a ajuns la mănăstirea Himis, situată la 25 de mile de Leh, capitala Ladakhului.
Himis, numită de către fondatorii ei “Susţinătorul sensului preceptelor lui Buddha”, este cea mai mare şi mai importantă mănăstire din Ladakh. Datorită izolării ei într-o vale ascunsă din Himalaya, la 4500 m altitudine, cei care au vizitat-o spun că ea evocă viziuni ale tărâmului mitic Shangri-La.
La Himis, Notovici a asistat la unul dintre ritualurile pentru alungarea forţelor răului realizate de lama-şi, după care l-a întrebat pe conducătorul mănăstirii dacă auzise vreodată de Issa. Lama i-a răspuns că budiştii îl respectă foarte mult pe Issa, dar nimeni nu ştia prea multe despre el, cu excepţia acelor lama-şi care citiseră relatări referitoare la viaţa sa. El a mai precizat că, printre numeroasele pergamente de la Himis, “pot fi găsite descrieri ale vieţii şi ale faptelor lui Buddha Issa, care a predicat doctrina sfântă în India şi printre copiii lui Israel”. Potrivit acelui lama, documentele originale aduse din India în Nepal şi apoi în Tibet fuseseră scrise în limba pali, limba religioasă a budiştilor. Copia de la Himis era o traducere în tibetană a acestora.
Soarta a făcut ca, la doar jumătate de zi după ce a părăsit mănăstirea Himis, Notovici să fie forţat să se întoarcă, pentru că şi-a fracturat un picior. În perioada convalescenţei sale, Marele lama de la Himis a scos la iveală în cele din urmă două volume mari, legate în piele şi îngălbenite de timp, şi a citit cu voce tare capitolele legate de viaţa sfântului Issa. Interpretul lui Notovici a tradus textul pe care ziaristul rus şi l-a notat cu minuţiozitate în jurnal.
Biografia lui Issa era alcătuită din versete izolate care nu aveau titlu şi care erau împrăştiate pe parcursul textului. Notovici a grupat versetele şi le-a pus în ordine după care, câţiva ani mai târziu, a publicat documentele împreună cu relatarea descoperirii sale în cartea “Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos”, carte ce a fost foarte apreciată în epocă dar a şi constituit obiectul unor vii controverse.
Despre iubire...
Cu fiecare iubire nouă ne împărtăşim, plini de fericire, o nouă părticică de univers.
Iubirea este cea mai mare dintre fericirile umane pentru că este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice.
A iubi cu adevărat înseamnă a înceta să trăieşti doar pentru tine şi implică a face ca toate sentimentele omeneşti, aspiraţia, speranţa, încântarea, fericirea, afecţiunea, bucuria, plăcerea, să depindă de fiinţa iubită.
A iubi cu adevarat înseamnă a te cufunda plin de fericire în infinit, a nu găsi nici o limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită.
A iubi cu adevărat înseamnă a turna mareţie în banalitate, a găsi alinare în lacrimi de dor, plăcere în suferinţa despărţirilor şi suferinţa de a nu oferi totul în plăcere; cu alte cuvinte, aceasta presupune a întruni în tine toate contradicţiile generatoare de extaz datorate iubirii.
ce este dragostea daca nu ne dăm seama că ea este nevoia irezistibilă de a ieşi din tine însuţi?
Iubirea este, chiar şi când nu bănuim, suprema lege a universului: o lege misterioasă care guvernează si orânduieşte totul, de la atomul neînsufleţit până la unirea în cuplu a fiinţelor raţionale: de la ea pleacă şi spre ea converg, adeseori ca spre un centru divin de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile noastre…
Dragostea adevarată pretinde o generoasă şi euforică dăruire.
Iubirea este o divină flacără pe care chiar zeii o admiră la muritori.
Dacă iubirea nu manifestă şi o scânteie de nebunie jucăuşă care ne face să evadăm din banal, nu-i o iubire foarte mare.
Când iubeşti cu adevarat, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi, copleşit de fericire, ajungi astfel să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste.
În orice iubire egoistă există un sâmbure de inconştienţă care nu iartă individualităţii noastre aservirea ei, generatoare de fericire, unei individualităţi străine.
În orice iubire ne iubim pe noi transfigurându-l pe celălalt exact aşa cum aspirăm noi să devenim.
Iubeşte puţin şi se amăgeşte cel ce poate spune doar prin cuvinte cât şi cum iubeşte.
Dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare îi face pe oameni să se simtă divini si egali.
Principalul bun divin al vieţii împlinite este dragostea uriaşă şi profund transfiguratoare de oameni.
Simţim imperios nevoia de a iubi, de a idealiza şi transfigura înainte de a iubi pe cineva anume.
Dragostea si fericirea plenară sunt două elemente importante prin care omul atinge infinitul.
Dragostea adevarată şi transfiguratoare îl face pe om un veşnic poet extaziat.
Cel mai trist în dragoste este nu numai că, pentru unii, dragostea nu durează pentru totdeauna ci că şi fericirea pe care o cauzează este uşor dată uitării.
Unde nu există o mare dragoste profund transfiguratoare nu există nici o posibilitate de a ajunge la adevăr.
Se pare că natura nu are alt scop decât de a arunca pe toate fiinţele unele în braţele altora şi de a le face să guste, graţie transfigurării prin iubire, între două neanturi infinite, beţia euforică a îmbrăţişării divine.
În fiecare om există o infinită nevoie de a iubi, care-l divinizează atunci când este plenar şi sublim manifestată.
Nimic nu este mai presus decât să trăieşti intens pentru o mare şi sublimă iubire….marile pasiuni profund transfiguratoare şi înălţătoare nu sunt niciodată sterile.
Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi plină de transfigurare, este să-ţi mărturiseşti iubirea pe care deja simţi că poţi să o manifeşti.
Dacă cu adevărat iubim, dragostea va chema în ajutor pe unul din semenii săi: generozitatea, transfigurarea, bunătatea, inteligenţa. nimeni, nici însuşi destinul, nu atacă cu inima uşoară o pasiune înălţătoare.
Iubiţi-vă plini de dăruire şi transfigurare: iar dacă nu vă puteţi iubi măcar toleraţi-vă unii pe alţii cu olimpiană detaşare.
Numai sufletele egoiste şi vulgare îşi batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simţ păstrează cu sfinţenie amintirea acelor clipe paradisiace.
Numai dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare iartă greşelile din dragoste.
Adevărata iubire intensă şi durabilă sălăşluieşte numai în inimile mari.
Iubirea produndă şi intensă este, pentru cel care o descoperă, una dintre nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.
Oamenii sunt datori să lupte cu perseverenţă pentru ceea ce cu adevărat simt că iubesc.
Iubirea sau antipatia noastră fulgerătoare este efectul binelui sau răului pe care intuim că ni-l fac sau că ni l-ar putea face oamenii cu care venim în contact.
Omul care vrea să fie împlinit şi armonios are permanent nevoie de o intensă dragoste…. viaţa fără fericire, fără duioşie, fără transfigurare şi fără iubire nu este decât un mecanism uscat, scîrţietor şi sfîşietor.
A iubi intens şi profund înseamnă a nu cunoaşte aprope deloc orgoliul şi ura, a iubi înnobilat de transfigurare înseamnă a avea lumină în ochi şi în suflet, a fi plin de fericire şi a auzi o muzică divină.
Dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare îi face pe oameni să se simtă divini şi egali.
Principalul bun divin al vieţii împlinite este dragostea uriaşă şi profund transfiguratoare de oameni.
Dragostea şi fericirea plenară sunt două elemente importante prin care omul atinge infinitul.
Iubirea este cea mai mare dintre fericirile umane pentru că este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice.
A iubi cu adevărat înseamnă a înceta să trăieşti doar pentru tine şi implică a face ca toate sentimentele omeneşti, aspiraţia, speranţa, încântarea, fericirea, afecţiunea, bucuria, plăcerea, să depindă de fiinţa iubită.
A iubi cu adevarat înseamnă a te cufunda plin de fericire în infinit, a nu găsi nici o limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită.
A iubi cu adevărat înseamnă a turna mareţie în banalitate, a găsi alinare în lacrimi de dor, plăcere în suferinţa despărţirilor şi suferinţa de a nu oferi totul în plăcere; cu alte cuvinte, aceasta presupune a întruni în tine toate contradicţiile generatoare de extaz datorate iubirii.
ce este dragostea daca nu ne dăm seama că ea este nevoia irezistibilă de a ieşi din tine însuţi?
Iubirea este, chiar şi când nu bănuim, suprema lege a universului: o lege misterioasă care guvernează si orânduieşte totul, de la atomul neînsufleţit până la unirea în cuplu a fiinţelor raţionale: de la ea pleacă şi spre ea converg, adeseori ca spre un centru divin de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile noastre…
Dragostea adevarată pretinde o generoasă şi euforică dăruire.
Iubirea este o divină flacără pe care chiar zeii o admiră la muritori.
Dacă iubirea nu manifestă şi o scânteie de nebunie jucăuşă care ne face să evadăm din banal, nu-i o iubire foarte mare.
