"15 ani! Îți dai seama? 15 ani dăruiți unui singur om. 15 ani dintr-o viață aruncați la gunoi. Apoi umilința, gustul acela de „imperfect” pe care ți l-a lăsat în urmă. Mă întreb uneori cât mai am de trăit, vreau să știu cât valorează 15 ani din viața mea. Vreau să știu cât am pierdut! Vise, vise, multe vise ucise! Și timp! Apoi bătaie de joc. Respectul tău aruncat la gunoi, iubirea ta aruncată la gunoi. Totul aruncat la gunoi! Și sufletul…
Mult mi-a mai călătorit sufletul, pe jos, desculț, călare pe vise sau pe promisiuni strălucitoare. Uneori reușea să înhațe trupul și să-l poarte cu el. Dar destul de rar. Trupul îmi era prea statornic și prea cuminte să plece hai-hui după vise deșarte. Așa că sufletul meu pleca oricând voia, în timp ce trupul gol îmi rămânea acasă. Îl vedeam cum mă privește trist din oglindă și mă întrebam ce să fac cu el.
- Ce să-ți fac? Nu am ce să-ți fac! Dacă nu vrei să pleci, să schimbi locul, peisajele, oamenii. Stai aici și suferă! Nu că mi-aș face grijă că te-ar durea ceva. O să se întoarcă. Mereu se întoarce. Ai să vezi!
Și sufletul se întorcea, uneori după câteva clipe, alteori după câteva zile. Uneori treceau chiar săptămâni. Atunci trupul mi se umplea de strălucire. Devenea frumos, foarte frumos. Probabil erau singurele clipe în care eu mă iubeam pe mine. Nu trecea însă mult și rămâneam iar singură în prag. Și strălucirea mi se estompa treptat..."