Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, invatat renumit, adorator al lui Dumnezeu si totodata unul din cei mai mari poeti mistici ai tuturor timpurilor. Numele sau intreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.
Numit Jalaluddin Balkhi de persani si de afgani, Rumi s-a nascut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zona care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este in Afganistan. A incetat din aceasta viata la 17 decembrie 1273.
Rumi inseamna - “din Anatolia romana”. A fost cunoscut sub acest nume dupa ce el si familia sa au emigrat in 1219. S-au indreptat spre vest; au ajuns mai intâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria si Meca, iar in final s-au stabilit la Laranda, in Anatolia, la 80 km de Konya.
Tatal sau a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoasterea mistica). Se spune ca in perioada copilariei sale, Rumi s-a intâlnit cu multi maestri sufiti printre care si cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrari “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forta, din care Rumi a citat de multe ori in scrierile sale. Attar a recunoscut de la inceput maretia sufletului acestui copil si vazându-l intr-o zi pe tatal lui Rumi care-si tinea baiatul de mâna a exclamat: “Iata un râu care trage dupa el un ocean.”
Sultanul din Konya l-a invitat pe tatal lui Rumi sa se stabileasca acolo. In acel loc Rumi si-a petrecut restul vietii, cu exceptia câtorva ani de studiu.
Rumi avea 22 de ani când a ajuns in Konya. Doi ani mai târziu tatal sau a murit, iar el a ramas in locul acestuia, fiind un profesor si indrumator spiritual foarte respectat in rândul sufitilor.
Sufismul este considerat a fi traditia mistica a islamului. Adeptii acestei cai spirituale au intemeiat ordine monastice, scoli cu o specificitate greu de inteles din perspectiva ratiunii occidentale. Pe lânga diferite forme de rugaciune, post, tehnici secrete de meditatie, calea sufita include arta ridicata la valoarea sa arhetipala profund spirituala si transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism cai pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeasi radacina cu alte doua cuvinte din limba araba si anume safa sau “puritate” si safwa adica “cei alesi”. Analogia dintre termenul sufism si puritate a facut ca aceata religie sa fie numita “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implica modalitati foarte precise de evolutie, bazate pe meditatie.
Cu ajutorul tatalui sau si prin diferite circumstante de viata, Rumi a acumulat o extraordinara intelepciune si cunoastere spirituala pe aceasta cale. Dar toata aceasta cunoastere intelectuala a fost zdruncinata si recladita din radacini datorita intâlnirii cu un sufit ratacitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânar, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste saizeci de ani, era neconventional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenta cautarilor cele mai inalte si au devenit inseparabili.
Shams calatorea mult si se ruga pentru a gasi un om cu care sa impartaseasca ardoarea devotionala. A auzit intr-o zi o voce: “Ce vei da in schimb?” “Capul meu!” a raspuns Shams. “Cel pe care-l cauti este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel intâlnirea cu Rumi in anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobisnuit si plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autoritatile religioase. El vroia sa zboare in Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cartile lui Rumi intr-o fântâna, iar Rumi si-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile impreuna, fara sa aiba nevoie de nimic din aceasta lume, proiectati in tarâmul purei spiritualitati.
Aceasta comuniune extatica aproape permanenta a produs tulburari in rândul studentilor lui Rumi. Simtind aceste probleme Shams a disparut la fel de neasteptat precum venise. Se spune ca acela a fost momentul din care Rumi a inceput sa devina un mare poet, sa asculte muzica, sa se invarteasca in dansuri ametitoare si extatice ore in continuu.
Dupa un timp s-a auzit ca Shams este in Damasc, iar Rumi si-a trimis fiul sa ii aduca prietenul inapoi. Când Rumi si Shams s-au intâlnit din nou, au cazut amândoi unul la picioarele celuilalt asa incât nimeni nu putea sti cine era cel iubit, cine era cel indragostit, maestru sau discipol.
Shams s-a stabilit in casa lui Rumi si s-a casatorit cu o fermecatoare tânara alaturi de care a trait amorul sacru patruns de intelepciunea sufita.
Intre cei doi prieteni au inceput din nou discutiile mistice fara sfârsit si geloziile celor din jur i-au incercuit din nou.
