„-Știi, uneori vorbești fără să spui nimic, alteori taci spunând tot. În ultima vreme nu ne-am mai spus nimic...
-Cum am putea să ne vorbim altfel?
-Așează-te lângă mine, închide ochii și taci. Nu te gândi la nimic și la nimeni. Poate nici măcar la mine. Atunci o să auzi...
Am făcut cum mi-a zis. Câteva clipe mi-am abținut câteva zâmbete răutăcioase. Ce joacă de copil! Apoi brusc m-am liniștit. Dispăruse și zgomotul străzii care se furișa pe geam. Dispăruse și gândul la ziua de mâine și lucrarea pe care o aveam de predat. Nu-mi mai aminteam nici că am de făcut puțină ordine prin casă și să sun câteva persoane. Gol! Un gol cald și liniștit. Atunci am auzit-o vorbind pentru prima dată. Nu o auzeam așa cum știm noi să facem, ci altfel. Nu erau cuvinte. Erau doar niște valuri de căldură care răzbăteau dinspre pielea ei spre pielea mea. Atât! Și liniște! Nu știam că poți „auzi” prin pori. Așa, „vorbele” ei nu mai aveau acel traseu sinuos pe care îl știm cu toții, ureche, creier, suflet... mergeau direct în miezul acela cald din pieptul meu, se revărsau în cascade fierbinți prin fiecare por al pielii. Atunci am înțeles lucruri pe care până atunci nici nu le auzisem ascunse în zeci de cuvinte.”