Alexandru Vlahuţă

Şoapta adevarului, simpla, sfânta adevărului şoaptă... ce puţini o aud. Şi tu, care alergi toată viaţa pe căi ce nu sunt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi.
E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.

În vers e mântuirea, când n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rânduri, ca firul de pe fus.
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Şi nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nţeleagă.

Tot ce creează tace. Natura-şi deschide florile ei în cea mai adâncă tăcere. Numai distrugerea vrea gălăgie. Nu e războiul cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ?
În muncă e sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii.
M-am regasit, ce dor mi-era de mine!
Copilul vistor de altadata
Ma simt plutind, privirea mea se-nalta
Se pierde-n orizonturi mari, senine.

De-acum ispititori, in van mai cata
Viclenii ochi. Ii stiu atat de bine!
Dar nu mai tremur cand ma uit la tine
Si azi te iert, caci rana-i vindecata!

Iar visul tau, ca panza Penelopii
Se tese ziua, noaptea se destrama.
Zadarnic zambitoare te apropii
Si glasul tau tremurator ma cheama

Caci un noian de vise ne desparte:
Tot mai straina-mi esti, tot mai departe!

Fiecare suflet îşi poartă chipul care i se potriveşte. Dacă nu şi-l are de la început croit pe seama şi făptura lui, singur şi-l modelează, din lăuntru în afară, încetul cu încetul. Nu e linie, nu e trăsătură cât de neînsemnată în figura unui om care să nu corespundă unui anume gest sufletesc. Mai întâi gura e modelată de mişcările şi de căldura cugetării, de vorbele pe cari le spune, şi mai ales de cele pe cari nu le spune; apoi ochii, ochii cari, învăluind formele de afară cu privirea sufletului care se uită prin ei, capătă, cu vremea, caracterul, expresia fundamentală, coloarea privirii, a undei acesteia de viaţă, încărcată de dragoste sau de ură, de bunătate sau de răutate, de lumină sau de întuneric, după cuprinsul adâncului din care pleacă. Şi toată faţa, cu liniile şi cu mişcările ei, sfârşeşte astfel prin a fi opera firii noatre, a sentimentelor şi gândurilor noastre.

Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.

Iubire, sete de viata
Tu esti puterea creatoare
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile in soare.