Mama mea, tu eşti departe
Acolo unde mergem toţi,
Eu te simt totuşi aproape
Eşti printre vii, nu printre morţi.
Tu m-ai păzit pe drumul vieţii
Acolo unde îmi era mai greu,
Te vedeam în zorii dimineţii
Şi aşa te voi vedea mereu.
Când arde dorul poţi să spui,
Cât ţi-e de greu? Aştepţi,
Dar n-ai cui spune, nimănui
Nu-i pasă. Nu-i pasă tot repeţi.
Timpul trece foarte greu.
Te uiţi la poza din album,
Întrebi, de ce doar eu,
Mai iubesc? Nu sunt nebun ?
Cu toate astea, încă speri,
Să fie totul foarte bine,
Că fiinţa care o preferi,
Va fi vreodată lângă tine.
Cu smerenie
Doamne, nu pot să te mint,
Tu ştii bine cine sunt.
Tu cu Înaltat-ţi bunătate,
Pe Pământ mi-ai dat de toate.
Tot ce-mi dai consider Sfânt,
Şi din suflet eu Te cânt.
De Tine, sufletul mi-e plin,
Cu smerenie mă-nchin,
Cu puterea ta Divină,
Poartă-mă doar în Lumină.
UN CANTEC...
Un cântec din inimă-mi zboară
Departe spre un ţărm nelimitat,
Spre o ţintă veche , ce poate m-a uitat,
Sau poate spre una imaginară.
Dar care-mi e ţinta precisă?
Oare am eu un ideal adevărat?
Oricând inima mea tare mi-a pulsat
Chiar de-a avut sau nu o ţintă concisă.
De vrei să-mi afli ţelul meu
Vei încerca zadarnic să o faci
Vei spune, sigur nu mi-e greu.
Dar, ar urma concluzia să tragi
Specific, doar în felul tău
Şi în final, va trebui să taci.
1963
Trec seunde I
Secundele curg în clepsidre,
Se joacă în nepăsare intens,
Ca prin apă simpatice hidre,
În trupul Timpului imens.
Anii cei trecuţi prin viaţă,
S-au adunat în amintiri,
Cu privirea lor semeaţă,
Vor naşte noile trăiri.
Am plutit pe marea fericirii
Şi mă miram cum de plutesc,
Sub cerul magic al iubirii
Pe care iată, astăzi o trăiesc.
Ne pierdeam în valuri mari
Distanţele erau aşa de mici,
Pluteam aşa de solitari
Doar noi, două bărci mici.
Zburam apoi în spaţii ireale
În dimineţi cu soare plin,
Ne atingeam braţele goale
Fără să ştim că noi plutim.
Nu ne ascundeam de lume
Care de noi era departe,
Aveam atâtea a ne spune
Pe a iubirii valuri înspumate.
Glasul tău
Muzica cea mai frumoasă,
este glasul tău.
Zâmbetul tău,
îmi înseninează sufletul.
Norii fug din,
calea zâmbetului tău
trandafiriu,
şi soarele se bucură,
zărindu-l.
FIECARE
Fiecare-n lume are o poveste,
Cu episoade lungi, ca un roman,
Dar toate lucrurile aceste,
Au trecut an după an.
De povestit este destul,
Dar cine stă să mă asculte,
Căci pe al vieţii drum,
De spus sunt lucruri multe.
Sunt mândru că am reuşit,
Prin viaţă să pătrund adânc.
Chiar dacă nu tocmai iscusit,
De greutăţi n-am să mă plâng.
Drumul vieţii este încurcat,
Cu piedici şi cu greutăţi,
Dar nu trebuie abandonat,
Oricând să fii tu însăţi.
Aş vrea totul de la lume,
Însă e nu-mi dă nimic,
De aceea îi voi spune,
Că-mi iau eu câte un pic.
Chiar acum, că sunt bătrân,
Încerc să fac ce pot,
Nu stau cu mâinile în sân,
Din latenţă eu mă scot.
Când te înfioară briza dimineţii,
Şi viaţa înainte te îndeamnă,
Nici nu ştii ce mult înseamnă,
Să te simţi ca-n anii tinereţii.
N-am terminat cuvintele din cărţi,
Pentru a crea noi comparaţii,
Am studiat în multe părţi,
Dar am făcut şi declaraţii.
19 ianuarie 2003
Copil fiind...
Aşa de simplu am crescut,
Am mers prin noroi şi ploaie,
Cu vânturi multe m-am bătut,
Am purtat şi pălării de paie.
Când mergeam desculţ pe jos,
Pe dealul legendarului Corb,
Totul mi se părea frumos,
Drumul cu bolovani şi colb.
Nucul bătrânului bunic,
Cetate de grauri şi cuci,
Coroană regală, trunchi unic,
Acoperit de frunze şi nuci.
Adunam în pumni pământ
Din fânaţul de pe Groapă,
Alergam chiar şi flămând
Să mă scald la Ciofu-n troacă.
Salcâmii cu ciorchini de flori,
Spre al lunii Mai sfârşit,
Livada cu privighetori
Ce cântau necontenit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu