Ioana d'Arc (1412-1431)

În misiune pentru Franţa
Numele Ioanei d'Arc şi cel al Sfântului Arhanghel Mihail sunt indisolubil legate. Nu ne-am propus aici să reluăm epopeea ei, ci doar să contemplăm misterul relaţiilor sale cu lumea angelică şi cu Arhanghelul Mihail, să subliniem pedagogia acestuia şi maniera în care el a ajutat-o să-şi ducă la îndeplinire misiunea cu care Dumnezeu o investise.

Viaţa Ioanei d'Arc aruncă o provocare raţiunii, căci este istorie – povestea unui copil de 17 ani care cunoaşte, într-un interval de 2 ani, destinul cel mai glorios apoi cel mai atroce. În Ioana există mai multe personaje: există o sfântă care are viziuni mistice, există omul de război practic, curajos şi autoritar, dar există de asemenea faţa umană, vie şi sensibilă şi acest personaj este cel mai emoţionant.

La începutul secolului al XV-lea, Franţa se găsea într-o situaţie tragică. Englezii au invadat-o, reclamând coroana Franţei pentru tânărul rege Henri al VI-lea. Ei au ocupat Parisul, Normandia, numeroase locuri privilegiate şi sperau că aliatul lor, ducele de Bourgogne, îi va ajuta să cucerească ţara în întregime. Ei au venit să-şi pună sediul în faţa Orleansului pe care puţin câte puţin l-au încercuit şi i-au dat foc. Dacă acaparau această poziţie cheie, ei ocupau apoi toată Franţa fără dificultate. Carol al VI-lea nu le-a opus deloc rezistenţă. El lâncezea în viaţa de la curte, mergând din castel în castel, de-a lungul văii Loirei, cu favoriţii lui. Francezii erau disperaţi. Ei şi-au întors privirile spre Dumnezeu, gândindu-se la profeţia conform căreia Franţa, pierdută de o femeie, va fi salvată de către o fecioară din târgurile provinciei Lorraine.

Ori, trăia în acele vremuri, la Domremy, o ţărăncuţă cu numele de Ioana, care-şi ajuta mama menajeră şi lua parte la muncile câmpului. Când avea 13 ani, într-o zi de vară, în grădina tatălui său, ea a văzut o lumină mare şi a auzit o Voce care îi spunea să fie bună, cuminte şi pioasă. Deşi s-a speriat, Vocea a revenit, însoţită de apariţii. Arhanghelul Mihail, Sfânta Caterina şi Sfânta Marguerite i-au vorbit: "Ioana, vino în ajutorul regelui Franţei şi îi vei reda regatul".

În 1425, Ioana avea 13 ani, si era numita familiar Ionuţa. Chiar daca îi auzise de multe ori pe părinţii ei punând-o în gardă in legatura cu bandele de soldaţi care, cutrerierând regiunea, erau susceptibile să siluiască femeile şi fetele, ea ignora fără îndoială faptul că regatul Franţei se afla în agonie. Satul Domremy, aflat la intrarea în Lorena, nu era interesat decât de departe de bulversările politice ale momentului.

Prima manifestare sensibilă este a unei voci: "La vârsta de 13 ani, am auzit o voce care îmi vorbea despre mine. Şi, pentru prima oară, am fost cuprinsă de o mare frică."

Teama inţială s-a estompat pe masura ce vocea devenea mai precisa si mai identificabila.

“Prima dată, eram copil şi mi-era frică, dar apoi Arhanghelul Mihail m-a învăţat, mi s-a arătat şi mi-a demonstrat că trebuia să cred cu fermitate că este el."

"Domnule, îi răspundea ea Arhanghelului Mihail, nu sunt decât o fată săracă, nu voi şti să călăresc, nici să conduc soldaţi."

“Prima data, m-am îndoit ca Sfântul Mihail era cel care mă vizita si chiar eram cuprinsă de frica; l-am văzut apoi de mai multe ori până când am reuşit să îl recunosc că era chiar el."

Apoi, mult mai familiarizată cu lumea angelică, (ea va mărturisi mai târziu judecătorilor săi că vedea în mod obişnuit îngerii păzitori ai celorlalţi, cu care chiar putea vorbi), ea aderă prin credinţă spuselor mesagerului ceresc.

“Îl recunoşteam pe Sfântul Mihail după cum vorbea şi după limbajul îngerilor şi cred cu tărie ca aceştia erau îngeri. Am simţit acest lucru destul de repede pentru că mi-am dorit să îl cred şi să îl simt."

Totul era limpede în aceste comunicări, a căror origine divină este demonstrată şi de localizarea lor geografică, biserica parohială, de unde ea ştia că nu poate veni nici un rău.

