Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

O singură rugăciune am: Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit de mine însumi!
Eşti tânăr încă atâta timp cât admiri şi în măsura în care admiri.
Teoriilor mele metafizice nu le-am atribuit niciodată alt caracter decât acela de încercări, perspective, anticipaţii, viziuni mistice - în nici un caz caracter de dogme. Am ambiţia de a fi cel mai liber dintre adepţii acestor teorii.
Cercul este aureola centrului.
Vieţii nu i-am rămas dator nici un gând, dar i-am rămas dator viaţa toată.
Uşor nu e nici cântecul. Zi
şi noapte nimic nu e uşor pe pământ;
căci roua este sudoarea privighetorilor
ce s-au ostenit toată noaptea cântând.
Oamenii pe care începem să-i cunoaştem mai bine, nu-i mai putem judeca, căci faptele şi manifestările lor izolate le apreciem în comparaţie cu celelalte fapte ale lor. Ne pierdem, cu alte cuvinte, faţă de ei punctul de vedere omenesc, şi-i judecăm relativ, în cadrul şi în condiţiile lor proprii.
Să nu te cerţi cu oamenii mai mult decât cu tine însuţi.

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
Tânărul cântă:
"Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea".
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea".

Izvorul nopţii

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negrii încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare,
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi,
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine.
Uşor nu e nici cântecul. Zi şi noapte - nimic nu-i uşor pe pământ. Căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit noaptea cântând.
Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.

Caut nume

Caut nume - fie-o mie -
să-ţi arăt ce-mi eşti tu mie.

Noaptea-mi eşti, când dormi în casă,
inul lunii şi mătasă.

Ziua, pentru alte feţe
caut grai, să te răsfeţe.

La alegerea de nume
las mireasma să mă-ndrume

şi aroma ce te-ngână
anu-ntreg şi-o săptămână.

Nume dulci şi nume-amare,
mulcome sau sunătoare,

le culeg din ceas, din cale,
nume multe cum sunt ale

florilor, suratelor:
arderea păcatelor,

mângâierea apelor,
slava nestematelor,

suferinţa zorilor,
iureşul culorilor,

bucuria sfântului,
lamura pământului.

Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.
Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
Lacrimile ce-ţi apar în ochi anunţă împăcarea sufletului, după cum când picuri de rouă răsar pe trandafiri zorile sunt aproape.
Lupta reuşeşte mai ales acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul.
A iubi e primăvară. A cunoaşte-nseamnă iarnă.
Unii cugetători, care aspiră să pătrundă până în fiinţa însăşi a realităţii, îşi aseamănă inspiraţiile şi clarviziunile cu fenomenul minunat al instinctului. Simpatia misterioasă prin care ei încep să pătrundă tainele existenţei ar fi un fel de instinct.

Ca-ntr-o legendă veche şi uitată
în valea noastră s-a ivit o sfântă.
În preajma ei mereu văzduhul cântă.
Şi umblă zvon că noaptea câteodată
când stă pe întuneric în chilie
văpaie i se-aprinde pe la tâmplă.

Aureola:

Nu bănuieşte sfânta ce se-ntâmplă.
Nu bănuieşte aureola vie
ce-njurul capului îi luminează,
zvâcnind şi înteţindu-se-n visare.
Ea simte numai şi se miră trează
cum fluturii de noapte-o cercetează,
cum sfârâind prin păr ca-n lumânare
îi cad pe rând, cenuşă, la picioare.

Stările sufleteşti, care par a nu avea niciun motiv, au motivele cele mai adânci.
E foarte probabil că pentru Dumnezeu un om înseamnă mai mult decât o galaxie.
Te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele.
Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim, fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.
Cine nu cade nu se poate înălţa.
Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
Când caut comori nu sap în nori, ci în pământ.

Din părul tău:

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Lacrimile tale:

Din plâns pustiu şi din dureri ţi se desprind
Fermecătoare visuri,
Cu cari încerci să umpli golul lumii tale...
Cu mintea mea-nţelegătoare văd
Căci lacrimile tale,
Fecioară, nu-s ca alte lacrimi -
Sunt picuri
Din - apa morţilor:
Din apele acelea care apar ca din nimic
Pe şesuri,
Vrăjind în mijlocul pustiului
Minunea unei alte lumi...

Încrucişare a două priviri. Încrucişarea a două priviri, o clipă de tăcere între doi oameni, un simplu cuvânt care nu ajunge până la urechile celuilalt, pot să fie un strop de istorie universală.
Sunt lucruri care nu pot fi înţelese decât vag. Şi ar trebui să ne mulţumim cu atât, din nefericire însă noi încercăm să le înţelegem mai precis şi, ca urmare, ne trezim că nu le mai înţelegem deloc...

Că adevărul poate avea şi influenţe dezastruoase asupra noastră nu mărturiseşte împotriva valorii sale ideale, ci dovedeşte numai slăbiciunea noastră: suntem ca bolnavii, care nu suportă aerul aspru şi curat al munţilor.

Parintii:

Coboara-n lut parintii, rand pe rand,
in timp ce-n noi mai cresc gradinile.
Ei vor sa fie radacinile,
prin cari ne prelungim pe sub pamant.

Se-ntind domol parintii pe subt pietre,
in timp ce in lumini mai adastam,
in timp ce fericiri ne-mprumutam
si suferinti si apa vie pe la vetre.

O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis.
Multe lucruri nu le vedem fiindcă le privim prea din aproape.
Viaţa ne învaţă să cultivăm uitarea, ca o măsură de consolare a fiinţei.
O minune: puterea atât de fragedă a mugurului proaspăt învinge şi sparge scoarţa cea mai tare şi mai dură a unui arbore.
Peisaj de basm. Există stânci măreţe, puternice, inaccesibile, care se pot totuşi prăbuşi de-un simplu ecou: în peisajul sufletului.
Ideile noastre, după ce le naştem, mai aşteaptă să şi murim pentru ele.
Într-un cuvânt răsună nu numai sensul său, răsună în el întregul univers, precum într-o scoică marea.
Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobândind o înfăţişare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.
Pasiunea rămâne elementul esenţial al vieţii, dar ca să clădeşti ce-ţi este dat să clădeşti, e nevoie de o certitudine, şi tu mi-o poţi da în cuvinte foarte simple.

Iubire:

Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suava icoană
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămata ca-n rana
stravechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga faptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi masură
şi lavă pătrunsă de lună.

Unele femei sunt mai frumoase când suferă, altele când sunt stăpânite de-o pasiune, şi iarăşi altele când sunt luminate de-o bucurie... Îmi pare că o femeie e făcută anume pentru simţământul în care e mai frumoasă. Dacă e mai frumoasă în momente de suferinţă, natura a creat-o într-adins pentru suferinţă. Văd în frumuseţea femeii soarta ei.

Veşnicia s-a născut la sat.
Destinul omului este creaţia.
Iubind, ne-ncredinţăm că suntem.
O boală învinsă este orice carte.
Visurile împlinite ne îmbătrânesc.
Ce este cuvântul, orice cuvânt. Nimic decât o rană a tăcerii.
Iarba este înrourată la ceas de noapte, ochiul meu - totdeauna.
Ea cântă şi eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
Soarele nu-şi ascunde petele cu minciuni, ci cu prisos de lumină.
Fiziologie simbolică. Avem nevoie de lacrimi să nu ni se usuce ochii.
Cele mai multe aspecte ale prezentului sunt accesibile numai profeţiei.
Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au putut.
În mizeria cotidiană a condiţiilor umane de astăzi, a răspunde realităţii cu o idee înseamnă curaj.
Dacă vrei să ajungi la fericire, atunci pune-ţi orice ca ţintă, numai un singur lucru nu: fericirea.
Dumnezeu, când şi-a cernut îngerii din cer pe pământ, a rămas cu tărâţa în mâni. Ce-a fost bun a căzut.
Întâlnirile. Întâlnirea ta cu cineva pe stradă este o întâlnire cu un spirit. Şi totuşi acest lucru nu te înspăimântă.
Sunt tânăr încă - şi voi rămâne până la urmă tânăr, fiindcă am un viitor, fiindcă adevăratul meu viitor vine după mine.

Ipostaze. Când Dumnezeu se îndrăgosteşte de-o creatură sau fiinţă, privirea sa stăruie asupra lor, ca "frumuseţe" a lor.

Despre iubire. Când fiecare celulă din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest chip.

Amărăciunea oceanului. Râul ar putea să-şi închipuie că se revarsă în ocean numai din dorinţa sincera şi dezinteresată de a-l îndulci.
Natura şi citatul. Această fetiţă ar trebui să-şi poarte frumoşii ochi în ghilimele, căci îi are de la bunica ei. Dar Natura ignoră citatul.
Misterul misterelor. Întunericul absolut este singurul lucru pe care-l vedem deopotrivă de bine fie cu ochii deschişi, fie cu ochii închişi.

Pentru înflorirea poeziei într-o ţară, existenţa câtorva cititoare de înaltă calitate este mult mai importantă decât toată critica literară.
Excesele introspecţiunii. În oglinda în care te priveşti nu încerca să-ţi vezi şi respiraţia. Altfel îi tulburi luciul. Şi-atunci nu te mai vezi deloc.

Inima e în centrul fiinţei noastre, dar nu în centrul trupului. Iată un argument - dacă mai era nevoie de vreunul - că fiinţa noastră nu este congruentă cu trupul.
Suferinţa binefăcătoare. Cert, o suferinţă poate să facă moralmente bine celui ce suferă. Dar o suferinţă va fi cu atât mai binefăcătoare cu cât o ştiu mai mult numai a mea.
Orice om - singur - e aşa de puţin, că nici nu-i poţi zice om. Abia toţi oamenii împreună fac un singur om. Oamenii nici nu sunt; este unul singur şi acela suntem toţi laolaltă.
Nu eşti mândru când te gândeşti că zeii, obişnuiţi cu lumina şi veşnicia, dacă s-ar coborî pe pământ, n-ar putea suporta greul acestei vieţi, în vreme ce tu învingi şi năzuieşti spre culmi?
Tendinţa cea mai secretă a artelor. S-a afirmat că toate artele tind a deveni "muzică" sau că ele ar aspira să se transforme în "rugăciune". Fals. Fiecare artă tinde spre un paroxism al propriilor sale particularităţi.

Tocmai mişcarea cea mare, ce-o facem, mişcarea dimpreună cu pământul în spaţiul cosmic, n-o simţim. Tot astfel nu simţim nici ce se întâmplă cu noi din punct de vedere metafizic, care-i rolul nostru în tragedia sau comedia cosmică.

Îngheaţă izvoarele:

Îngheaţă izvoarele, înţepenesc curgătoarele.
Ca cerbii şi căprioarele,
ca fiara de pădure, iarna,
sînt cuprins de spaima
că-ngheaţă izvoarele.
Va amuţi în văgăună mugetul.
Că nu-i scăpare - o ştii şi tu.
Şi-o ştie tot cugetul.

De rerum natura:

A căzut pe lucruri rouă
sau e numai o părere?
Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri,
născătoarele de lacrimi.

Seminţia artiştilor. Dacă creatorii de artă - poetul, pictorul, sculptorul - ar fi nişte concurenţi ai Naturii, e de presupus că de mult Natura însăşi ar fi asasinat şi exterminat seminţia acestor oameni. Împrejurarea în sine foarte simplă că artistul există încă constituie deci o dovadă că menirea lui nu este de a face aceleaşi lucruri ca Natura.

Strofe de-a lungul anilor:

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

Mi-aştept amurgul:

În bolta înstelată-mi scald privirea
Şi ştiu că şi eu port în suflet
Stele multe, multe,
Şi căi lactee,
Minunile întunericului,
Dar nu le văd,
Am prea mult soare-n mine
De aceea nu le văd.
Aştept să îmi apună ziua
Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
Mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea
Şi să răsară-n mine stelele,
Stelele mele
Pe care încă niciodată
Nu le-am văzut...

Extaz:

O oră între-abis şi umbre
la răscruci de veac şi teamă,
o oră prelungită-n slavă
mi te-a dat, ca-n vis, în seamă.

Promisă tu, în dar luată,
fii ureche şi ascultă:
puternic vine foc din tine,
freamăt nou şi sete multă.

Ah, bucură-te şi veghează,
tu, edenică-ntrupare!
Vrăjit un munte în amiază
se apropie de-o floare.

Oglinda din adânc:

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.

Drumeţie:

Popas în iarbă de neuitat.
C-o sărutare, pe-a vieţii măsură,
îmi stingi în gură toate numele
ce din alean ţi-am dat.

Pornim pe urmă iar
ca două vârtejuri de vară pe drum.
Ne suntem dar pentru dar
şi nu ne mai spunem nicicum.

Ne place să umblăm
ca întrupările fumului,
să încâlcim mătasea pământului
cu ţintele drumului.

Catrenele fetei frumoase:

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopti"
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Ţară:

Pe dealuri se-naltă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas -
peste câmp şi oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.

Lumina:

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi
din lumina aceea-nsetată adânc de
vieaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul.
"Să fie lumină!"
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri
de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci-cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd-minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.