Când iubeşti cu adevarat, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi, copleşit de fericire, ajungi astfel să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste.
În orice iubire egoistă există un sâmbure de inconştienţă care nu iartă individualităţii noastre aservirea ei, generatoare de fericire, unei individualităţi străine.
În orice iubire ne iubim pe noi transfigurându-l pe celălalt exact aşa cum aspirăm noi să devenim.
Iubeşte puţin şi se amăgeşte cel ce poate spune doar prin cuvinte cât şi cum iubeşte.
Dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare îi face pe oameni să se simtă divini si egali.
Principalul bun divin al vieţii împlinite este dragostea uriaşă şi profund transfiguratoare de oameni.
Simţim imperios nevoia de a iubi, de a idealiza şi transfigura înainte de a iubi pe cineva anume.
Dragostea si fericirea plenară sunt două elemente importante prin care omul atinge infinitul.
Dragostea adevarată şi transfiguratoare îl face pe om un veşnic poet extaziat.
Cel mai trist în dragoste este nu numai că, pentru unii, dragostea nu durează pentru totdeauna ci că şi fericirea pe care o cauzează este uşor dată uitării.
Unde nu există o mare dragoste profund transfiguratoare nu există nici o posibilitate de a ajunge la adevăr.
Se pare că natura nu are alt scop decât de a arunca pe toate fiinţele unele în braţele altora şi de a le face să guste, graţie transfigurării prin iubire, între două neanturi infinite, beţia euforică a îmbrăţişării divine.
În fiecare om există o infinită nevoie de a iubi, care-l divinizează atunci când este plenar şi sublim manifestată.
Nimic nu este mai presus decât să trăieşti intens pentru o mare şi sublimă iubire….marile pasiuni profund transfiguratoare şi înălţătoare nu sunt niciodată sterile.
Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi plină de transfigurare, este să-ţi mărturiseşti iubirea pe care deja simţi că poţi să o manifeşti.
Dacă cu adevărat iubim, dragostea va chema în ajutor pe unul din semenii săi: generozitatea, transfigurarea, bunătatea, inteligenţa. nimeni, nici însuşi destinul, nu atacă cu inima uşoară o pasiune înălţătoare.
Iubiţi-vă plini de dăruire şi transfigurare: iar dacă nu vă puteţi iubi măcar toleraţi-vă unii pe alţii cu olimpiană detaşare.
Numai sufletele egoiste şi vulgare îşi batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simţ păstrează cu sfinţenie amintirea acelor clipe paradisiace.
Numai dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare iartă greşelile din dragoste.
Adevărata iubire intensă şi durabilă sălăşluieşte numai în inimile mari.
Iubirea produndă şi intensă este, pentru cel care o descoperă, una dintre nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.
Oamenii sunt datori să lupte cu perseverenţă pentru ceea ce cu adevărat simt că iubesc.
Iubirea sau antipatia noastră fulgerătoare este efectul binelui sau răului pe care intuim că ni-l fac sau că ni l-ar putea face oamenii cu care venim în contact.
Omul care vrea să fie împlinit şi armonios are permanent nevoie de o intensă dragoste…. viaţa fără fericire, fără duioşie, fără transfigurare şi fără iubire nu este decât un mecanism uscat, scîrţietor şi sfîşietor.
A iubi intens şi profund înseamnă a nu cunoaşte aprope deloc orgoliul şi ura, a iubi înnobilat de transfigurare înseamnă a avea lumină în ochi şi în suflet, a fi plin de fericire şi a auzi o muzică divină.
Dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare îi face pe oameni să se simtă divini şi egali.
Principalul bun divin al vieţii împlinite este dragostea uriaşă şi profund transfiguratoare de oameni.
Dragostea şi fericirea plenară sunt două elemente importante prin care omul atinge infinitul.
APARIGRAHA – non-acumularea ne eliberează de tirania dorinţelor materialiste
Detaşarea e o piatră de încercare pe calea spirituală
de Monica Dascălu
Importanţa lui APARIGRAHA sau non-acumularea bunurilor materiale transpare şi din viaţa exemplară a asceţilor rătăcitori. Mulţi maeştrii yoghini, pe vremuri, le cereau aspiranţilor să renunţe complet la avere înainte de a-i accepta ca discipoli. Şi Iisus le cerea acelaşi lucru discipolilor săi şi nu întâmplător, ci pentru că „mai uşor este să intre o cămilă prin urechea unui ac decât un om bogat în Împărăţia Tatălui Ceresc.” Tot Iisus spunea: „uitaţi-vă la crinii de pe câmpuri. Ei nu torc, nici nu ţes…”
APARIGRAHA este:
• O modalitate inedită de a ne simplifica viaţa;
• Un gest necesar de „igienă” mentală şi psihică;
• Un act de independenţă faţă de compromisurile societăţii de consum;
• Un demers în sensul propriei fericiri.