“Auzeam vocea dinspre partea dreaptă, dinspre Biserică şi foarte rar se petrecea să nu o aud cu claritate. Această claritate venea chiar din locul de unde se auzea vocea. Se manifesta în general o mare claritate în toate aceste comunicări. Când am venit în Franţa, am auzit deseori această voce."

Ceea ce a disipat ultimele îndoieli ale adolescentei, a fost totuşi bunăvoinţa pe care o manifesta întotdeauna în privinţa ei celestul interlocutor.

“Vocea mi-era trimisă parcă de Dumnezeu şi după ce am auzit-o de trei ori, am fost sigură că era vocea unui înger. Această voce m-a protejat mereu şi m-a înţeles întotdeauna foarte bine".

În primul rând, arhanghelul s-a dovedit un foarte bun pedagog. Asocind misiunea ei cu exigenţelele sfinţeniei pe care Dumnezeu o cere apropiaţilor sai, el a educat-o şi a învăţat-o pe Ioana în vederea misiunii sale care trebuia să fie un răspuns de credinţă la iubirea Domnului.

“Înainte de toate, el îmi spunea să fiu un copil bun căci în felul acesta Dumnezeu mă va ajuta. Şi, între alte lucruri, el mi-a spus să vin în ajutorul regelui Franţei. Îngerul îmi povestea de asemenea despre situaţia demnă de milă a regatului francez."

Sfinţenia vieţii, ca un răspuns firesc la iubirea divină, era condiţia reuşitei în această misiune. În general, cu cât misiunea este mai importantă. cu atât sfinţenia este mai necesară, şi cu atât mai mult Dumnezeu acordă graţia sa.

“Când a venit la mine, Sfântul Mihail mi-a spus că Sfintele Caterina si Margerita vor veni la mine să mă ajute cu sfaturile lor, că ele aveau ca sarcină să mă ajute şi să mă sfătuiască în legătura cu ceea ce urma să fac şi trebuia să cred că ceea ce ele îmi spun vine ca ordin chiar de la Dumnezeu."

Cu vocea sa, mesagerul celest o pregăteşte pe adolescentă să fie detaşată în privinţa faptului că va duce singura la împlinire această misiune pe Pământ şi în acelaşi timp o asigură că va reuşi să îndeplinească tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ea.

“Această voce mă dirija cu înţelepciune, mă învăţa să frecventez biserica. Ea mi-a spus că eu, Ioana , trebuia să merg in Franţa. De două- trei ori pe săptămână, această voce îmi spunea că trebuie să merg în Franţa fără ca tatăl meu să ştie de plecarea mea. Vocea îmi spunea că trebuie să merg în Franţa şi că nu mai trebuie să rămân acolo unde eram".

Această pregătire a durat patru ani, şi este important de remarcat, că Ioana, la vârsta de 17 ani, a pornit în epopeea care o va conduce până la sacrificiul suprem din 30 mai 1431, pe rugul de la Rouen, condiţie ultimă a succesului misiunii sale.

Timp de patru ani, vocile au insistat. Ele au instruit-o despre situaţia politică şi militară a Franţei, oferindu-i numeroase detalii. Ele au devenit în final atât de presante, încât Ioana a decis să meargă la Vancouleurs. Baudricourt a început prin a o respinge cu glume groteşti. Dar ea s-a întors să-l vadă, până când, într-o zi el i-a dat o sabie spunându-i: "Du-te şi fie ce-o fi!".

Pe data de 23 februarie 1429, ea a plecat la Chinon, cu o mică escortă, şi, contrar oricărei previziuni, a traversat fără nici o piedică ţara răvăşită de către oamenii ducelui de Bourgogne. Ea a suferit mult de pe urma călăritului. De altfel ea nu s-a obişnuit niciodată cu lungile călătorii pe cal şi nici cu purtarea armurii care o rănea.

La Chinon, ea a fost primită de către rege, cu mare ceremonie. Mai mult de 300 de persoane erau prezente, toate îmbrăcate superb. Ioana, în cizme înalte negre şi tunică scurtă gri strălucitor, a înaintat spre rege, fără timiditate. Era înaltă, bine făcută şi avea chipul surâzător, însufleţit, încadrat de părul negru tăiat rotund deasupra urechilor. "Prea nobile rege, am venit de la Dumnezeu pentru a vă ajuta, pe dumneavoastră şi regatul". Apoi ea a discutat cu el, în particular, revelându-i secretul. Deşi regele era bulversat, ea l-a convins că era chiar trimisa lui Dumnezeu.

Totuşi anturajul regelui, mai dispreţuitor, a decis că trebuie să o supună pe Ioana unui examen pentru a se asigura că ea nu era nici nebună, nici vrăjitoare. Clerici şi teologi au interogat-o la Poitiers şi au concluzionat că ea nu avea nimic rău şi că "dată fiind necesitatea, regele putea foarte bine să fie ajutat de ea."

Pe 29 aprilie, în fruntea unei mici armate, ea a sărit în ajutorul oraşului Orleans. Comandanţii nu i-au revelat planurile lor de atac. Atunci ea şi-a dat seama şi s-a mâniat foarte tare. Deşi căpitanii s-au îndoit de talentele militare ale tinerei, ea s-a dovedit extrem de pricepută în conducerea bătăliei şi mai ales în utilizarea artileriei. Fortăreţele engleze au fost luate cu asalt, cedând una după alta. Cea din Tourelles, întărită extraordinar pentru acea vreme, a rezistat o zi întreagă. Ioana, deşi rănită de o săgeată care i-a traversat umărul, nu a părăsit câmpul de bătălie, strigând englezilor să se retragă. În seara zilei de 7 mai, ei s-au retras şi oraşul a fost eliberat. Ea a avut apoi greutăţi în a-l convinge pe rege să plece la Reims. Totuşi a fost un marş triumfal, cu victorii la Jargeau, Meung, marea victorie de la Patay şi oraşele care deschideau porturi: Troyes, Châlons, Reims. Acolo, pe 17 iulie, Carol al VII-lea a fost încoronat în catedrală. Ioana era lângă el, cu stindardul în mână. Din momentul în care el a primit coroana, ea se aruncă în genunchi plângând de bucurie. "Nobile rege, îi spuse ea, acum s-a împlinit dorinţa lui Dumnezeu."

După Reims, ea a vrut să continue războiul, să profite de elanul dobândit. Ea a înţeles că doar când va fi cucerit Parisul, Carol al VII-lea va fi cu adevărat rege al Franţei. Dar ea a fost trădată de către căpitani şi de favoriţii regelui exasperaţi de gelozie şi chiar de către rege. Rănită în faţa Parisului, ea a trebuit să abandoneze asediul şi să se replieze pe Loire. Ea a văzut cum puţin câte puţin armata se descompunea, iar regele îi refuza subvenţiile pentru a continua războiul. Ea s-a luptat încă câteva luni. Atunci când a venit în ajutorul oraşului Compiegne, atacat de către oamenii lui Bourgogne, a fost prinsă de inamic. Pe 23 mai 1430, după ce a asigurat retragerea soldaţilor săi, ea nu a putut să mai intre în oraş, pentru că Guillaume de Flavydin ridicase podul mobil.

În timp ce era prizonieră a oamenilor ducelui de Bourgogne, Carol al VII-lea ar fi putut încerca să o salveze fie cu armele, fie prin răscumpărare. Dar, spre ruşinea lui, el nu a făcut nimic. Dar Cauchon, episcop de Beauvais, agent al englezilor, a cumpărat-o pe Ioana de la oamenii ducelui de Bourgogne, pentru 10.000 de scuzi de aur. Prizonieră a englezilor, ea a fost dusă la Rouen înainte de Crăciun, a fost aruncată într-o celulă şi ţinută în lanţuri. Procesul său a început pe 21 februarie 1431. A fost o abominabilă maşinaţiune politică, camuflată într-un proces de erezie. Englezii urmăreau să-l discrediteze pe regele Franţei, dovedind că el datora coroana unei vrăjitoare. În cursul interminabilelor interogatorii, ea s-a apărat cu curaj, demnitate, fermitate, răspunzând judecătorilor: "Treceţi la altceva!...Voi nu veţi şti nimic!", atunci când nu vroia să vorbească. Totuşi spre final, slăbită, bolnavă, terifiată de ameninţarea torturii şi a focului, ea a avut un moment de slăbiciune. Ea a abjurat şi a semnat un act prin care recunoştea că Vocile sale şi misiunea sa nu veneau de la Dumnezeu. Începând de a doua zi ea a revenit asupra declaraţiilor sale. Atunci judecătorii au condamnat-o la ardere pe rug. În timp ce o legau pe rug, ea plângea sfâşietor, implorându-i pe sfinţii şi sfintele sale, repetând că Vocile nu au înşelat-o, că tot ceea ce a făcut, a făcut-o la porunca lui Dumnezeu. În timp ce flăcările urcau, s-a auzit strigătul ei care l-a chemat pe Iisus de 6 ori. Era dimineaţa zilei de 30 mai 1431.