Opera de artă se naşte într-un mod tainic, enigmatic, din artist, din sufletul artistului, din cele mai înalte aspiraţii ale sale. Desprinsă de el opera de artă dobândeşte o viaţă autonomă, devine ea însăşi o personaliate, subiect independent cu suflet spiritual, dar posedând şi o viaţă materială reală, existând, în fapt, ca fiinţă. Despre o operă de artă se poate afirma că nu este un fenomen oarecare, apărut întâmplător şi care-şi trăieşte cu indiferenţă viaţa în lumea spiritului, ci la fel ca şi oricare fiinţă vie stăpâneşte nişte forţe active, creatoare. Ea trăieşte, acţionează şi participă la crearea atmosferei spirituale. Pornind de la acest aspect interior se poate răspunde la întrebarea ce se referă la calitatea operei de artă.
Dacă se afirmă despre o operă de artă că este proastă din punctul de vedere al formei sau prea inconsistentă, atunci aceasta înseamnă că acea formă este incapabilă să provoace vibraţii sufleteşti pure, să influenţeze spiritul uman. Arta este limbajul care, în forme numai ei proprii, vorbeşte sufletului despre lucruri; care reprezintă pentru suflet pâinea lui zilnică, accesibilă lui numai în aceste forme.
Dacă arta se sustrage acestei sarcini, atunci se poate spune că în fiinţa umană poate rămâne în continuare un gol sufletesc, deoarece nu există nici o altă forţă mai puternică, capabilă să înlocuiască arta. Când sufletul omenesc are trăiri puternice arta devine vie, deoarece între suflet şi artă există o interacţiune reciprocă. Atunci când sufletul este tulburat şi neglijat datorită concepţiilor foarte materialiste, a necredinţei şi a eforturilor exclusiv practice legătura dintre arttă şi suflet este pe jumătate anesteziată.
Artistul are o mare datorie faţă de artă, dar şi faţă de el însuşi de nu se considera un stăpân al lucrurilor, ci slujitor al unor scopuri superioare ale cărui obligaţii sunt foarte precise şi care ţin de domeniul sacralităţii. El trebuie să se auto educe şi să se adâncească în propriul suflet pentru ca talentul său să aibă ceva de înveşmântat şi nu să arate ca mănuşa pierdută a unei mâini necunoscute, doar aparenţa goală şi fără sens a unei mâini..
Artistul trebuie să aibă ceva de spus, deoarece datoria lui nu este stăpânirea formei, ci adaptarea respectivei forme la conţinut.
Artistul nu este copilul răsfăţat al vieţii, el nu are dreptul să trăiască fără obligaţii. Deoarece el are o muncă greu de îndeplinit, care poate semăna unei cruci pe care o are de dus. El este necesar să devină conştient că fiecare dintre faptele, sentimentele, gândurile lui, constituie materialul fin, intangibil, dar solid din care va rezulta opera sa, aşa că viaţa sa va fi fi doar o viaţă de dăruire, adevărata libertate găsind-o doar în creaţie.
Astfel se poate afirma că artistul are o responsabilitate triplă faţă de cineva care nu este artist, întrucât el trebuie să restituie în forma cea mai sublimă talentul pe care l-a primit lumii, trebuie să urmărească ca prin faptele, gândurile şi sentimentele sale să creeze o atmosferă spirituală elevată, transfigurată, deoarece toate aceste fapte vor fi necesar să servească drept material pentru creaţiile sale care, la rândul lor vor activa şi vor determina o anumită atmosferă spirituală în lume. S-ar putea spune că artistul este un rege, dar în acelaşi timp o fiinţă care are responsabilităţi asemănătoare cu cele ale unui rege.
Dacă artistul este un preot al frumosului, atunci acest frumos se cuvine şi el căutat în cadrul principiului valorii interioare. Frumuseţea poate fi măsurată doar în dimensiunile interioare şi în necesităţile care ne-au condus până acolo. Este frumos ceea ce provine dintr-o necesitate profundă sufletească. Este frumos ceea ce este interior frumos, ceea ce provine dintr-o sublimă vibraţie interioară sufletească.
Nu există pe lume nimic mai însetat de frumuseţe şi mai uşor de înfrumuseţat decât un suflet omenesc… De aceea şi sunt foarte puţini aceia în stare să reziste dominaţiei unui suflet dăruit frumuseţii. – Maeterlinck
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu