Atunci când un tânăr filosof a ajuns la Muntele Athos, el citise deja numeroase tratate de spiritualitate ortodoxă şi cunoştea, se poate spune chiar foarte bine, “Mica filocalie a rugăciunii inimii” şi “Povestirile pelerinului rus”. Mai mult decât atât, el fusese sedus de toate acestea, dar încă nu era convins. O liturghie profund emoţionantă la care a asistat i-a inspirat spontan dorinţa de a petrece câteva zile pe Muntele Athos, cu ocazia unei vacanţe în Grecia, pentru a afla noi amănunte despre taina rugăciunii inimii şi despre metoda ascultării interioare ale isihaştilor, aceşti oameni complet retraşi din lume şi tăcuţi care se află în căutarea lui „Isihya”, sau pacea profundă interioară, care ni-l revelează pe Dumnezeu.
Pentru a înţelege cât mai bine cele ce urmează vă vom povesti, cu toate detaliile necesare, întâlnirea acestui tânăr filosof cu Părintele Serafim, care trăia singur într-un schit din apropiere de Sf. Pantelimon, pe Muntele Athos. Ne vom mulţumi de asemeni să menţionăm că tânărul nostru filosof era în acel moment puţin dezamăgit, negăsindu-i aproape deloc pe călugării de pe Muntele Athos „la înălţimea” cărţilor sale. Nu este lipsit de importanţă să mai adăugăm că, deşi el citise destul de multe cărţi despre meditaţia creştină şi despre rugăciune, el nu se rugase niciodată cu adevărat şi nici nu practicase vreo formă anume de meditaţie. Tocmai de aceea, dorinţa sa cea mai mare – cu ocazia acestei călătorii pe Muntele Athos - nu era un discurs în plus asupra rugăciunii şi meditaţiei, ci o iniţiere vie şi adevărată, care să-i permită să le înţeleagă cât mai bine, chiar „din interior”, prin experienţă personală şi directă.
Părintele Serafim, care era un anahoret isihast, avea o reputaţie bizară în rândul călugărilor din anturajul său. Unii îl acuzau adeseori că levitează spontan, iar alţii susţineau despre el că obişnuieşte să ţipe, ceilalţi îl considerau un banal ţăran incult, care face crize de isterie, dar cu toate acestea mulţi oameni îl venerau ca pe un adevărat stareţ inspirat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care era capabil să dea cele mai înţelepte poveţe. În plus, Părintele Serafim era în stare să citească precum într-o carte deschisă în sufletele oamenilor care veneau în preajma sa.
Cei care ajungeau la poarta schitului unde locuia acesta trăiau surpriza neplăcută (pentru mulţi dintre ei) de a fi examinaţi până în străfundurile sufletului, în maniera cea mai „indecentă” de către Părintele Serafim: timp de cinci minute care pentru unii păreau interminabile, acesta îi examina cu o stranie atenţie sfredelitoare, din cap până-n picioare, fără a le adresa cu acea ocazie nici un cuvânt. Cei care rezistau calmi, fără să o ia la fugă, acestui examen, puteau în final să asculte diagnosticul sever al radiografiei sale spirituale: „În dvs., după cum am putut să-mi dau seama, El a coborât mai jos de bărbie”. „De dvs. ce să mai vorbim, El nici nu a intrat.” „O! Ce minune! Este uluitor…În dvs. văd că El deja a coborât până la genunchi!”
În toate aceste situaţii, Părintele Serafim vorbea bineînţeles despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre nivelul mai mult sau mai puţin profund în care El (Duhul Sfânt) atinge zona capului, dar nu încă pe cea a inimii sau a abdomenului… Criteriul său esenţial de a-i evalua pe oameni era totdeauna gradul de încarnare (cuprindere completă a anumitor părţi ale corpului fizic şi a fiinţei) a Duhului Sfânt în omul ce se afla atunci în faţa sa. Omul perfect (sau cu alte cuvinte transfigurat în întregime de Duhul Sfânt) era pentru el doar acela al cărui corp era locuit în întregime, din cap până în picioare, de prezenţa dumnezeiască a Duhului Sfânt. „Nu am văzut până acum acest miracol dumnezeiesc decât la un singur om, spunea el, şi anume la stareţul Siluan. Acesta era într-adevăr în totalitate un om al lui Dumnezeu, plin deopotrivă de măreţie şi de o mare umilinţă”.
Tânărul nostru filosof nu se afla deloc în acest stadiu înalt şi în cazul lui Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se oprise în capul lui „la nivelul bărbii”. Când el i-a cerut părintelui Serafim să-i vorbească despre taina rugăciunii inimii şi despre ascultarea interioară isihastă, părintele Serafim aproape că a început să ţipe. Tânărul nostru nu s-a lăsat însă deloc şi nu s-a descurajat în respectiva situaţie. Ulterior la insistenţele sale pline de umilinţă, părintele Serafim i-a spus: „Înainte de a vorbi cu tine despre taina rugăciunii inimii, trebuie mai întâi să înveţi să meditezi întocmai ca un munte”, şi după aceea cu un gest larg el i-a arătat un pisc înalt din apropiere. „Întreabă-l pe el începând de astăzi cum se roagă. Apoi când vei ştii cu adevărat revino la mine”.
Astfel începe pentru tânărul nostru filosof o autentică iniţiere în metoda ascultării interioare isihaste. Pentru el era acum destul de evident că prima indicaţie care îi fusese dat se referea la o cât mai mare stabilitate. Respectivul sfat nu era deci de ordin spiritual, ci fizic: cum să te aşezi cât mai stabil.
A sta cu adevărat într-o poziţie la fel de stabilă şi de fermă precum un munte înseamnă printre altele să „creşti în greutate”, sau cu alte cuvinte înseamnă să te relaxezi atât de adânc şi perfect încât să simţi pur şi simplu că parcă te afunzi în pământ. În primele zile, tânărului nostru filosof îi venea destul de greu să reziste atâta timp complet nemişcat, stând tocmai ca o piatră cu picioarele încrucişate şi cu bazinul puţin mai ridicat decât genunchii (aceasta era postura în care el descoperise că putea cu adevărat să realizeze cea mai mare stabilitate).
Într-o dimineaţă, practicând plin de fervoare el a înţeles spontan ce înseamnă de fapt „să meditezi întocmai precum un munte”. Atunci, fulgerător, el şi-a simţit întreaga greutate; era perfect imobil, de parcă prinsese nişte rădăcini extraordinar de trainice în pământ. Noţiunea timpului a căpătat atunci pentru el valenţe noi, pentru prima oară a intuit extaziat că şi în realitate munţii au un alt timp şi un ritm numai al lor. A sta complet nemişcat şi tăcut întocmai ca un munte, înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în faţa ta.
Aceasta este atitudinea cea mai adecvată a celui care aspiră cu adevărat să intre în meditaţie: înainte de toate el trebuie să ştie că are mereu eternitatea atât în faţă, cât şi în spate şi chiar în interiorul său. Înainte de a construi o biserică se ştie că era totdeauna necesară o piatră, iar pe această piatră (sau cu alte cuvinte, pe soliditatea imperturbabilă a rocii) putea Dumnezeu să-şi clădească biserica şi să facă din corpul uman templul său. Astfel înţelegea părintele Serafim sensul tainic al cuvintelor evanghelice: „tu eşti o piatră şi pe această piatră îmi voi construi eu biserica mea”.
Tânărul a petrecut astfel câteva săptămâni care l-au transformat extraordinar de mult. Cel mai greu lucru i se părea în anumite zile să lase orele să treacă „fără să facă absolut nimic”. Trebuia astfel să reînveţe să existe, să existe pur şi simplu, fără nici un scop, fără nici un motiv fie el cât de mic. Să meditezi precum un munte, înseamnă totodată să meditezi profund asupra Existenţei Ultime, a Existenţei în Sine, cea de dinainte de gândire, cea de dinainte de durere sau de plăcere. Muntele te învaţă că el cu adevărat există… Aceasta este în realitate meditaţia lui.
Plin de dragoste părintele Serafim îl vizita în fiecare zi pe tânărul nostru filosof, împărţind cu el câteva roşii şi câteva măsline. În pofida regimului extrem de frugal, tânărului nostru i se părea că este în fiecare zi tot mai greu. El devenise totodată mult mai liniştit. Muntele din faţa sa parcă îi intrase cu totul în sânge. Înţelegea acum altfel – într-un mod de nedescris în cuvinte – timpul; intuia anotimpurile ce fuseseră mai demult şi acestea se derulau în faţa lui într-o clipită, iar el rămânea tăcut şi liniştit ca un sol dur şi arid, sau uneori, se simţea cu toată fiinţa precum un teren fertil care aşteaptă să fie cultivat.
Meditând nemişcat precum muntele, ritmul gândurilor i s-a modificat ca prin farmec. Învăţa acum să „vadă” fără să judece, şi chiar putea să contemple, la fel cum muntele le dăruieşte în egală măsură tuturor acelora care îl colindă „dreptul la existenţă”.
Într-o zi, spre uimirea sa, nişte pelerini l-au confundat cu un călugăr şi, profund impresionaţi de liniştea lui interioară, i-au cerut binecuvântarea. El nu a răspuns, rămânând imperturbabil ca o rocă. Aflând despre aceasta, Părintele Serafim a venit în grabă şi a început să-l lovească pe tot corpul. Tânărul nostru filosof rămase nemişcat sub ploaia de lovituri şi la un moment dat începu doar să geamă.
„Aha! Am crezut că ai devenit la fel de stupid ca şi o piatră de pe drum. Meditaţia isihastă se bazează pe stabilitate, pe neclintire, dar să ştii că ea nu trebuie să te modifice într-un buştean uscat, ci într-o fiinţă profund simţitoare şi cu adevărat vie”. El îl luă apoi pe tânăr de un braţ şi îl conduse în grădină unde, printre buruieni, se puteau zări câteva flori.
„De acum înainte, nu mai trebuie să meditezi precum un munte steril. Învaţă începând de astăzi să meditezi întocmai ca un mac roşu, dar totuşi ia aminte şi nu uita tot ceea ce te-a învăţat muntele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu