Realitatea lui «eu sunt», o realitate a Sinelui

“Acela (Sinele) este în mişcare. Sinele este nemişcat.
Sinele este îndepărtat. Sinele este de asemenea aproape.
Sinele este în interiorul a tot. Sinele este în afara a tot.”
ISHA UPANISHAD (1-5)

Locul de proiecţie al Inimii Spirituale


Meditaţia asupra întrebării "cine sunt eu?" este una dintre metodele care permit yoghinilor să îşi reveleze în propria fiinţă realitatea Sinelui Suprem Nemuritor, Atman. Dar în ce loc din interiorul propriei fiinţe trebuie să proiectăm această întrebare pentru a găsi cât mai repede răspunsul inefabil care transcende orice înţelegere mentală? Unii recomandă zona capului (Sahashrara – în Shivaism; Ajna chakra – în Taraka Yoga), alţii indică zona inimii (Ramana Maharishi, Vedanta etc.).

În realitate însă când concentrarea este profundă, se depăşeşte reflexul de a ne ataşa de o zonă anume şi în deschiderea care se creează, meditaţia pare a se stabiliza în nonlocalizare. Din punct de vedere practic, chiar dacă începem printr-o centrare în zona inimii, de exemplu, este necesar să ajungem la un moment dat la o senzaţie globală a fiinţei noastre, inclusiv a corpului fizic. Este adevărat că fixarea şi echilibrarea într-o asemenea senzaţie globală se realizează mai uşor dacă locul iniţial de proiecţie a fost inima şi nu capul, limitarea la o raportare corporală va fi depăşită gradat şi vom trăi revelaţia că ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi un obiect. Astfel se dezvăluie în interiorul nostru o realitate de un ordin superior, o prezenţă foarte intimă pe care o regăsim de fiecare dată când ne întoarcem către noi înşine, o prezenţă care simţim că este substratul oricărui moment al vieţii noastre (pe care cel puţin o vom descoperi de fiecare dată când printr-un act de luciditate ne vom apropia de adevărul existenţei noastre). Astfel, vom ajunge să trăim ceea ce spun jnana yoghinii: lumea şi conjuncturile existenţei sunt în noi, dar noi nu suntem în aceste conjuncturi. Această trăire este asociată cu o senzaţie de distanţare, de detaşare, ceea ce ne face să realizăm că totul este perceput de către Conştiinţă în Conştiinţă.

Inima este, conform tradiţiei vedantice, ultima etapă ce trebuie depăşită înainte de a se atinge acea extensie într-un spaţiu fără limite. Meditaţia asupra Sinelui generează o vibraţie a Misterului lui Dumnezeu, vibraţie care trebuie să fie amplificată pentru a ajunge să reverbereze în întreaga noastră fiinţă, chiar şi la nivelul corpului fizic.

Expansiunea în conştiinţa acorporală se poate produce cu uşurinţă atunci când ne abandonăm integral în aceste vibraţii, în timp ce rămânem foarte atenţi, fără a judeca, fără a compara, până dispare obiectul percepţiei (corpul fizic) şi rămâne o observare detaşată a percepţiei însăşi (a vibraţiei atotcuprinzătoare). Această vibraţie are o calitate cu totul aparte pentru că ne conferă totodată sentimentul existenţei unei forţe călăuzitoare care, spre deosebire de mental, ineficient în aceste situaţii, ne călăuzeşte spre Realitatea Sinelui Suprem. Într-adevăr, această vibraţie se deosebeşte de vibraţia oricărei energii manifestatoare deoarece, spre deosebire de acestea, elementul pe care ea îl suscită nu este altceva decât o tăcere, o pauză care se revelează între mişcările sale vibratorii.

Atunci când trăieşti liniştea ce anunţă experienţa cufundării în “miezul” fiinţei noastre, se deschide o perspectivă inefabilă asupra Sinelui care nu trebuie însă confundată cu o experienţă proprie activităţii mentale.

Meditaţia asupra Sinelui generează o vibraţie a Misterului lui Dumnezeu

Pentru a ne adresa cu adevărat interogaţia care ne apropie de Sine este necesară o anumită maturitate spirituală. La o astfel de întrebare nu putem răspunde într-un mod raţional, intelectual. Orice încercare de a formula un răspuns va duce la o obiectivare. Atunci când afirmăm “Am înţeles”, conceptualizăm, de pildă, ceea ce în realitate este inefabil. Pe când ceea ce trezeşte o uimire sacră, prin faptul că scapă oricărei înţelegeri, trebuie să se topească într-un sentiment al Totalităţii divine, în faţa căreia ne abandonăm în întregime. În acel moment avem sentimentul că limitele noastre se dizolvă în infinit şi se produce o reorchestrare a energiilor noastre în care totul converge spre Subiectul Ultim, spre Sinele Divin.

Atunci când urmărim înţelegerea şi cunoaşterea unui obiect anume, cunoaşterea intelectuală se împlineşte o dată cu asimilarea informaţiilor. La fel şi când ne raportăm la Sine, la adevăratul nostru Eu: această cunoaştere trebuie să fie totală, completă, ceea ce este posibil doar dacă nu intervine ego-ul nostru – cu personalitatea, mintea, sentimentele etc.
Jnana yoghinii susţin că întrebarea “Cine sunt eu?” ajunge să fie formulată spontan în momentul în care răspunsul ne este deja sugerat. În mod tainic, răspunsul precede întrebarea. Întrebarea reală nu se poate naşte decât în momentul în care intuim existenţa Subiectului Pur, a Sinelui cu care, chiar şi pentru o clipă, reuşim să ne identificăm. Altfel, întrebarea este formulată cu mintea şi ţinteşte în exterior, nicidecum înspre esenţa noastră.

Dacă însă răspundem “Nu ştiu”, suntem într-o stare de deschidere totală în care nu tragem concluzii şi nici măcar nu căutăm un răspuns, în sensul obişnuit al cuvântului. Rămâne deci sentimentul unei profunde recunoaşteri ce provine din adâncul cel mai tainic al fiinţei noastre. Aici nu există nici o anticipare a rezultatului, nici o referinţă la care să ne raportăm, nici o dorinţă de a ajunge la o anumită finalitate.

În pofida unei vibraţii tranfiguratoare, ne aflăm într-o deplină stare de linişte, gata să receptăm ceea ce suntem cu adevărat. La un moment dat Graţia Divină va face să cadă aceste ultime voaluri care ne ocultează Realitatea Supremă. Întrebarea “Cine sunt eu?” trebuie aşadar asociată cu o plenară, constantă trăire conştientă a unei deschideri necondiţionate, a unui abandon total în faţa lui Dumnezeu, în absenţa oricărei activităţi mentale, a oricăror concepte şi idei. Astfel, resimţim în toată fiinţa noastră, şi aceasta are reverberaţii chiar şi la nivelul corpului fizic, faptul că suntem înţelegere. O înţelegere ce ţâşneşte din profunzimile fiinţei noastre, nu este intermediată de mental şi nici măcar de sufletul nostru, dar conferă un inefabil sentiment al Adevărului Suprem, al existenţei proprii.

O modalitate de a-l descoperi pe Dumnezeu în noi

Acest Subiect Ultim, acest EU SUNT, a existat în copilăria noastră, îl putem găsi în adolescenţă, este prezent la maturitate. Toate stările prin care trecem, ipostazele în care ne aflăm, la fel ca orice obiect, sunt într-o perpetuă mişcare, dar Subiectul Ultim EU SUNT este stabil şi etern. Nimic nu se află mai aproape de noi înşine. El există în noi chiar înainte de a putea concepe noţiuni precum “apropiat” şi “îndepărtat”. Sinele Suprem este Subiectul Ultim, drept urmare ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi cunoscut prin intermediul unor metode sau sisteme. Atunci când înţelegem profund acest lucru, se produce în noi un gen de abandon care ne pătrunde întreaga fiinţă şi toate energiile lăuntrice care înainte erau puse în mişcare de către gânduri, dorinţe, de personalitate în general, intră acum într-un echilibru aducător de pace, în care simţim doar o încremenire generată de emoţia de nedescris a revelării existenţei noastre. O emoţie a întâlnirii lui Dumnezeu, a Misterului Divin din noi, o dăruire necondiţionată şi o deschidere ce poate parcă să cuprindă totul, întreaga manifestare, fără a căuta vreodată să se oprească sau să tragă anumite concluzii.

De aceea, atunci când mintea rămâne suspendată şi renunţă la orice tendinţă de a înţelege sau cataloga, fascinaţia prezenţei divine a lui EU SUNT ne face să ne dizolvăm în totalitate. Atunci suntem cu adevărat prezenţi în absenţa noastră. Suntem prezenţi în Adevăr, în Existenţa Pură şi suntem absenţi ca persoană, ca individualitate, ca ego, ca imagine pe care ne-am creat-o vreodată despre noi înşine.

Rostind întrebarea “Cine sunt eu?” realizăm că mentalul nu poate cuprinde misterul acestui răspuns, de aceea trebuie să lăsăm de o parte mijloacele obişnuite de cunoaştere. A spune “Nu ştiu cine sunt” poate duce la abandonarea minţii şi a instrumentelor sale, iar atunci accentul se deplasează de la preocuparea însăşi de a afla, care la început se face conform mentalităţii noastre obişnuite, spre prezenţa pură a Sinelui. Astfel nu mai suntem în domeniul gândirii, ci în cel al existenţei.

Putem găsi chiar un criteriu prin intermediul căruia să devenim conştienţi de pătrunderea noastră reală în propria Esenţă. Există momente în care simţim că existăm pur şi simplu, fără alegeri, fără selecţii. Aceste momente de contemplare şi de deschidere inocentă a fiinţei noastre favorizează trecerea de la starea de observare obişnuită, la starea de conştiinţă martor şi apoi la Conştiinţa Pură. Observarea eliberată de orice judecată critică (de exemplu a unui peisaj sau a unei fiinţe), este încă o activitate cerebrală, dar ea tinde să se sublimeze, prin detaşarea de instrumentul mental, în Conştiinţă Pură. Mentalul nostru nu poate participa în nici un fel la o astfel de schimbare. A ne familiariza cu o astfel de percepţie pură, inocentă, fără scop, este privit de un jnana yoghin ca un act de iubire pură.

Căutarea inefabilului călăuziţi de întrebarea: „Cine sunt eu?”

Întrebarea “Cine sunt eu?” există în stare latentă în noi şi emană din profunzimi pentru a ne mobiliza întreaga fiinţă în vederea recunoaşterii noastre ca existenţă divină. De aceea este necesar să o conştientizăm aşa cum se înfiripă aproape organic în noi, în orice clipă în care ne aflăm cu adevărat cu noi înşine, să o cultivăm şi să o trezim în fiecare zi, pentru ca ea să deschidă în noi înşine drumul spre Dumnezeul din interior.

Această întrebare se hrăneşte într-un anume fel din tăcerea pe care reuşim să o creăm în mintea şi în fiinţa noastră uneori. Prin urmare întrebarea “Cine sunt eu?”, a fost născută în noi de însăşi intuirea răspunsului, care într-un anumit sens precede întrebarea. De aceea trebuie repetată cu sinceritate cât mai des, dar nu trebuie adresată minţii pentru a nu o confrunta cu ceea ce noi cunoaştem deja şi cu memoria trecutului. Putem deci iubi, admira şi accepta această întrebare-intuiţie cu privire la existenţa noastră şi treptat ea va înceta să mai aibă un caracter raţional, obiectiv, conştient. În felul acesta răspunsul va deveni şi el viu, fiind o indescriptitbilă stare de aspiraţie şi de graţie în acelaşi timp. Iar pentru că este un răspuns imposibil de formulat, ne vom elibera de capcana conceptualizărilor şi vom putea astfel să avem acces la totalitatea pe care Conştiinţa Sinelui o trezeşte în noi.

În plus, a trăi sub semnul acestei întrebări, savurând starea de mister pe care o face să îmbobocească în inimă, dar neîngăduind să fie atinsă şi impurificată de nici o conceptualizare, de nici o etichetă din domeniul cunoaşterii raţionale, vom învăţa un alt mod de a ne trăi existenţa, în care predomină mai mereu presentimentul Realităţii Ultime, iar noi ne aflăm într-o expectativă constantă, într-o deschidere necondiţionată faţă de acest inefabil mister al lui EU SUNT.
Astfel viaţa noastră devine mult mai savuroasă, pentru că această chemare a Sinelui reprezintă sursa veritabilă de unde înfloresc toate experienţele vieţii noastre. Ea nu poate fi numită sau reprezentată, dar este izvorul perpetuu al unui sentiment de plenitudine.

O dată cu pătrunderea în Sine întrebarea se estompează

Arta de a menţine cât mai mult cu putinţă misterul lui Dumnezeu în inimă, o dată cu întrebarea “Cine sunt eu?”, este un fel de preambul al Revelării Sinelui. O dată cu pătrunderea în Sine, o dată cu adâncirea în meditaţia de revelare a Sinelui, cuvintele sale şi nu mai rămâne decât o aşteptare tăcută şi o deschidere în care nimic din ceea ce reprezenta personalitatea sau ego-ul nu mai poate fi o barieră.

A trăi mereu în intimitate cu interogaţia “Cine sunt eu?” înseamnă de altfel şi reala atitudine pozitivă în faţa existenţei. Înainte de a ne afla menirea spirituală, înainte de a face eforturi pentru a reuşi în lume, ar trebui să ne întrebăm: “Ce este viaţa?” şi “Cine sunt eu?”. Procedând astfel, vom da un veritabil tonus existenţei noastre, iar corpul, gândurile şi emoţiile pe care le trăim vor fi integrate acum într-un mod mult mai spiritual, într-o viziune care are un caracter impersonal. Vom fi martorul detaşat al dorinţelor, gândurilor şi acţiunilor noastre. Astfel menirea proprie ne va apărea într-o altă lumină şi vom înţelege totodată şi evoluţia pe scara socială, îmbunătăţirea sănătăţii etc.
Căutarea inefabilului călăuziţi de întrebarea “Cine sunt eu?” îi poate dezorienta pe unii.
În mod obişnuit există tendinţa de a ne concentra şi de a medita asupra unui lucru, asupra unui obiect anume. Întrebarea “Cine sunt eu?” cheamă la meditaţie asupra unui aspect pe care nu îl cunoaştem, de aceea ne-am putea pune problema dacă este posibil să medităm astfel asupra a ceva ce deocamdată nu oferă nici o reprezentare minţii şi simţurilor noastre. În realitate, Sinele, Existenţa noastră reală Divină, nu este un obiect. Într-o astfel de meditaţie, şi în general în atitudinea spirituală trezită şi amplificată de întrebarea “Cine sunt eu?”, trebuie să devenim lucizi fără a interpreta, fără a judeca, adâncindu-ne într-o atenţie din ce în ce mai intimă şi mai profundă cu privire la ceea ce suntem cu adevărat.

Întrebarea “Cine sunt eu?” are o calitate foarte specială, deoarece face mentalul să se confrunte cu starea de vid. Dacă ai tăria de a nu suprapune nimic peste acest vid (nici un concept, nici un atribut), survine Realitatea lui EU SUNT, a Sinelui. Această neutralitate este o condiţie fără de care nu se poate. Când spunem “Cine sunt eu?” şi ne menţinem conştiinţa într-o stare de disponibilitate, eliberată de orice expresie, îi dăm acestei conştiinţe posibilitatea de a se întoarce la Subiectul Pur, la Sinele Suprem, ATMAN. Dacă nu lăsăm mentalul să se agaţe de calificative, îi inducem o stare de totală suspendare, care ne permite să ne întoarcem către noi înşine, pentru a descoperi fiinţa în puritatea sa originară.

De aceea ori de câte ori mentalul tinde să se agaţe de vreun concept, în dorinţa de a explica şi a obiectiva experienţa inefabilă a Sinelui, este necesar să dăm curs celebrei negaţii vedantice: “Neti, neti”(Nu este aceasta, nu este aceasta). O asemenea cale este în definitiv eliminarea a tot ceea ce este cunoscut, deoarece, pentru moment, experienţa naturii noastre veritabile a Sinelui este ceva necunoscut. Doar eliminând ceea ce este cunoscut, adică gândurile, percepţiile şi emoţiile noastre, va fi posibil să reintegrăm Eu-l Ultim, Eternul Prezent.