APARIGRAHA, a cincea regulă din sistemul etic şi moral yoghin, cere aspiranţilor modestia şi cumpătarea în viaţă, „non-acumularea” bunurilor materiale. Deoarece societatea contemporană este însă preponderent şi declarat o societate de consum, în mod cert non-acumularea din codul străvechi YAMA şi NYAMA reprezintă regula cel mai greu de înţeles şi de acceptat de către oamenii care nu sunt angrenaţi într-un demers spiritual autentic. Dar şi pentru numeroşi yoghini, APARIGRAHA este una dintre cele mai dure pietre de încercare pe calea desăvârşirii interioare. Cele mai dificile teste spirituale vin pentru mulţi practicanţi yoga din direcţia planului material. Influenţa nefastă a mediului social îşi spune din plin cuvântul. Societatea contemporană nu valorizează oamenii după ceea ce sunt ei, după măsura în care au activate anumite calităţi umane fundamentale, sau după gradul trezirii lor spirituale. Dimpotrivă, societatea apreciază oamenii mai ales pe baza a ceea ce ei posedă. Cei care nu au o maşină de un anumit tip, apartament sau vestimentaţie de ultima modă sunt desconsideraţi. Dimportivă, cei care îşi permit o maşină luxoasă şi vilă sunt foarte apreciaţi. De unde apare şi ideea că averea şi acumulările materiale pot compensa, de exemplu, carenţele de caracter sau neajunsurile fizice, precum într-o reclamă la un automobil foarte scump: un bărbat urâţel declară că maşina în cauză îl face irezistibil pentru femei.
Efectele publicităţii agresive şi propagării modelului de consum sunt tragice la nivelul global al societăţii, dar şi la nivel individual. Oamenii sunt tot mai agitaţi, mai nefericiţi, într-o permanentă goană după bani şi lucruri, dar şi permanent frustraţi. Este foarte limpede că un om care s-a lansat deja în cursa înnebunitoare a acumulării nu va fi niciodată mulţumit. După ce a muncit ani de zile să-şi ia o maşină ultimul tip, va avea neplăcuta surpiză să constate că, la câteva luni după aceea, apar noi modele care vor face ca autoturismul actual să pară nesatisfăcător. Şi atunci îşi va dori un altul. Sau măcar un garaj pentru maşina lui cea nouă.
Sărac în dorinţe, bogat în mulţumire
Ce se petrece, de fapt? De ce este atât de grav acest fenomen? În primul rând, pentru că atunci când ne lansăm în cursa febrilă după lucruri materiale pierdem din vedere esenţialul: nimic din tot ceea ce am reuşit să obţinem nu ne poate face fericiţi. Fericirea vine numai dinlăuntrul nostru şi niciodată dinafară. Fericirea izvorăşte din esenţa noastră, Sinele nostru suprem, ATMAN, care este pură existenţă, pură conştiinţă şi beatitudine infinită. Altfel spus, fericirea este condiţia noastră naturală şi înnăscută. Nefericirea nu este altceva decât alienarea, îndepărtarea de Divin şi de Sinele nostru, îndepărtare mult accentuată de goana după lucruri materiale. Este paradoxal, căci uneori ne dorim anumite lucruri pentru a fi mai fericiţi, dar deseori descoperim că tocmai acele obiecte ne generează probleme sau frustrări. Din păcate, numai cei care sunt foarte lucizi pot să conştientizeze acest fenomen. Yoghinii afirmă cu înţelepciune că „cel mai bogat om este cel sărac în dorinţe”.
Mai mult decât atât, deseori indivizii devin sclavii lucrurilor pe care le acumulează. Să presupunem că cineva colecţioneză statuete mici şi delicate de porţelan. Vă imaginaţi ce muncă laborioasă implică întreţinerea unei asemenea colecţii! Iar cel care strânge bani sub saltea sigur nu doarme bine de grija hoţilor...
Şi, mult mai grav, acumularea banilor sau a obiectelor naşte de multe ori nu numai ataşamente, ci şi un imens orgoliu. Un orgoliu care face imposibil ca respectivul om să pătrundă pe „calea cea îngustă” a evoluţiei spirituale. Uneori, acumularea banilor şi a lucrurilor este semnul avariţiei sau chiar al sărăciei, dar alteori poartă marca de neconfundat a trufiei sinucigaşe.
Tot orgoliul este cel care inspiră idei eronate, de genul: APARIGRAHA este propovăduită de neputincioşii care nu sunt capabili să se realizeze în plan social şi material. În realitate, este important să înţelegem faptul că yoga integrală implică starea de armonie la toate nivelurile, inclusiv în plan material. Dar este vorba de armonie şi nu de exces. Să ne asigurăm tot ceea ce ne este necesar pentru o viaţă armonioasă, cu detaşare şi cu justă măsură.
Să renunţi doar la ataşament
În lumina legilor rezonanţei, acumularea de bunuri inutile (încălcarea lui APARIGRAHA) contrazice, la modul fundamental, scopul practicii yoga: revelarea plenară a Sinelui nostru suprem, divin, ATMAN. Pentru că o condiţie esenţială pe calea realizării Sinelui este detaşarea, iar APARIGRAHA vizează eliminarea ataşamentelor.
Privind lucrurile în profunzime, descoperim că non-acumularea din morala yoghină nu înseamnă neapărat că nu ne este permis să avem diferite obiecte care ne sunt utile. Aceasta este o confuzie frecventă, propagată frecvent de opozanţii rău-intenţionaţi ai sistemului yoga. Ei afirmă că diferite şcoli de yoga propovăduiesc o extremă renunţare, mai ales în ideea de a profita de pe urma „adepţilor”. Yoga autentică impune însă doar renunţarea la ataşamentul faţă de bunurile materiale. Mai simplu spus, APARIGRAHA recomandă să nu păstrăm şi să nu căutăm să obţinem decât acele lucruri care ne sunt cu adevărat necesare şi utile. Nebunia societăţii de consum încearcă permanent să ne convingă că avem nevoie de noi şi noi obiecte. Desigur, discernământul spiritual este cel care ne ajută să ne dăm seama când începem să alunecăm pe panta agoniselii inutile.
Obsesia îmbogăţirii tulbură meditaţia
Iată care sunt cele mai frecvente erori în contextul lui APARIGRAHA:
– acumularea de lucruri pe care nu le mai folosim, păstrarea obiectelor de prisos;
– ideea aberantă conform căreia „întâi îmi rezolv problemele materiale şi apoi mă voi ocupa de spiritualitate”. Atenţie, aceasta este o capcană periculoasă din care foarte greu vom mai putea ieşi!;
– dacă a câştiga bani sau a achiziţiona anumite lucruri a devenit un scop în sine, este momentul să ne reconsiderăm complet priorităţile lăuntrice;
– a ne consuma timpul în mod iresponsabil pentru a câştiga bani: să avem, de exemplu, un serviciu bine plătit, dar care ne solicită atât de mult, încât nu ne mai rămân timp şi energie pentru practica spirituală (ne vom da seama, uneori prea târziu, că în felul acesta ne vindem, de fapt, viaţa);
– obiceiul de a colecţiona diferite lucruri (timbre, steguleţe, cutii de chibrituri) se revelează a fi, în lumina lui APARIGRAHA complet ridicol;
– excesiva preocupare de a face rost de bani sau de a procura diferite lucruri.
Semne foarte clare pentru cei care nu respectă APARIGRAHA sunt mintea agitată şi imposibilitatea de a realiza meditaţii profunde.
Reguli de aur pentru cumpătare
– Cultivaţi o stare de bucurie şi de mulţumire. Urmăriţi să vă bucuraţi sincer de lucrurile pe care le primiţi, să fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi într-un mod cât mai pur şi candid.
– Priviţi, cu recunoştinţă, toate lucrurile pe care le dobândiţi ca pe un cadou de la Dumnezeu.
– Respectaţi cât mai riguros SATYA (adevărul) pentru a ajunge să aveţi o anumită stare de sinceritate lăuntrică, esenţială pe calea spirituală.
– APARIGRAHA este strâns legată de ASTEYA, onestitatea. Cultivarea stării de corectitudine şi onestitate poate fi privită ca o bază care fundamentează detaşarea de bani şi posesiuni materiale.
– Faceţi cât mai des daruri, cultivaţi-vă generozitatea. Mai ales pentru cei zgârciţi, o modalitate eficientă de detaşare este aceea de a dărui sau dona unele dintre lucrurile pe care le-au strâns (haine vechi, aparate casnice care nu mai sunt folosite) unor persoane care au nevoie de ele. Donaţiile în bani realizate cu detaşare pentru cerşetorii cu adevărat săraci, instituţii filantropice etc. ajută, de asemenea, foarte mult. Să ne amintim cât de mult a preţuit Iisus bănuţul unei femei sărace... şi cât de puţin valorează acest bănuţ, dacă vine din partea unui om bogat care şi-a păstrat restul comorii pentru el!
– Starea autentică de încredere în sine este esenţială. Acela care are o încredere autentică şi profundă în el însuşi şi în forţele proprii nu va putea fi manipulat, nu va avea tendinţa de a se conforma unor norme sociale şi nici nu va simţi nevoia să se autoaprecieze după măsura posesiunilor lui. Încrederea autentică în sine este corelată, în mod tainic, cu starea de revelare a Sinelui.
– Urmăriţi mereu să vă treziţi şi să vă dezvoltaţi discernământul spiritual şi voinţa superioară, pentru a şti precis, în fiecare conjunctură a vieţii, ce anume este bine să faceţi şi pentru a avea puterea de a vă pune în practică deciziile pozitive.
– Dacă uneori pierdeţi în plan material, priviţi aceasta mai degrabă ca pe un gest voluntar prin care renunţaţi la o povară, la un lanţ. Atunci „pierderea” va fi resimţită ca o uşurare. Amintiţi-vă în acest sens cuvintele marelui yoghin Ramakrishna: „un lanţ de aur este tot un lanţ, chiar dacă este de aur”.
Un exerciţiu simplu de vizualizare creatoare
Starea yoghinului care respectă APARIGRAHA este o savuroasă stare de libertate interioară. Dacă vom intui clar şi numai parţial ce minunată este starea de independenţă, putere şi împlinire lăuntrică conferită de respectarea lui APARIGRAHA, vom fi cu siguranţă mult mai motivaţi în eforturile noastre de a ne detaşa de lucrurile pe care le posedăm.
În acest sens, ne putem imagina şi vizualiza ca fiind yoghini complet liberi în această lume, neavând nimic şi nefiind condiţionaţi de nimic. Ne vom imagina astfel, de exemplu, meditând sau plimbându-ne într-un peisaj natural mirific, savurând bucuria inedită de a nu avea nimic şi a fi astfel complet eliberaţi de toate problemele şi grijile, de toate legăturile noastre sociale şi materiale.
de Monica Dascălu
Importanţa lui APARIGRAHA sau non-acumularea bunurilor materiale transpare şi din viaţa exemplară a asceţilor rătăcitori. Mulţi maeştrii yoghini, pe vremuri, le cereau aspiranţilor să renunţe complet la avere înainte de a-i accepta ca discipoli. Şi Iisus le cerea acelaşi lucru discipolilor săi şi nu întâmplător, ci pentru că „mai uşor este să intre o cămilă prin urechea unui ac decât un om bogat în Împărăţia Tatălui Ceresc.” Tot Iisus spunea: „uitaţi-vă la crinii de pe câmpuri. Ei nu torc, nici nu ţes…”
APARIGRAHA este:
• O modalitate inedită de a ne simplifica viaţa;
• Un gest necesar de „igienă” mentală şi psihică;
• Un act de independenţă faţă de compromisurile societăţii de consum;
• Un demers în sensul propriei fericiri.
APARIGRAHA, a cincea regulă din sistemul etic şi moral yoghin, cere aspiranţilor modestia şi cumpătarea în viaţă, „non-acumularea” bunurilor materiale. Deoarece societatea contemporană este însă preponderent şi declarat o societate de consum, în mod cert non-acumularea din codul străvechi YAMA şi NYAMA reprezintă regula cel mai greu de înţeles şi de acceptat de către oamenii care nu sunt angrenaţi într-un demers spiritual autentic. Dar şi pentru numeroşi yoghini, APARIGRAHA este una dintre cele mai dure pietre de încercare pe calea desăvârşirii interioare. Cele mai dificile teste spirituale vin pentru mulţi practicanţi yoga din direcţia planului material. Influenţa nefastă a mediului social îşi spune din plin cuvântul. Societatea contemporană nu valorizează oamenii după ceea ce sunt ei, după măsura în care au activate anumite calităţi umane fundamentale, sau după gradul trezirii lor spirituale. Dimpotrivă, societatea apreciază oamenii mai ales pe baza a ceea ce ei posedă. Cei care nu au o maşină de un anumit tip, apartament sau vestimentaţie de ultima modă sunt desconsideraţi. Dimportivă, cei care îşi permit o maşină luxoasă şi vilă sunt foarte apreciaţi. De unde apare şi ideea că averea şi acumulările materiale pot compensa, de exemplu, carenţele de caracter sau neajunsurile fizice, precum într-o reclamă la un automobil foarte scump: un bărbat urâţel declară că maşina în cauză îl face irezistibil pentru femei.
Efectele publicităţii agresive şi propagării modelului de consum sunt tragice la nivelul global al societăţii, dar şi la nivel individual. Oamenii sunt tot mai agitaţi, mai nefericiţi, într-o permanentă goană după bani şi lucruri, dar şi permanent frustraţi. Este foarte limpede că un om care s-a lansat deja în cursa înnebunitoare a acumulării nu va fi niciodată mulţumit. După ce a muncit ani de zile să-şi ia o maşină ultimul tip, va avea neplăcuta surpiză să constate că, la câteva luni după aceea, apar noi modele care vor face ca autoturismul actual să pară nesatisfăcător. Şi atunci îşi va dori un altul. Sau măcar un garaj pentru maşina lui cea nouă.
Sărac în dorinţe, bogat în mulţumire
Ce se petrece, de fapt? De ce este atât de grav acest fenomen? În primul rând, pentru că atunci când ne lansăm în cursa febrilă după lucruri materiale pierdem din vedere esenţialul: nimic din tot ceea ce am reuşit să obţinem nu ne poate face fericiţi. Fericirea vine numai dinlăuntrul nostru şi niciodată dinafară. Fericirea izvorăşte din esenţa noastră, Sinele nostru suprem, ATMAN, care este pură existenţă, pură conştiinţă şi beatitudine infinită. Altfel spus, fericirea este condiţia noastră naturală şi înnăscută. Nefericirea nu este altceva decât alienarea, îndepărtarea de Divin şi de Sinele nostru, îndepărtare mult accentuată de goana după lucruri materiale. Este paradoxal, căci uneori ne dorim anumite lucruri pentru a fi mai fericiţi, dar deseori descoperim că tocmai acele obiecte ne generează probleme sau frustrări. Din păcate, numai cei care sunt foarte lucizi pot să conştientizeze acest fenomen. Yoghinii afirmă cu înţelepciune că „cel mai bogat om este cel sărac în dorinţe”.
Mai mult decât atât, deseori indivizii devin sclavii lucrurilor pe care le acumulează. Să presupunem că cineva colecţioneză statuete mici şi delicate de porţelan. Vă imaginaţi ce muncă laborioasă implică întreţinerea unei asemenea colecţii! Iar cel care strânge bani sub saltea sigur nu doarme bine de grija hoţilor...
Şi, mult mai grav, acumularea banilor sau a obiectelor naşte de multe ori nu numai ataşamente, ci şi un imens orgoliu. Un orgoliu care face imposibil ca respectivul om să pătrundă pe „calea cea îngustă” a evoluţiei spirituale. Uneori, acumularea banilor şi a lucrurilor este semnul avariţiei sau chiar al sărăciei, dar alteori poartă marca de neconfundat a trufiei sinucigaşe.
Tot orgoliul este cel care inspiră idei eronate, de genul: APARIGRAHA este propovăduită de neputincioşii care nu sunt capabili să se realizeze în plan social şi material. În realitate, este important să înţelegem faptul că yoga integrală implică starea de armonie la toate nivelurile, inclusiv în plan material. Dar este vorba de armonie şi nu de exces. Să ne asigurăm tot ceea ce ne este necesar pentru o viaţă armonioasă, cu detaşare şi cu justă măsură.
Să renunţi doar la ataşament
În lumina legilor rezonanţei, acumularea de bunuri inutile (încălcarea lui APARIGRAHA) contrazice, la modul fundamental, scopul practicii yoga: revelarea plenară a Sinelui nostru suprem, divin, ATMAN. Pentru că o condiţie esenţială pe calea realizării Sinelui este detaşarea, iar APARIGRAHA vizează eliminarea ataşamentelor.
Privind lucrurile în profunzime, descoperim că non-acumularea din morala yoghină nu înseamnă neapărat că nu ne este permis să avem diferite obiecte care ne sunt utile. Aceasta este o confuzie frecventă, propagată frecvent de opozanţii rău-intenţionaţi ai sistemului yoga. Ei afirmă că diferite şcoli de yoga propovăduiesc o extremă renunţare, mai ales în ideea de a profita de pe urma „adepţilor”. Yoga autentică impune însă doar renunţarea la ataşamentul faţă de bunurile materiale. Mai simplu spus, APARIGRAHA recomandă să nu păstrăm şi să nu căutăm să obţinem decât acele lucruri care ne sunt cu adevărat necesare şi utile. Nebunia societăţii de consum încearcă permanent să ne convingă că avem nevoie de noi şi noi obiecte. Desigur, discernământul spiritual este cel care ne ajută să ne dăm seama când începem să alunecăm pe panta agoniselii inutile.
Obsesia îmbogăţirii tulbură meditaţia
Iată care sunt cele mai frecvente erori în contextul lui APARIGRAHA:
– acumularea de lucruri pe care nu le mai folosim, păstrarea obiectelor de prisos;
– ideea aberantă conform căreia „întâi îmi rezolv problemele materiale şi apoi mă voi ocupa de spiritualitate”. Atenţie, aceasta este o capcană periculoasă din care foarte greu vom mai putea ieşi!;
– dacă a câştiga bani sau a achiziţiona anumite lucruri a devenit un scop în sine, este momentul să ne reconsiderăm complet priorităţile lăuntrice;
– a ne consuma timpul în mod iresponsabil pentru a câştiga bani: să avem, de exemplu, un serviciu bine plătit, dar care ne solicită atât de mult, încât nu ne mai rămân timp şi energie pentru practica spirituală (ne vom da seama, uneori prea târziu, că în felul acesta ne vindem, de fapt, viaţa);
– obiceiul de a colecţiona diferite lucruri (timbre, steguleţe, cutii de chibrituri) se revelează a fi, în lumina lui APARIGRAHA complet ridicol;
– excesiva preocupare de a face rost de bani sau de a procura diferite lucruri.
Semne foarte clare pentru cei care nu respectă APARIGRAHA sunt mintea agitată şi imposibilitatea de a realiza meditaţii profunde.
Reguli de aur pentru cumpătare
– Cultivaţi o stare de bucurie şi de mulţumire. Urmăriţi să vă bucuraţi sincer de lucrurile pe care le primiţi, să fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi într-un mod cât mai pur şi candid.
– Priviţi, cu recunoştinţă, toate lucrurile pe care le dobândiţi ca pe un cadou de la Dumnezeu.
– Respectaţi cât mai riguros SATYA (adevărul) pentru a ajunge să aveţi o anumită stare de sinceritate lăuntrică, esenţială pe calea spirituală.
– APARIGRAHA este strâns legată de ASTEYA, onestitatea. Cultivarea stării de corectitudine şi onestitate poate fi privită ca o bază care fundamentează detaşarea de bani şi posesiuni materiale.
– Faceţi cât mai des daruri, cultivaţi-vă generozitatea. Mai ales pentru cei zgârciţi, o modalitate eficientă de detaşare este aceea de a dărui sau dona unele dintre lucrurile pe care le-au strâns (haine vechi, aparate casnice care nu mai sunt folosite) unor persoane care au nevoie de ele. Donaţiile în bani realizate cu detaşare pentru cerşetorii cu adevărat săraci, instituţii filantropice etc. ajută, de asemenea, foarte mult. Să ne amintim cât de mult a preţuit Iisus bănuţul unei femei sărace... şi cât de puţin valorează acest bănuţ, dacă vine din partea unui om bogat care şi-a păstrat restul comorii pentru el!
– Starea autentică de încredere în sine este esenţială. Acela care are o încredere autentică şi profundă în el însuşi şi în forţele proprii nu va putea fi manipulat, nu va avea tendinţa de a se conforma unor norme sociale şi nici nu va simţi nevoia să se autoaprecieze după măsura posesiunilor lui. Încrederea autentică în sine este corelată, în mod tainic, cu starea de revelare a Sinelui.
– Urmăriţi mereu să vă treziţi şi să vă dezvoltaţi discernământul spiritual şi voinţa superioară, pentru a şti precis, în fiecare conjunctură a vieţii, ce anume este bine să faceţi şi pentru a avea puterea de a vă pune în practică deciziile pozitive.
– Dacă uneori pierdeţi în plan material, priviţi aceasta mai degrabă ca pe un gest voluntar prin care renunţaţi la o povară, la un lanţ. Atunci „pierderea” va fi resimţită ca o uşurare. Amintiţi-vă în acest sens cuvintele marelui yoghin Ramakrishna: „un lanţ de aur este tot un lanţ, chiar dacă este de aur”.
Un exerciţiu simplu de vizualizare creatoare
Starea yoghinului care respectă APARIGRAHA este o savuroasă stare de libertate interioară. Dacă vom intui clar şi numai parţial ce minunată este starea de independenţă, putere şi împlinire lăuntrică conferită de respectarea lui APARIGRAHA, vom fi cu siguranţă mult mai motivaţi în eforturile noastre de a ne detaşa de lucrurile pe care le posedăm.
În acest sens, ne putem imagina şi vizualiza ca fiind yoghini complet liberi în această lume, neavând nimic şi nefiind condiţionaţi de nimic. Ne vom imagina astfel, de exemplu, meditând sau plimbându-ne într-un peisaj natural mirific, savurând bucuria inedită de a nu avea nimic şi a fi astfel complet eliberaţi de toate problemele şi grijile, de toate legăturile noastre sociale şi materiale.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)