In noaptea de 5 decembrie 1248, in timp ce Shams vorbea cu Rumi, a fost chemat pâna la usa din spate a casei si nu s-a mai intors niciodata. S-a presupus ca a fost omorât de elevii lui Rumi cu incuviintarea fiului sau – Allaedin. Astfel si-a dat Shams capul pentru implinirea unei prietenii mistice nemaiintâlnite vreodata. Se spune ca Shams si-ar fi acceptat moartea, pentru ca altfel nici o forta pamânteana nu ar fi putut sa omoare o astfel fiinta teribila care era totodata inzestrata cu uimitoare puteri spirituale.
Rumi a plecat s-l caute. Disparitia misterioasa a prietenului sau a acoperit lumea interioara a lui Rumi cu tristete, dar spiritul sau a invins. Mai târziu avea sa spuna:
“De ce sa caut? Sunt si eu la fel ca el.
Esenta lui vorbeste prin mine.
Ma cautam pe mine insumi.”
Unirea lor sufleteasca a fost completa.Dupa 13 ani, gasindu-si linistea, Rumi a scris lucrarea sa cea mai importanta – Mathnawi. Rumi s-a indreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii si a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi in care discipolii practicau Sama – ritualul dervisilor rotitori.
Dupa prima disparitie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris dupa despartirea definitiva de prietenul sau. Nu trebuie uitata nici lucrarea in proza – Fihi-ma-Fihi bazata pe transcrierea invataturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor sai si de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate insa fiind marcate de maretia de netagaduit a sufletului sau.
Rumi si-a trait aproape intreaga viata urmarind sa afle cine este Rumi. Ca un adevarat yoghin, ca un credincios crestin sau intelept sufit, sensibil poet si lucid filozof, Rumi cautându-si esenta divina a fiintei continua sa se inalte catre Dumnezeu. Din aceasta frenetica ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.
Mathnawi a fost rostita si nu scrisa de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui marturiseste: “El nu a luat nici o singura data pana atunci când a compus Mathnawi. Putea sa recite oriunde se afla, in lacasul dervisilor, la baile din Konya, in vie. Când incepea, eu scriam si mi-era greu sa pot mentine ritmul. Uneori recita zi si noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”
In “Discursuri” Rumi ne spune:
“Exista un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodata sa fie uitat. Daca uiti orice altceva, dar iti amintesti de acesta, nu ai ce sa regreti. Dar daca iti amintesti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai facut nimic toata viata ta.”
“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodata nu trebuie sa uite. Invatatura lui Mahomed proclama: “Cel care se cunoaste pe sine Il cunoaste pe Dumnezeu”, adevar care exprima si esenta sufismului lui Rumi.
“Am privit in inima mea si acolo L-am gasit pe El – nicaieri in alt loc”, descopera extaziat Rumi. Dumnezeu este “Constiinta care anima intregul univers. Nu exista decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea ca noi suntem individualitati separate. Când ne trezim din acest vis aflam ca “Dumnezeu Il cauta pe Dumnezeu”.
Ca si alti mari mistici musulmani Rumi arata ca pentru a deveni constienti de comuniunea cu Dumnezeu trebuie sa ne daruim Lui Dumnezeu; sa dizolvam tendintele de separare in oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistica” si devenim un “Gnostic”, un “Cunoscator”.
De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinatie la care trebuie sa ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici si admiratia lui pentru Mahomed care de fiecare data când ajungea la un nivel superior de intelegere implora iertare pentru ignoranta de pâna atunci, ramânând mereu pe aripile aspiratiei catre o si mai inalta cunoastere, intelegere si profunda iluminare.
Rumi foloseste des metafora oglinzii si poezia lui este ea insasi ca o serie de oglinzi care se reflecta una in alta pâna la infinit. Prin aceste reflectari putem uneori prinde o raza a lui Dumnezeu sau a esentei fiintei noastre.
“Iti revelezi chipul in mii de oglinzi;
apari in fiecare oglinda.
Un singur Soare
straluceste in mii de ochiuri
de oglinzi.”
Personalitatea lui efervescenta este prezenta, traieste in fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul sau, de o forta fascinata. Poeziile sunt autobiografice in sensul in care, vorbind despre sufletul misticului vorbesc despre viata sa.
Intreaga sa opera ofera o viziune ampla asupra traditiei sufite. Ea este totodata o monumentala si magnifica perspectiva poetica a starilor mistice traite de Rumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu