Poziţia stabilă, orientarea consecventă spre lumina lui Dumnezeu şi respiraţia profundă, natural ritmată precum oceanul nu formează încă meditaţia isihastă, îi spuse într-o zi părintele Serafim tânărului nostru. Trebuie să înveţi acum să meditezi întocmai ca o pasăre”. Şi luându-l de mână îl conduse spre o mică chilie, deasupra căreia îşi făcuseră cuib două turturele. Ciripitul lor zglobiu îl încântau mai întâi pe tânărul nostru, dar sfârşi prin a-l enerva. Lui i se părea că ele îşi alegeau exact momentul când el dorea să doarmă, pentru a-şi ciripi cele mai dulci şoapte de iubire.
Tânărul nostru îl întrebă nedumerit pe călugăr ce înseamnă toate acestea şi cât va mai dura această comedie. Muntele, macul şi oceanul mai treacă-meargă (deşi, fără îndoială că cineva din afară ar fi putut imediat să se întrebe ce legătură aveau toate acestea cu creştinismul), dar acum, să ajungă să i se propună toate aceste orătănii languroase drept maestru de meditaţii, asta i se părea a fi prea de tot!
Părintele Serafim îi explică atunci cu răbdare faptul că în „Vechiul Testament” cuvântul care exprimă starea de meditaţie are rădăcina „haga”, care este tradus în limba greacă sub forma de melete - meletan şi care în limba latină se traduce prin meditari – meditatio. Rădăcina termenului său originar înseamnă a „murmura în şoaptă”. Aceeaşi rădăcină desemna adesea şi strigătele animalelor, spre exemplu răgetul leului (Isaia, 31,4), ciripitul rândunicii şi gânguritul porumbelului (Isaia, 38,14), precum şi mormăitul urşilor.
„După cum vezi aici pe Muntele Athos ne lipsesc urşii. Iată de ce te-am condus lângă aceste turturele. Învăţătura lor pentru tine este, oricum, aceeaşi. Trebuie acum să meditezi totodată şi cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respiraţie, ci şi pentru a murmura în şoaptă numele lui Dumnezeu zi şi noapte.
Atunci când eşti fericit, tu îngâni chiar fără să îţi dai seama un cântecel, ori eventual murmuri câteva cuvinte fără nici o semnificaţie, şi în acele clipe acel murmur face să-ţi vibreze întreaga fiinţă într-o bucurie simplă şi senină.
Meditaţia profundă înseamnă deci să laşi să răsune în tine ciripitul acestei turturele, înseamnă să laşi de asemenea să urce în tine şi să debordeze cântecul ce se naşte în inimă, la fel cum ai lăsat să te invadeze parfumul florii… Meditaţia înseamnă totodată să respiri cântând lăuntric, fără sunete exterioare.
Fără să urmăreşti încă să le găseşti semnificaţia profundă, îţi propun să repeţi continuu, să murmuri, să îngâni, să faci să vibreze profund şi plenar în tine aceste cuvinte care umplu de iubire pentru Dumnezeu inimile călugărilor de la Muntele Athos: Kyrie eleison, kyrie eleison”. Tânărul nostru nu era acum prea încântat, căci el deja cunoştea de mult semnificaţia cuvintelor greceşti kyrie eleison: „Doamne, miluieşte”.
Intuindu-i foarte bine starea, părintele Serafim zâmbi: „Da, şi aceasta este una din semnificaţiile expresiei, dar să ştii că mai există şi altele, de pildă: „Doamne, Dumenzeule, Te implor trimite asupra mea Duhul Tău Sfânt! Lasă binecuvântarea Ta divină să coboare asupra mea şi a tuturor! Fie Numele Tău în vecii vecilor binecuvântat!” etc. Dar ţi-am spus că nu este încă momentul să insişti asupra semnificaţiilor, fiindcă la momentul potrivit ele ţi se vor revela de la sine mai devreme sau mai târziu. Pentru moment să ştii că este suficient să devii sensibil şi foarte atent la vibraţia tainică şi înălţătoare pe care aceste cuvinte o trezesc în inima ta şi în corpul tău.
Urmăreşte apoi să armonizezi această vibraţie care apare atunci, cu ritmul respiraţiei tale. Când eşti asaltat de prea multe gânduri, revino uşor doar la această invocaţie, respiră cât mai profund, menţine-te cât mai drept şi nemişcat şi vei cunoaşte astfel un moment de Isyhia, pacea profundă interioară pe care Dumnezeu o dăruieşte celor care îl iubesc.”
Curând, după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu expresia respectivă („Doamne miluieşte”). După încă câtva timp el chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele ci şi cu inima.
Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor, iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o linişte profundă, extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea interioară a Apostului Toma, atunci când L-a descoperit pe Hristos reînviat. El se ştie că a rostit atunci: „Kyrie eleison, Domnul şi Dumnezeul meu”.
Invocaţia aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare de intens respect pentru tot ceea ce există, dar şi de adoraţie copleşitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei existenţe. Părintele Serafim îi spuse: „Acum, este bine să ştii că nu mai eşti departe de a medita precum un om. Tocmai de aceea vreau să te învăţ acum meditaţia lui Avraam.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu