Este o iluzie să credem că drumul nostru spiritual este esenţial diferit de al altora. Toate fiinţele umane au făcut aceeaşi călătorie interioară şi, în general, FIECARE din ele se confruntă cu aceleaşi obstacole interioare, pe care ÎN FINAL ajunge să le depăşească.

Nefiind născut PE DEPLIN lucid spiritual, omul trebuie să devină gradat PLENAR CONŞTIENT, prin propriile eforturi ce trebuie realizate cu perseverenţă de-a lungul evoluţiei sale. Această misiune dificilă (pentru unii) trebuie să fie îndeplinită însă cât mai repede de fiecare dintre noi. Fără îndoială că unii au evoluat ceva mai mult şi au ajuns mai departe decât noi, pe când alţii sunt evident cu mult în urma noastră. Pentru fiecare dintre noi, însă, ţelul este comun – ELIBERAREA SPIRITUALĂ.

Omul nu devine cu adevărat unic, decât atunci când se trezeşte spiritual. Abia atunci el este capabil să-şi vadă cu luciditate şi detaşare iluziile, erorile, himerele şi proiecţiile imaginative, deoarece, abia atunci, el intuieşte realitatea şi acceptă total momentul prezent, aşa cum se manifestă acesta în toată perfecţiunea sa divină.

Iată, în continuare, un sistem de analiză care descrie, cât mai simplu cu putinţă, etapele sau NIVELURILE pe care le traversează fiinţa umană în timpul acestei călătorii. Diferitele niveluri de conştiinţă prezentate aici ne pot ajuta, în măsura în care ne obiectivăm cu detaşare, să ne dăm seama UNDE ANUME NE AFLĂM pe calea evoluţiei noastre spirituale.

ATENŢIE! Aceste niveluri sunt descrise fără a fi puse într-o ordine crescătoare. Trebuie să ghiciţi singuri ordinea lor şi, implicit, paşii pe care îi mai aveţi de făcut.

 

Când realitatea spulberă credinţele noastre oarbe, putem trăi starea de iluminare
Nivelul credinţelor oarbe, nefundamentate pe realitate

Credinţele oarbe, fanatice nu au nimic sau aproape nimic comun cu experienţele spirituale veritabile. Mai ales la început, când nu ştim prea multe, ele ne pot da anumite speranţe, dar la o analiză lucidă şi atentă, acest gen de convingeri sunt, dacă le privim în mod discriminativ şi detaşat, doar nişte iluzii. O credinţă fanatică este orice idee, în realitate mai mult sau mai puţin aberantă, dar pe care noi o considerăm – FĂRĂ ARGUMENTE RAŢIONALE – drept adevărată şi care, într-o anumită măsură, maschează teama noastră de necunoscut şi refuzul deschiderii către nou. Dacă ne analizăm cu atenţie şi luciditate, putem vedea că aderăm, mai mult sau mai puţin conştient, la tot felul de asemenea credinţe absurde, numai cu scopul (adeseori nebănuit) de a ne simţi în falsa siguranţă a celui neştiutor. Noi procedăm atunci întocmai ca un copil NAIV şi credul care acceptă tot ceea ce îi spun adulţii, pentru a avea sentimentul „liniştitor” că aparţine unei lumi aparent protectoare. Problema gravă este însă, că noi ne păstrăm aceste credinţe oarbe chiar şi la o vârstă matură, fără să fim DELOC conştienţi de asta. O modalitate simplă de autotestare a STĂRII ÎN CARE NE COMPLACEM este conştientizarea situaţiilor în care, de îndată ce CREDINŢELE NOASTRE OARBE sunt confruntate brusc cu aspectele şi lucrurile reale, începem să ne simţim  trişti, abandonaţi, înşelaţi şi deprimaţi.

În aceste momente aparent ratate, care reprezintă în realitate adevărate momente ILUMINATORII, trebuie să căutăm să înţelegem că este foarte posibil să avem acea stare proastă, numai din cauza sfărâmării brutale sau a înşelării unei astfel de credinţe fanatice oarbe. Mai ales atunci, trebuie să ne amintim că, în fond, aceste credinţe şi atitudini nu au nimic de a face cu realitatea splendidă, triumfătoare, divină a vieţii şi că ele nu au fost decât un împrumut de care ne-am folosit CÂNDVA, într-un anumit moment al existenţei şi evoluţiei noastre, dar de care, cu siguranţă, nu mai avem nevoie de acum înainte. Dacă imediat după aceea, ne vom folosi în schimb preponderent propriile noastre experienţe de viaţă, pentru a ne ghida cu înţelepciune acţiunile, vom suferi din ce în ce mai puţin din cauza deziluziei şi dezamăgirii. 

Nu trebuie să facem promisiuni pe care nu suntem în stare să le respectăm
Nivelul convenienţelor sociale, al dogmelor, prejudecăţilor, contractelor şi angajamentelor

În această etapă, noi folosim regulile şi convenienţele stabilite de societate şi de instituţiile de drept, pentru  a realiza diferite înţelegeri sau contracte (gen: „Dacă tu îmi faci serviciul pe care îl doresc, eu te voi recompensa prin acţiunea, lucrul sau serviciul pe care tu, la rândul tău, ţi-l doreşti”). Pe planul conştient, aceasta nu ar ridica în aparenţă nicio problemă, dar lucrurile se înlănţuiesc, astfel că uneori ajungem să facem în mod conştient contracte cu alţii sau chiar cu noi înşine, contracte care în realitate nu corespund deloc cu ceea ce suntem cu adevărat în acea etapă şi nici cu natura reală a celuilalt.

Dacă uneori resimţim o stare  pregnantă de jenă sau de ruşine fără niciun motiv vizibil este bine să ne analizăm lucid şi detaşat şi să căutăm să ne amintim dacă nu am făcut CÂNDVA anumite promisiuni pe care apoi nu am putut sau pe care acum nu mai putem să le respectăm. Dacă în alte situaţii noi resimţim de exemplu mânie, este foarte posibil ca aceasta să provină din faptul că un altul nu a fost la înălţimea aşteptărilor noastre.

Tocmai de aceea, este necesar să ne definim foarte clar şi precis ce anume aşteptăm de la ceilalţi şi apoi să acceptăm realitatea cu luciditate şi detaşare, aşa cum este. În această direcţie, este foarte important să ne iertăm în astfel de situaţii atât pe noi înşine, cât şi pe ceilalţi, urmărind însă ca pe viitor să nu mai facem promisiuni pe care ulterior nu suntem capabili să le onorăm şi nici să fim absurzi, cerând altora imposibilul. Dându-ne seama de aceste aspecte, trebuie să fim mereu cât mai conştienţi şi să urmărim cu perseverenţă să evităm acest gen de greşeli. 

Avem întotdeauna de ales între evoluţia spirituală şi îndeplinirea dorinţelor inferioare
Nivelul fantasmelor nocive şi al dezlănţuirii imaginaţiei necontrolate

Ajungem să ne cantonăm la acest nivel, mai ales atunci când am „reuşit” în societate şi când ne-am folosit din plin de dogmele, prejudecăţile, regulile şi convenienţele acesteia pentru realizarea unei anumite bunăstări materiale sau pentru atingerea unei anumite poziţii sociale mult râvnite. Căutarea noastră interioară continuă, materializându-se cel mai adesea în dorinţa de a ne realiza fantasmele nocive pe care le-am asimilat şi care ne domină. Copleşiţi de infatuare, noi ne simţim acum „realizaţi” şi „puternici” şi ni  se pare că nu mai avem nevoie de nimeni, fiindu-ne suficient că ne bucurăm de o anumită formă de putere.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că noi avem acum capacitatea de a realiza, una câte una, aproape toate fantasmele noastre nocive, ne simţim şi rămânem totuşi frustraţi. Exacerbându-se, ego-ul (imaginea superficială pe care o avem atunci despre noi înşine) ne împinge mai departe, devenind tot mai puternic, la fiinţa lipsită de o aspiraţie autentică, îndemnând la îndeplinirea a noi şi noi fantasme nocive. Atunci când sesizăm că această agitaţie aproape continuă nu oferă decât satisfacţii ANEMICE şi momentane, trebuie să ne analizăm cu luciditate şi detaşare, pentru a înţelege un aspect esenţial: toate acestea nu ne hrănesc niciodată fiinţa esenţială! Imediat după acest moment iluminator, trebuie să urmărim să conştientizăm de ce aceste plăceri grosiere şi efemere nu vor putea umple niciodată cu adevărat şi definitiv golul interior care, înţelegem la un moment dat, există numai şi numai datorită necunoaşterii naturii noastre divine, adevărate.

În comparaţie cu formele de manifestare descrise mai sus, nevoia profundă de satisfacţie interioară plenară şi durabilă este ceva foarte diferit. Mai ales atunci, pentru a discerne cât mai clar între cele două tendinţe: evoluţia interioară şi îndeplinirea dorinţelor mai mult sau mai puţin grosiere şi uneori chiar josnice, devine chiar necesară aplicarea unei modalităţi eficiente şi simple. Astfel vom începe prin a ne focaliza în spaţiul nostru interior şi în funcţie de specificul  şi credinţele noastre vom realiza consacrarea sau vom rosti mental o rugăciune invocând un sfânt, o zeitate, o fiinţă superioară sau pur şi simplu vom face apel chiar la îngerul nostru păzitor. Apoi vom lăsa ca fantasmele nocive, interioare să iasă la suprafaţă şi vom urmări să le privim cât mai detaşaţi. Aceste fantasme pot fi uneori de natură chiar sadică, criminală, masochistă, despotică sau materială (financiară). Alteori, ele pot să provină dintr-o nesăţioasă dorinţă de putere nesatisfăcută. Fără să le dăm curs câtuşi de puţin, lucizi sau complet detaşaţi, noi le vom lăsa atunci pe toate să apară şi să se proiecteze libere în conştiinţa noastră fără să le judecăm şi fără să le evaluăm deloc, observându-le doar, neimplicaţi emoţional. Imediat după aceea le vom nota succint pe o foaie de hârtie pentru a le obiectiva cât mai clar.

După aceasta, o vom alege pe cea care apare drept cea mai puternică şi o vom urmări cum se manifestă în conştiinţa noastră până la capăt, deci până la rezultatul final scontat/dorit de noi, lăsându-i drept câmp de manifestare numai imaginaţia noastră. Detaşaţi, vom urmări atunci să conştientizăm că totul este posibil în această direcţie. Imediat după aceea vom urmări să trăim senzaţia care însoţeşte această dorinţă împlinită, impregnându-ne cât mai intens cu această stare întregul corp şi la puţin timp după aceea vom urmări să constatăm efectele ei sau, cu alte cuvinte, rezultatul. Ne vom întreba apoi, PE BAZA ACESTEI TRĂIRI, dacă ea satisface cu adevărat nevoile noastre interioare, profunde, esenţiale. Şi astfel ne vom da cu siguranţă seama că ea nu este decât o palidă compensaţie. Iar dacă nu suntem PE DEPLIN CONVINŞI, va trebui să analizăm şi cât timp poate să se menţină respectiva stare de satisfacţie în câmpul conştiinţei noastre.

Dacă vom face această meditaţie de câte ori este necesar, vom ajunge să putem percepe adevărata natură a fantasmelor noastre nocive şi este foarte posibil ca acţionând astfel (continuându-le şi realizându-le LIBERI până la capăt, numai în imaginaţie), atracţia stranie pe care ele o exercită asupra noastră să se atenueze tot mai mult şi apoi să dispară complet. 

Când înţelegem profund propriile experienţe nu mai împrumutăm teoriile altora
Nivelul teoriilor

Acest nivel de conştiinţă apare atunci când ne-am trăit conştient şi plenar toate fantasmele, descoperind faptul că cel mai adesea ele nu ne satisfac căutările şi nevoile profunde. Acum este necesară o motivaţie raţională puternică pentru a ne continua drumul. Doctrinele, filozofiile, sistemele mai mult sau mai puţin PARŢIALE de gândire încearcă toate să explice „de ce”-ul enigmatic al vieţii şi al realităţii. Aceste teorii sunt cu siguranţă foarte utile pentru cel care le scrie, mai ales atunci când ele izvorăsc din experienţa trăită de acea persoană. Cu toate acestea, ele nu constituie, în esenţă, pentru noi ceilalţi, decât nişte împrumuturi PASAGERE din conştiinţa altora (cu care inconştienţi intrăm şi ne menţinem în REZONANŢĂ), urmărind să ne acoperim starea de decepţie sau de gol pe care o trăim.

Ştim cu toţii că există nenumărate teorii, MAI MULT SAU MAI PUŢIN ADEVĂRATE, despre orice. Noi nu putem să înţelegem MAI MULT DECÂT SUNTEM. Pentru a deveni conştienţi de acest nivel este necesar să urmărim, atunci când citim sau vorbim cu alte persoane, să separăm prin comuniune intuitivă şi empatie experienţele autentice trăite de diversele sisteme de gândire construite logic pe baza informaţiilor furnizate de alţii. Pentru aceasta, nu trebuie niciodată să ne fie teamă să spunem: „Realizez că aceasta este doar o teorie; intuiesc prin REZONANŢĂ că aceasta este o experienţă autentică direct trăită.” Vom continua apoi să vedem dacă nu cumva folosim şi noi PREPONDERENT astfel de teorii pentru a ascunde anumite decepţii şi dezamăgiri care au apărut în noi în urma unor acţiuni eronate.

Nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că experienţele noastre de viaţă DIRECT TRĂITE au o realitate certă şi că ne pot ghida cu adevărat dacă ştim cum să le înţelegem şi să le pătrundem semnificaţia profundă. Această semnificaţie este întotdeauna ascunsă pentru o privire (conştiinţă) pripită sau superficială. Atunci când aceste experienţe de viaţă sunt trăite plenar şi înţelese în totalitate, aproape că nu mai avem nevoie de o bază teoretică împrumutată de la alţii pentru a analiza cauza decepţiilor noastre (care nu o dată, datorită acestor împrumuturi eronate, vor fi judecate de noi în mod aberant). 

Dacă acceptăm cu înţelepciune durerea dezamăgirii, creştem spiritual
Nivelul deziluziei

Noi atingem cu adevărat acest nivel atunci când constatăm că toate credinţele, fantasmele (realizate sau nu) şi teoriile noastre de până acum nu ne-au adus deloc satisfacţia (fericirea) sau răspunsul pe deplin mulţumitor. Într-o asemenea etapă noi putem deveni foarte uşor cinici, blazaţi, trişti, inerţi, uneori chiar disperaţi şi singuratici. Conştientizând că se află în această etapă, unii vor căuta un ajutor terapeutic pentru a-şi putea conştientiza mecanismele interioare. Înainte ei  urmăriseră să ducă cât mai departe procesul de satisfacere a dorinţelor lor iluzorii.

Pentru a trăi corect şi armonios acest stadiu al realizării conştiinţei, trebuie să avem un puternic sentiment de acceptare a stadiului în care ne aflăm şi să nu ne refuzăm unui apel interior atât de preţios. Tot acum trebuie, de asemenea, să trecem la o stare de înţelegere superioară cu privire la fiinţa noastră şi să acceptăm cu înţelepciune şi detaşare toată aparenta durere care decurge din această deziluzie. În fond trebuie să devenim pe deplin conştienţi că toate aceste căi superficiale conduc spre acelaşi punct final: DEZAMĂGIREA. Conştientizarea este, prin urmare, PENTRU NOI, foarte importantă, iar această etapă reprezintă singurul mod de maturizare şi de trezire din iluziile stadiilor anterioare. Nu întâmplător IISUS a spus: CUNOAŞTEŢI ADEVĂRUL ŞI ACESTA VĂ VA FACE SĂ FIŢI LIBERI! Prin urmare, dacă nu putem accepta plenar, deschis şi cu curaj această trezire numai aparent dureroasă (să nu uităm că, aproape întotdeauna mai binele este duşmanul binelui!), vom încerca încă o dată să ne agăţăm de o altă iluzie pentru  a ne „îndulci” cât de cât această nouă stare. Acceptând-o însă, pe deplin conştienţi, lucizi şi detaşaţi, chiar visele şi fantasmele noastre ne vor ajuta intens ACUM să creştem spiritual.

Cel care moare înainte de a muri nu mai moare după ce moare
Nivelul panicii sinucigaşe

Ajunsă la această fază, fiinţa obişnuită riscă să-şi piardă toate speranţele, plonjând într-o angoasă aproape mortală. Panica sinucigaşă semnifică de fapt din punct de vedere psihologic că noi suntem conştienţi că o anumită parte a fiinţei noastre interioare este pe punctul de a muri, deoarece fiind o structură inferioară, falsă şi superficială a conştiinţei nu mai poate exista în continuare. În acest moment periculos în noi pot să apară tentaţiile drogurilor, alcoolului sau ale altor mijloace de autodistrugere. În anumite momente fiecare din noi am resimţit mai mult sau mai puţin intens această panică pe care am perceput-o atunci ca pe o parte integrantă din evoluţia noastră.

Acum noi suntem pregătiţi să experimentăm în mod obiectiv realitatea căci, simbolic vorbind, suntem pe punctul de a muri faţă de trecut, faţă de ceea ce credeam că este profund şi autentic, dar care era în realitate ceva superficial şi eronat. Nivelul panicii sinucigaşe ne deschide poarta NEMURIRII; în această direcţie nu întâmplător  se spune că CEL CARE MOARE ÎNAINTE SĂ MOARĂ NU MAI MOARE DUPĂ CE MOARE. Pe parcursul acestei perioade, dacă simţim că avem forţa lăuntrică necesară, este foarte bine să ne retragem din lume pentru o anumită perioadă, abandonându-ne ATUNCI conştient, lucid şi detaşat acestei aşa-zise morţi psihice atât de necesară renaşterii noastre faţă de adevărata realitate. Mai corect spus, nu este vorba despre o moarte propriu-zisă,  ci mai curând de a ne relaxa, de a ne transcende, de a desface mâinile, abandonând fără niciun regret ceea ce ţineam atât de crispaţi cu pumnii strânşi.

Procedând astfel, vom realiza că numai nişte mâni deschise pot cu adevărat să primească acel aspect sublim şi divin care ne va transforma în mod radical condiţia existenţială. 

Trebuie să renunţăm la remuşcări şi să acceptăm trecutul aşa cum este
Nivelul remuşcărilor – KARMA

În această fază începem să conştientizăm tot mai profund cât de „adormiţi” am fost până acum din punct de vedere spiritual. În general, datorită ignoranţei, noi avem tendinţa să ne privim trecutul cu un sentiment de părere de rău pentru lucrurile sau acţiunile pe care le-am înfăptuit sau să regretăm amarnic acele fapte pe care nu le-am făcut aşa cum am fi dorit. Este, de asemenea, foarte important să acceptăm cu luciditate şi discernământ această etapă, fiind atenţi să nu repetăm greşelile anterioare. 

Să înfruntăm cu luciditate şi detaşare răul care mai răbufneşte
Nivelul înţelepciunii

Ajunşi aici, suntem capabili să învăţăm din ce în ce mai bine din fiecare experienţă pe care am avut-o în trecut. În loc să ne mai lăsăm cuprinşi de disperare amintindu-ne, de exemplu, evenimentele sau ocaziile irepetabile pe care le-am pierdut, vom putea utiliza acum exact aceleaşi experienţe ca pe nişte importante instrumente sau mijloace de evoluţie spirituală. Putem accepta plenar ideea că tot ce a fost şi tot ce am trăit până acum nu a fost nici mai mult nici mai puţin decât procesul evolutiv care trebuia să ne conducă astfel în momentul prezent. În această etapă, noi nu vom mai resimţi nicio paralizantă culpabilitate şi nici chinuitoare remuşcări; toate acestea vor fi înlocuite de un constant sentiment de dragoste şi recunoştinţă care ne va radia din inimă şi va înnobila strădania de a asimila cât mai corect lecţiile vieţii.

Înainte de a trece la descrierea ultimului nivel, care poate fi atins în decursul evoluţiei lente a fiecărei fiinţe umane obişnuite, trebuie să spunem că oricui îi este cu putinţă să ajungă de la nivelul de jos direct la cel mai înalt.  TOTDEAUNA ACEASTA NU ESTE DECÂT O PROBLEMĂ DE SALT ŞI MENŢINERE SAU UNA DE ACCEPTARE A PREDOMINANŢELOR ANUMITOR ENERGII CARE NE PERMIT SĂ RĂMÂNEM ÎN ACEA STARE.

Prin acceptarea sau complacere atât binele, cât şi răul aparţin în egală măsură vieţii noastre obişnuite şi a urmări doar să negăm şi să ascundem răul care mai există în noi nu poate decât să ne menţină mai departe legaţi, inconştienţi şi adormiţi. Să nu uităm deci că BINELE ESTE ABSENŢA RĂULUI ŞI RĂUL ESTE ABSENŢA BINELUI. A încerca mereu să ne ascundem sau a urmări să nu recunoaştem nici măcar faţă de noi înşine propriile greşeli nu este decât un subterfugiu mental prin care ne întârziem foarte mult evoluţia. Numai înfruntând cu curaj, luciditate şi detaşare răul care poate să mai răbufnească din când în când în noi vom putea atinge starea de armonie interioară şi de îndumnezeire. Această confruntare obiectivă fundamentală nu are însă nimic de-a face cu vreun sentiment de culpabilitate. Această stare emană dintr-o voinţă de a traversa conştient fiecare stadiu al evoluţiei noastre naturale. În aceste momente uneori foarte dificile este foarte bine dacă ne putem permite să ne retragem în singurătate şi să observăm cu atenţie şi detaşare tot ce se petrece ATUNCI în sufletul nostru.  Cu excepţia practicilor YOGA corect realizate, a meditaţiei, a postului negru sau a rugăciunii arzătoare, făcută din tot sufletul, modalităţi care pot să ne scurteze extraordinar de mult aceste perioade critice, nimic altceva nu ne poate ajuta efectiv chiar dacă vom încerca tot ce ne este accesibil la nivel obişnuit. Atenţie însă! Pe cel care a atins nivelul înţelepciunii această retragere în singurătate îl va ajuta, pe cel care însă doar crede sau îşi închipuie că a atins acest nivel, această modalitate îl poate determina să „cadă” ca nivel de conştiinţă.

Experienţa obiectivă
Nivelul zero

A trăi cu adevărat în realitatea divină obiectivă înseamnă de fapt a accepta cu deplină înţelepciune toate evenimentele vieţii. Niciodată nu vom putea intra în fluxul divin al prezentului dacă vom nega sau refuza faptele sau aspectele sale obiective. Aceasta este imposibil. A întoarce spatele realităţii atunci când aceasta ne înconjoară de fapt din toate părţile înseamnă A CONTRIBUI LA FALIMENTUL ADEVĂRULUI. Nu există decât o singură realitate clară: ceea ce s-a petrecut şi ceea ce se desfăşoară prin aspecte, fapte şi evenimente pe care, datorită obiectivităţii lor, nu le putem nega.

Pentru a realiza această stare superioară de conştiinţă, ne putem ajuta printre altele şi de tehnica simplă pe care o prezentăm în continuare şi care se numeşte subiectiv-obiectiv. Pentru aceasta, putem lua în considerare orice eveniment important din viaţa noastră, de exemplu, prima noastră experienţă amoroasă-sexuală. Ea ne-a marcat într-o anumită măsură pe fiecare dintre noi, pentru că am trăit-o mai mult sau mai puţin condiţionaţi atât de credinţele, prejudecăţile şi dogmele educaţiei, cât şi de fantasmele noastre.

Scopul acestui exerciţiu simplu este de a face o separare cât mai netă între interpretarea romantică, afectivă, emoţională a evenimentului şi aspectul său obiectiv,care nu constă decât în relatarea lucidă a faptelor. Acest lucru constituie un foarte bun mijloc de a ne conştientiza proiecţiile imaginative (generatoare de REZONANŢE bune sau rele) asupra experienţei trăite şi de a vedea în ce mod i-am perpetuat conţinutul subiectiv.

1. Ne aşezăm pentru aceasta într-un spaţiu pe care, datorită încărcăturii emoţionale dar mai ales subtil energetice, îl putem denumi „spaţiul nostru personal” şi luăm un creion şi o foaie de hârtie sau eventual un casetofon cu care să ne putem înregistra.

2. Vom alege apoi un anumit eveniment din viaţa noastră pe care dorim să-l clarificăm.

3. În continuare începem să vorbim sau să scriem, descriind evenimentul ca şi cum am povesti cu toată sinceritatea (deschiderea) unui prieten intim. Sigur, vom face aceasta într-un mod personal, influenţaţi de credinţele, prejudecăţile sau ideile preluate de la alţii, de speranţele, emoţiile sau romantismul nostru de atunci. Vom avea grijă să integrăm toate aceste senzaţii subiective în povestirea noastră.

Atunci când considerăm că am încheiat naraţiunea subiectivă, vom intra câteva minute după aceea într-o stare de maximă luciditate şi detaşare, pregătindu-ne să povestim din PERSPECTIVA NOII STĂRI acelaşi eveniment pe care ÎL VOM RELATA ACUM numai prin intermediul faptelor concrete, ca şi cum ATUNCI am fi asistat din spatele unui ecran de sticlă perfect transparent la acea experienţă, observând cu curiozitate şi detaşare tot ceea ce s-a petrecut de cealaltă parte a geamului. Vom descrie a doua oară scena respectivă ca şi cum personajele respective ale acţiunii nu ar fi pentru noi decât nişte actori necunoscuţi. Acum vom povesti toate acţiunile lor concrete într-un mod formal, neemotiv. Şi mai ales (ATENŢIE!) nu vom omite niciun detaliu.

4. A doua zi vom reciti sau vom reasculta înregistrarea audio a celor două relatări şi, fără a le atribui nicio apreciere valorică, vom constata global diferenţele care există între povestirea subiectivă şi povestirea obiectivă. Bineînţeles că scopul acestei tehnici simple nu este de a înlătura orice conţinut emoţional al evenimentului, ci de a-l separa de rezonanţele subiective care deranjează uneori atunci când ni-l reamintim şi care se insinuează în mod negativ, ADESEORI NEBĂNUIT în acţiunile şi gândurile noastre.

Putem utiliza cu succes această tehnică simplă pentru clarificarea deplină şi rapidă a tuturor situaţiilor care ne-au generat cândva o stare de contradicţie foarte puternică. Această manieră neobişnuită de a pune faţă în faţă două relatări/naraţiuni având fiecare o calitate sau un accent diferit ne va ajuta foarte mult să evidenţiem mai repede aspectele reale şi autentice ale oricărui eveniment.

Pentru a ilustra cât mai plastic modul, de multe ori nebănuit, în care condiţionările noastre subiective generate de credinţe, prejudecăţi, fantasme, etc. ne alterează percepţia realităţii obiective, ne vom folosi de o anecdotă plină de semnificaţii: un bărbat intră răvăşit într-o circă de poliţie şi anunţă poliţistul de serviciu că soţia sa a dispărut de acasă. Poliţistul i-a formularul tip care trebuie completat în cazuri de dispariţii de persoane şi îi cere numele, prenumele, adresa, notând conştiincios totul, după care îl întreabă: „Vă rog să-mi spuneţi când aţi văzut-o ultima oară pe soţia dumneavoastră?” „Acum doi ani”,  răspunde cu o voce tremurând bărbatul. „Cum?”, exclamă poliţistul uluit. „Vreţi să spuneţi că soţia dumneavoastră a dispărut de doi ani de zile şi de-abia acum aţi venit să ne anunţaţi? Pentru mine este suspect că aţi aşteptat atâta timp”. Atunci bărbatul respectiv, încurcat a răspuns: „Ştiţi, nu mi-a venit să cred că ar putea să mi se petreacă una ca asta!”