Caterina de Siena (1347-1380)

În pofida scurgerii timpului Caterina de Siena este o mistică extraordinar de modernă. Ea este fără îndoială a tuturor timpurilor pentru că a trăit în afara timpului. Experienţele la graniţele dintre viaţă şi moarte le-a trăit cu mult înaintea naşterii lui Raymond Moody, ceea ce au lăsat-o pentru mai multe zile înlăcrimată: "nu mai voiam să revin în această temniţă care este corpul fizic". A fost văzută levitând în mai multe rânduri, în plin extaz. Caterina de Siena este eternă deoarece ea este unul dintre cei mai mari mistici din istoria bisericii, mult mai misogină în acea epocă decât în ziua de azi. Ne-a lăsat moştenire celebrele sale dialoguri cu Dumnezeu şi cu Iisus, un adevărat giuvaier care nu are decât un singur echivalent, Dialogurile cu îngerul ale Gittei Malasz. Cu toate că ea nu a trăit mult timp, 33 de ani, întreaga sa existenţă a fost scăldată de supranatural: stigmate, viziuni, extaze, levitaţia, întâlniri cu îngeri. A explicat la un moment dat că ea nu vedea chipurile oamenilor care o vizitau, deoarece ea le vedea sufletul. La un moment dat erau 8 preoţi în jurul ei în permanenţă, deoarece toţi cei care îi vorbeau la scurt timp după aceea erau profund transformaţi. Prin urmare nu este întâmplător că amintirea unei asemenea sfinte cum este Caterine de Siena a străbătut şase secole ale istoriei. Mistică printre mistici, o femeie teribilă cu privirea pătrunzătoare, era devotată trup şi suflet lui Iisus, singura sa iubire, singurul ei iubit, singurul său soţ, singurul Dumnezeu. Dumnezeul pe care a început să-L venereze de la vârsta de 6 ani, a demonstrat în mod incontestabil că aceasta era un suflet care îi era predestinat.

Este suficient să ne aplecăm asupra vieţii acestei femei deosebite, care, deşi aproape analfabetă. a avut o influenţă deosebită asupra vieţii religioase şi politice a ţării ei, asupra papilor dar mai ales asupra comunităţii religioase a epocii sale. Nu pentru că era o femeie pioasă, ci mai ales datorită faptului că reputaţia ei a depăşit cu mare repeziciune frontierele. Spre exemplu, în timpul rugăciunilor, când se afla în biserică, s-a prăbuşit în faţa tuturor credincioşilor, palidă, cu trupul complet rigid, fără ca inima să-i mai bată, în extaz... A rămas astfel timp de trei sau patru ore, în timp ce preoţii au scos o în faţa bisericii fără ca nici un membru al trupului său să se mişte mici măcar un milimetru. Un dominican convins fiind că nu este decât o prefăcută, aştepta cu perfidie în biserică unul dintre extazele acesteia pentru a se apropia şi a-i înţepa picioarele şi corpul cu un cuţit. În zilele noastre când copii afirmă că o văd pe Fecioara Maria, medicii se apropie şi îi înţeapă cu un ac sau trec flacăra unei brichete pe sub mâini şi prin faţa ochilor pentru a verifica dacă nu cumva se prefac. Dar Caterina de Siena nu avut nici un fel de reacţie pe trup. În schimb trei ore mai târziu, când s-a întors pe pământ, nu numai că s-a plâns de violenta agresiune, dar chiar s-a format o rană în locul în care a fost lovită.

Într-o duminică a lunii august trupul său a căpătat culoarea unui cadavru, şi după câteva ore apropiaţii săi au concluzionat că era moartă, au instalat-o într-un coşciug deschis pentru a primii ultimele omagii. Dar în cele din urmă Caterina a deschis ochii înspăimântându-le pe surorile care o păzeau. "Ce s-a petrecut?" a întrebat-o confesorul ei Raimond de Capue. "Ai fost cu adevărat moartă?" "Inima mea a explodat, s-a despicat de sus până jos. Trupul meu era desprins de suflet. Nu ştiu cât timp a durat aceasta, surorile spun că patru ore. Dar am văzut tainele lui Dumnezeu (Vidi Arcana Dei). Nu am văzut însăşi esenţa divină, dar am văzut gloria sfinţilor, durerile păcătoşilor din infernuri, şi cele ale sufletelor care se purificau în purgatoriu. Amintirile mele nu mai sunt foarte clare. Iar apoi nu am cuvinte ca să descriu acele lucruri. O, ce tristeţe să mă întorc aici jos. Dar Domnul mi-a spus: "Fericirea multora depinde de întoarcerea ta pe pământ unde nu vei mai trăi ca înainte, închisă într-o celulă.""

Aceasta nu o împiedica totuşi pe tânăra femeie să plângă. Ea nu dorea să revină în trupul său.

Altă dată un preot a pus-o la încercare oferindu-i la sfânta împărtăşanie o bucată care nu era consacrată. Şi-a dat imediat seama şi furioasă a incendiat-o. În cele ce au urmat nu a mai fost necesar să îi înţepe picioarele, deoarece încă de la începutul stărilor de extaz, devenea uşoară precum pana şi fără să se mişte era purtată în aer de braţele mirelui ei, care era invizibil bine înţeles. Credincioşii care asistau la slujbă rămâneau paralizaţi, şi le putem înţelege această reacţie. Mariajul ei cu Iisus a fost o sursă de inspiraţie pentru bijutierii italieni.

Într-o seară a anului 1337, în timp ce era prinsă în rugăciuni, Iisus i-a apărut şi i-a ţinut următorul discurs: "Din momentul în care din iubire pentru Mine tu ai renunţat la mândrie, la plăcerile cărnii, şi ţi-ai dăruit toată frumuseţea inimii mie, şi acum când tot restul casei se bucură, m-am decis să celebrăm nunta sufletului tău şi să te iau de soţie aşa cum ţi-am promis." Apoi, după această declaraţie, apostolul Ioan, Maria, sfântul Paul şi sfântul Dominic s-au materializat în mica ei celulă pentru a fi martori. Maria a luat mâna Caterinei şi a adus-o pe tânăra fecioară Fiului ei care i-a pus în deget o verighetă de aur cu un diamant şi 4 perle: "Aici te căsătoresc cu Mine, întru credinţă, Eu creatorul şi salvatorul tău. Păstrează această credinţă fără pată până vei ajunge la Mine în ceruri; celebrează această nuntă fără sfârşit. Din acest moment, fiica Mea fii fermă şi de nezdruncinat în tot ceea ce prin graţia Mea îţi voi cere să realizezi. Aşa înarmată cu forţa credinţei vei înfrânge toţi inamicii şi vei fi fericită." Acest inel a devenit invizibil pentru toată lumea cu excepţia Caterinei care–l vedea tot timpul, cu excepţia momentelor, a recunoscut ea roşind, când şi-a ofensat mirele.

În mod curios avem puţine texte despre îngeri de la Caterina de Siena, cu excepţia unuia dintre Dialogurile care a traversat mai bine de 6 secole, fiind mereu reeditat. Acest pasaj al conversaţiei cu Dumnezeu vorbeşte despre "divina providenţă" pe care unii o numesc hazard, alţii coincidenţă, iar alţii sincronicitate:

"În unele momente Graţia Divină se manifestă prin intermediul servitorilor Mei fără să treacă pe la creatură, aşa cum chiar tu ai resimţit adeseori şi aşa cum ai auzit de la gloriosul tău tată, sfântul Dominic (Caterina de Siena era o dominicană terţiară), acest mult iubit servitor al Meu, care în una din primele zile ale ordinului, în timp ce fraţii săi călugări nu aveau nimic de mâncare, a spus plin de încredere în faptul că îl voi ajuta: "Copii mei, aşezaţi-vă. Ascultători călugării s-au aşezat în jurul mesei. Atunci, Eu cel care îi ajut pe cei care cred în Mine, am trimis doi îngeri purtând în mâini pâine foarte albă, şi atât de multă, încât le-a ajuns pentru mai multe mese. Iată un caz în care Graţia Mea s-a manifestat fără intervenţia omului, ci cu ajutorul Sfântului Duh."

Caterine de Siena a resimţit primele dureri ale Patimilor lui Iisus în 1373 cu cununa de spini din jurul capului, urmată după doi ani de alte cinci răni care au apărut pe trupul ei, dureroase dar în acelaşi timp invizibile pentru ceilalţi aşa cum ea i-a cerut (au fost totuşi vizibile după decesul acesteia).

Consoarta mistică a părăsit această lume la vârsta de 33 de ani precum soţul ei, în 29 aprilie 1380; acela este şi momentul în care i-au apărut şi stigmatele. Trupul Caterinei de Siena a fost expus după deces timp de trei zile, timp în care a fost vizitat de mii de persoane, credincioşi şi nobili cu toţii atraşi fiind de intimitatea sa cu Dumnezeu. Abia în 1385, la cinci ani după aceea trupul său a fost dezgropat pentru recuperarea oaselor altfel spus a relicvelor sale. Martorii au fost uimiţi să o descopere intactă, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. Iar corpul său a suferit aceiaşi soartă precum cel al Terezei d'Avila. Confesorul ei Raymond de Capue, este cel care i-a smuls inima şi i-a tăiat capul pentru a fi păstrate ca relicve la biserica Sfântul Dominic de Siena care a moştenit mai târziu şi o mână. Un braţ a rămas în acelaşi oraş, trei degete au ajuns la Veneţia, Flotenţa s-a declarat satisfăcută cu un cot, degetul care purta inelul invizibil a ajuns la mânastirea din Pontiniano, dinţii au fost în mod generos distribuiţi celor apropiaţi, iar dominicanii de la Roma au primit un… umăr.

Un adevărat măcel realizat de credincioşi, care nu poate fi explicat decât de autenticitatea acestei femei de excepţie. Mai mult chiar la data de 4 octombrie 1970, Papa Paul al VI-lea, a numit-o pe Caterina de Siena doctor al Bisericii. Ca şi cum autenticitatea sa continua să ajute spiritele însetate de prezenţa divină, dincolo de timp.