A medita precum oceanul

Tânărul nostru s-a apropiat atunci cu noua stare pe care o avea de mare. Gândind retrospectiv şi-a dat seama că avea acum o poziţie stabilă şi coloana dreaptă. Oare ce îi mai lipsea? Ce putea să îl înveţe pe el ciclonul valurilor? Curând, a remarcat că vântul se intensifică. Fluxul şi refluxul mării au devenit atunci mai puternice, iar aceasta a trezit în el dorul de ocean. Trebuie că nu întâmplător îl sfătuise bătrânul călugăr să mediteze precum oceanul, şi nu precum marea. Oare de unde o fi ştiut acesta de lungile ore pe care le petrecuse tânărul la nordul Atlanticului, învăluit numai de noapte, când învăţase să îşi acordeze respiraţia după ritmul valurilor? Inspir, expir… Apoi: sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de Dumnezeu. Mă las apoi complet purtat de suflu, ca şi cum aş fi purtat de valuri…

El reluă acum din nou aceste exerciţii. Dar, ce curios era totul în prezent! Înainte când făcea acelaşi lucru pur şi simplu uita de el, se dizolva precum o picătură în mare. Acum însă, îşi dădu seama că el-picătura îşi păstra întru totul forma, conştiinţa de sine. Constatând aceste transformări el se întrebă: „Să fie oare efectul posturii, cu coloana dreaptă, să fie oare efectul înrădăcinării în pământ? Acum tânărul nostru nu mai era deloc purtat ca înainte de ritmul aprofundat al respiraţiei sale, ci reuşea tot timpul să-şi păstreze neafectată identitatea conştiinţei. Era în acelaşi timp o picătură, şi parcă totodată în mod tainic era „una cu oceanul”. Astfel el a învăţat că meditaţia profundă înseamnă totodată şi o respiraţie profundă şi naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului şi a refluxului suflului.

El a mai învăţat de asemenea faptul că, deşi valurile erau nenumărate la suprafaţă, fundul oceanului rămânea în permanenţă liniştit. La puţin timp după aceea el şi-a dat seama că la fel şi gândurile sale, vin şi pleacă, dar că în profunzime în fiinţa sa, ceva etern şi indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil. Cu fiecare nouă zi de meditaţie profundă, tânărul nostru îşi pierdea complet identitatea cu „valurile” gândurilor, devenind tot mai mult una cu fundul cel nemişcat (Spiritul Nemuritor) al oceanului.


Acum el şi-a amintit cu încântare versurile poetului care îi marcaseră adolescenţa: „existenţa este precum o mare tulburată de valuri. Din ea, oamenii cei obişnuiţi nu percep decât valurile. Priveşte cu multă atenţie cum din profunzimile mării ţâşnesc clipă de clipă la suprafaţă nenumărate valuri, în timp ce ea rămâne ascunsă, dincolo de ele”. Acum, pentru el marea nu-i mai apărea a fi atât de „ascunsă”, unicitatea tuturor fiinţelor şi lucrurilor era mai evidentă, fără ca multiplicitatea să fie abolită. Fondul şi forma, conţinutul şi înfăţişarea, vizibilul şi invizibilul nu îi apăreau acum ca nişte contrarii absolute, ci pentru el, toate acestea începeau să se contopească în oceanul unic al vieţii.

Oare, se întreba el, la baza respiraţiei sale nu stătea acea Ruah sau pneuma sau prana yoghinilor sau cel mai simplu, respiraţia atotputernică a lui Dumnezeu?

„Cel care îşi ascultă cu multă atenţie şi detaşare respiraţia, îi spuse atunci părintele Serafim, nu este departe de Dumnezeu. Ascultă cu multă atenţie sfârşitul expiraţiei tale. Ascultă cu multă atenţie începutul inspiraţiei”. Punând cu fervoare în practică acest sfat, tânărul nostru realiză că într-adevăr, exista în aceste momente tainice de început şi de sfârşit o tăcere mult mai profundă decât fluxul şi refluxul valurilor, ceva care se aseamănă cu Oceanul…