Amin-ul Dor

Pasesti in mine, pasul iubirii.
Culegi in mine, templul-iubirii.
Dansezi cu mine, privirea-daruirii.
Atingi in mine, lacrima-iubirii.

Ramai in mine, in versul-tacerii.
Esti cu mine, cand ma trezesc,
Imi asterni pe chip, eternul: te iubesc.
Imi desenezi in zi, chipurile Tale.
Le cuprind si asez in casa inimii tale.

Simt pasul tau, in inima mea.
Tacuta si plina de rugaciune Cerului,
Intind mana sa o cuprind cu a ta.
Atingere fina, atingere cereasca,
Atingere vorbita din lumea dumnezeiasca.

Esti gandul pasilor asternuti in astralul locului dor.
Esti iubirea eterna, traita, si iar traita,
In minunatele forme de manifestare.
Imi apari cu emotie, cu delicatete,
Ma cuprinzi cu putere, ma inalti cu daruire.
Ma porti in zbor, dansam usor.
Ne privim, ne iar privim, si ne privim din nou.
Noul din noi si noii din nori.
Noua simtire, noul loc acasa, noua reintoarcere,
Si noua revenire, din locul plecarii noastre.

O, Doamne, cat de frumos, Ni Te daruiesti!
O, Doamne, cat de impunator, te gasesc!
Ma plec, plina de adoratie, ne plecam
in fata iubirii creatiei chipurilor noastre.
Iti multumim, Te PreaMarim si in Veci Te vom Slavi!
Iubindu-Te, abandonandu-ne, contopindu-ne cu inima Ta,
Devenim iubitii adoratori ai inimii Tale!

Fericirea care ne cuprinde nu poate fi descrisa in cuvinte.
Fericirea Ta nu are cuvinte, nici forma, este simtirea Duhului Tau.
Este strangerea bratelor lui Iisus in ale Lui.
Este rostirea: Veniti, Cei iubitori de Mine,
Veniti, Cei care cautai, bateti, deschideti si deveniti
Insasi cautarea, insasi baterea, insasi deschiderea.
Veniti, Cei care osteniti, va asezati grijilie, gandurile.
Tot ceea ce ati primit de la Tatal Meu, in Mine este!
Veniti, va asezati langa mine, si revigorarea trupurilor,
Claritatea gandurilor, frumusetea privirii,
Deveni-vor atinse de Mana Mea,
Iubitii mei, cei care acum-aici,
Scrisesera-ti insasi scrisul grai, va spun, Voua:
Trairea de a Fi Unul cu inima Cerului, a Pamantului,
a Soarelui si a Lunii, a rasaritului si a Pamantului, a iubirii si fericirii,
A cautarii si gasirii, a rostirii si tacerii,
a devotiunii si abandonului,
insasi iubirea voastra cu iubirea mea,
deveni-va Una, deveni-V-om Unul.

Iubitu-v-am inainte ca voi sa stiti,
Cuprinsu-v-am si daruitu-v-am viata cea de veci.
Daruiti viata, speranta, credinta, rugaciune, smerenie, intelepciune, calauzire,
cutezanta, chibuzinta, indrazneala, curaj, forta, rabdare, perseverenta, ascultare,
ajutorare, bunatate, simplitate, dor ..
Cu dor Amin-ul Dor

Return! That to a heart - Hafiz

RETURN! that to a heart wounded full sore
Valiance and strength may enter in; return!
And Life shall pause at the deserted door,
The cold dead body breathe again and burn.
Oh come! and touch mine eyes, of thy sweet grace,
For I am blind to all but to thy face.
Open the gates and bid me see once more!

Like to a cruel Ethiopian band,
Sorrow despoiled the kingdom of my heart
Return! glad Lord of Rome, and free the land;
Before thine arms the foe shall break and part.
See now, I hold a mirror to mine eyes,
And nought but thy reflection therein lies;
The glass speaks truth to them that understand.

Night is with child, hast thou not heard men say?
"Night is with child! what will she bring to birth?"
I sit and ask the stars when thou'rt away.
Oh come! and when the nightingale of mirth
Pipes in the Spring-awakened garden ground,
In Hafiz' heart shall ring a sweeter sound,
Diviner nightingales attune their lay.

Lanuri de margarete in lanurile soarelui.
Cantece de slava pentru Mantuitorul Luminii Invierii.
Aripi de inger, in dansul razelor-stralucitoare.
Brate intinse, in cuprinderea iubirii in Lumina Christica.
Tacere in atingerile rugaciunii, la pieptul inimii,
in descoperirea de a fi Una cu El.
Imbratisari atinse de sfintenia Universului.
Deschiderea bratelor, pentru cupinderea sufletelor
in inima iubirii Celui care s-a jertfit pentru noi.
Inchinare, lauda, Slava, recunostinta, lacrimi ale buchetelor Luminii,
Daruire, abandon, contopire cu privirea Celui ale carui ultime cuvinte inchinate Tatalui au fost:
”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”
A murit pentru fiecare dintre noi, ca sa avem viata vesnica!
Sa cautam lanurile primaverii pline de flori,
sa cautam in noi insine Gradina Florilor Dumnezeirii,
gradina-iubirii pure, iubirii de copil, iubirii cantecului versului
rugaciunii atinse de inima noastra.
Tu, Mirele Sufletelor noastre, asezatu-Te-ai intre noi,
ne-ai adus Lumina din Cer, ne-ai imbratisat la pieptul Tau,
Ne-ai strans mainile si ne-ai purificat fiintele.
Ai cantat in noi, cu noi si pentru noi: Hristos a Inviat!
A inviat in dorul a de fi intr-u totul cu Tine, langa Tine,
privind in Tine si multumindu-Ti,
PreaIubitule Mire Ceresc!
Amin

OMUL CONTEMPORAN- ÎN CĂUTAREA NEBĂNUITĂ A SACRULUI

Omul contemporan se află într–o criză de profunzime interioară şi este necesar să–şi recapete echilibrul psihic, pentru moment zduncinat, să se înalţe către spiritualitatea autentică, având revelaţia structurilor reale ale manifestării. Omul societăţilor moderne este încă hrănit şi ajutat de activitatea inconştientului său, fără să atingă însă o experienţă şi o viziune reală a lumii, a întregii manifestări şi a tot ceea ce înseamnă spiritualitatea autentică. Inconştientul îi oferă soluţii la problemele propriei existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei, a spiritualităţii tradiţionale pentru că, înainte de a deveni, prin religie, creatoare de valori, existenţa îi datorează religiei, spiritualităţii autentice, integritatea. S-ar putea spune chiar că, într-o anumită măsură, la oamenii moderni care se proclamă areligioşi, sau care nu urmează nici o cale spirituală, sunt cei la care religia şi mitologia s-au „cuibărit“ undeva în noaptea inconştientului, sunt cei la care posibilităţile de a ajunge la o experienţă spirituală a vieţii zac ascunse undeva în străfundurile fiinţei lor, dar nu pot fi aduse uşor la lumină.

Dintr-o altă perspectivă s-ar putea spune chiar că non-religia, non-spiritualitatea echivalează cu o nouă „cădere“ a omului: omul areligios, omul aspiritual pare să-şi fi pierdut capacitatea de a trăi conştient viaţa în mod spiritual, capacitatea a o înţelege şi de a şi-o asuma, de a fi responsabil asupra întregii sale existenţe. Datorită faptului că spiritualitatea s-a ascuns în străfundurile inconştientului şi a fost „uitată“, fiinţa se pare ca a uitat aproape cu desăvârşire natura sa divină. “Tot ceea ce este necesar pentru ca răul sa triumfe, este ca omul bun să nu facă nimic.” (Edmund Burke)

Omul zilelor noastre a ajuns să trăiască într-o lume bolnavă, deşi cel mai adesea nu conştientizează aceasta. Existăm într-o societate dominată de lupta pentru bani, avere, faimă, etc. Majoritatea oamenilor supravieţuiesc într-o lume în care a fuma, a bea pâna la inconştienţă sau a te droga sunt realităţi acceptate cu indiferenţă, ca parte a unei normalităţi, a banalului sau, cel mult a faptului divers.

Suntem prea puţin conştienti de adevărata dimensiune a decăderii fiinţei umane, de formele complexe şi de efectele reale ale acestui adevărat dezastru spre care se îndreaptă omul contemporan şi nu suntem mai deloc conştienţi de cauzele acestui continuu declin.

Pentru fiinţa ce urmează o cale spirituală autentică, ce are o integrare spirituală, Lumea are întotdeauna o valenţă supranaturală şi dezvăluie o modalitate de manifestare a sacrului. Orice fragment cosmic este „transparent“, propriul său mod de existenţă prezentând o anume structură a Fiinţei şi, prin urmare, a sacrului. De exemplu, pentru fiinţa spirituală, orice An Nou înseamnă repetarea cosmogoniei, re–crearea Lumii si totodată „crearea“ Timpului, regenerarea lui printr-un „nou început“. Mitul cosmogonic slujeşte drept model exemplar pentru orice „creaţie“ sau „construcţie“ şi este chiar folosit ca mijloc ritual de vindecare. Devenind din nou, în chip simbolic, contemporan cu Creaţia, omul se întoarce la preaplinul primordial. Bolnavul se vindecă pentru că ia viaţa de la capăt, cu o încărcătură de energie intactă, sacră, Divină, primordială. Reactualizând miturile, omul se apropie de zei, de divinitate şi ia parte la sfinţenie.

Perspectiva se schimbă cu totul atunci când se pierde perspectiva spirituală, când elitele intelectuale se desprind treptat de tiparele religiei tradiţionale şi pierd esenţa spirituală a vieţii,?? a ceea ce înseamnă viaţa trăită în această lume.?? Sanctificarea periodică a Timpului cosmic, prin sărbători de tot felul, se dovedeşte în acest caz inutilă şi neînsemnată, deoarece semnificaţia spirituală profundă a repetării gesturilor exemplare s–a pierdut, iar repetarea golită de conţinutul său spiritual conduce în chip necesar la o viziune ignorantă, profană şi de aceea pesimistă asupra existenţei. Când nu mai există un mijloc de întoarcere la starea primordială şi de regăsire a prezenţei tainice a zeilor, a divinităţii, când totul este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimântător, semănând cu un cerc care se învârte fără oprire în jurul propriului centru, repetându–se la nesfârşit. Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arată a fi o durată precară şi evanescentă, la capătul căreia se află moartea.

Se poate observa la un omul profan că şi el cunoaşte o anumită discontinuitate şi heterogenitate a Timpului. Şi pentru el există, în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor si al spectacolelor, un timp „festiv“. Şi el trăieşte după ritmuri temporale variate şi cunoaşte timpuri de o intensitate emoţională variabilă: când ascultă muzica preferată sau când, îndrăgostit, aşteaptă sau întâlneşte persoana iubită, trăieşte, evident, într‑un alt ritm temporal decât atunci când munceşte sau se plictiseşte. Oricât de numeroase ar fi ritmurile temporale pe care le urmează şi oricât de deosebite ar fi intensităţile acestor ritmuri, omul profan ştie că este vorba mereu doar de o experienţă umană, care nu manifestă o anumită măreţie, o anumită grandoare, deoarece acolo nu poate interveni nici o prezenţă divină, pentru că el este rupt de divinitate.

Degradarea „religiilor“ şi dispariţia unor tradiţii spirituale autentice nu implică nicidecum dispariţia „religiozităţii“ şi a credinţei. Secularizarea unei valori religioase nu este decât un fenomen spiritual care reflectă de fapt legea transformării universale a valorilor umane. Caracterul „profan“ al unui comportament înainte „sacru“ nu presupune o ruptură; „profanul“ nu este decât o nouă manifestare, dar ignorantă, a aceleiaşi structuri constitutive a omului, care se manifesta înainte prin expresii „sacre“.

Omul profan, omul contemporan este rezultatul unei desacralizări a existenţei umane. Aceasta înseamnă că el s-a “străduit să se golească“ de orice urmă de spiritualitate şi de semnificaţia transcendentă. El se recunoaşte pe sine în măsura în care „se eliberează“ şi „se purifică“ de „superstiţiile“ strămoşilor săi. Cu alte cuvinte, omul profan, fie că vrea sau nu, mai păstrează încă urme ale comportamentului omului religios, ale omului spiritual, însă golite de orice semnificaţie religioasă. Orice ar face, poartă o moştenire şi nu–şi poate aboli trecutul, fiind el însuşi produsul acestuia.

Omul profan este alcătuit dintr–un şir de negări şi de refuzuri, dar este obsedat în continuare de realităţile pe care le-a negat. Ca să aibă o lume a lui, a desacralizat lumea în care trăiau strămoşii, fiind nevoit să adopte un comportament contrar celui de dinainte, dar pe care îl simte mereu, sub o formă sau alta, gata să izbucnească în adâncul fiinţei lui.

Majoritatea celor „fără religie“, a celor care afirmă că sunt atei au încă un comportament religios, chiar dacă nu–şi dau seama. Nu este vorba doar de multimea „superstiţiilor“ sau a „tabuurilor“ omului modern, care au toate o structură şi o origine magico–religioasă. Omul modern, care se simte şi se pretinde ateu, dispune încă de o întreagă mitologie ascunsă şi de numeroase ritualisme degradate. Petrecerile care însoţesc Anul Nou sau mutarea într–o casă nouă prezintă, sub formă laicizată, structura unui ritual de înnoire. Acelaşi fenomen se poate constata cu prilejul serbărilor şi petrecerilor care însoţesc căsătoria sau naşterea unui copil, obţinerea unui loc nou de muncă, o promovare socială etc.

Miturile omului modern, pot fi considerate mitologiile ascunse în spectacolele care–i fac plăcere, în cărţile pe care le citeşte.Cinematograful, adevărată „fabrică de vise“, preia şi foloseşte nenumărate motive mitice: lupta dintre Erou şi Monstru, înfruntările şi încercările iniţiatice, figurile şi imaginile exemplare („Fata“, „Eroul“, peisajul paradisiac, „Infernul“ etc.). Până şi lectura are o funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor din societăţile arhaice şi literatura orală, care se mai păstrează în anumite comunităţi rurale, mai ales că lectura îi permite omului modern o „ieşire din Timp“, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri. Fie că–şi „omoară“ timpul cu un roman poliţist ori pătrunde în universul temporal străin pe care–l reprezintă orice roman, omul modern este proiectat, prin lectură, în afara duratei sale personale şi este integrat altor ritmuri, trăind într–o altă „istorie“.

Conţinutul şi structurile inconştientului sunt totuşi rezultatul unor stări existenţiale străvechi, mai ales al unor stări critice; de aceea inconştientul are o aură misterioasă. Orice criză existenţială repune în discuţie atât realitatea Lumii, cât şi prezenţa omului în Lume: criza existenţială este de fapt „religioasă“, o criză spirituală deoarece fiinţa se confundă cu sacrul, la nivelurile profunde şi nu înţelege manifestările acestuia, datorită unei lpse de educaţie în această direcţie.

Lumea se întemeiază pe experienţa sacrului, şi cea mai elementară dintre religii este înainte de toate o ontologie. Spiritualitatea autentică, tradiţională, este soluţia exemplară pentru ieşirea din orice criză existenţială, deoarece este singura modalitate prin care poate fi vindecată ignoranţa, poate cea mai mare şi mai grea boală a fiinţei contemporane.

Soluţia spirituală nu numai că rezolvă criza, dar în acelaşi timp „deschide“ existenţa către anumite valori care nu mai sunt nici întîmplătoare, nici particulare, permiţându–i astfel omului să depăşească situaţiile personale şi să ajungă în cele din urmă în lumea spiritului. În acea lume pe care pare că a pierdut-o de mult timp şi către care, în mod inconştient, doreşte să se întoarcă, deoarece numai aceasta poate reprezenta soluţia optimă pentru ieşirea din criza actuală.

Ganduri de iubire ..Svetlana Sauciuc

Se zice ca la un om inzestrat, inteligenta se desavarseste prin experientele inimii ...Sa cred ca pana acum ai trait cu maxima intensitate dar ai avut de intampinat multe ...?

In ultimul timp, lumea e plina de minciuna si de ura, fiecare nu se iubeste decat pe sine , toate legaturile injghebate de o fericire trecatoare sunt nesigure. Ce a legat o toana , tot o toana dezleaga. Rau este ca in zilele noastre relatiile dintre un barbat si o femeie se "construieste" pe sex si nu tine seama de sentimente , de iubire ....

Oamenii se lasa amagiti de o relatie fizica, care oricum se uzeaza repede...si in plus se lasa dirijati de propriile lor judecati bazate pe interes... cred ca toti avem o voce launtrica care sopteste si care ar trebui ascultata... de cele mai multe ori calcule meschine o estompeaza pina devine muta.

Iubirea exista, dar de cele mai multe ori trecem pe linga ea sau nu avem rabdare sa o gasim si atunci... atunci de fapt suntem raniti de ceea ce-am crezut a fi iubire ...si mai apoi ca sa iubesti trebuie neaparat sa fii sentimental... altminteri... ratiunea nu iubeste, ea calculeaza, cauta avantaje, nu daruieste, ci dimpotriva, aduce in prim plan egoismul... ori iubirea e daruire, ... cine oare poate sa-si infringa in totalitate egoismul spre a se desavirsi in iubire? ...cine are rabdare sa se bucure de fericirea din ochii omului de alaturi? Fericirea este un lucru minunat; cu cât o urmaresti mai mult pentru celalalt, cu atât o ai mai mult pentru tine.

Unul bate în clapele pianului si face zgomot, altul le mângâie si face muzica. Nimanui nu i-ar trece prin cap sa spuna ca pianul este de vina. Cam la fel stau lucrurile si cu viata. Poti trai în haos sau în armonie.

Studiaza, ca sa stii sa cânti la pianul vietii si vei raspândi în jur melodii fermecatoare. Daca te vei multumi sa cânti fals, totul va fi urât în jur. Viata nu este nici ea de vina. Atitudinea noastra fata de lumea înconjuratoare depinde de ceea ce suntem noi însine. Un egoist va fi întotdeauna suspicios cu ceilalti. Un om generos va avea încredere în cei din jur. Daca suntem sinceri si cinstiti nu ne vom grabi sa-i banuim de necinste pe altii. Într-un anumit sens, când privim la cei din jur este ca si cum am privi într-o oglinda în care ne vedem propria reflexie sau mai bine spus, când ne dam parerea despre ceilalti îi vedem întotdeauna prin ochelarii propriei noastre personalitati.



Nu putem fi mai curati decât gândurile noastre, mai presus decât idealurile noastre si mai mari decât visurile noastre!

Despre Femeie, Barbat si Iubire

Atat barbatul cat si femeia au fost creeati de Dumnezeu, pentru ca aceasta lume sa aiba o coerenta, coerenta iubirii, care sa se rasfranga atat in familie cat si in societate. Nici barbatul nu este barbat fara femeie si nici femeia nu este femeie fara barbat, indiferent de cat de mult ar vrea unii sa se creada "independenti"(pentru cei care urasc sau desconsidera femeia, sa-si aminteasca faptul ca prin ea au venit pe lume). Cuvantul "Independent" semnifica, in acceptiunea moderna, "liber", a nu depinde de altcineva, dar dati-mi voie sa va spun ca libertatea adevarata se simte numai in dragostea dintre oameni, in integrarea in ritmurile si legile universale, nu in independenta din punct de vedere material si nici in orice altceva. Iar in dragoste exista nevoia sufleteasca de intimitate cu acea persoana pe care o iubesti.

Dumnezeu ne-a creeat ca niste fiinte sociabile, avand nevoie unii de altii permanent, nu putem trai singuri... Dumnezeu a creeat femeia ca un ajutor pentru barbat, iar faptul ca in Biblie este scris ca femeia sa fie supusa barbatului nu inseamna ca ea nu este egala sa in drepturi; Femeia este doar diferita de Barbat, Femeia nu este un obiect, ci, la fel ca si Barbatului, Dumnezeu i-a dat un suflet, a inzestrat-o cu mari capacitati de a iubi, de a purta de grija familiei, de a naste copii, de a ajuta! Ei i se cere sa fie atenta si sensibila la nevoile familiei, sa fie inteleapta! De asemenea, Barbatului Dumnezeu ii cere sa isi iubeasca sotia, sa o ingrijeasca, sa o protejeze. El este capul familiei, femeia este gatul, el munceste, in principiu, pentru a-si intretine familia, chiar daca si femeia munceste. Asa cum Soarele aduce lumina si face pamantul sa rodeasca, iar Luna aduce noaptea, regenerarea, care face ca totul sa se dezvolte si sa creasca, in taina. Acum ambii muncesc, iar iubirea dintre ei este un ingredient ce confera eficienta manifestarii lor sociale. De aceea, ambii merita respect, dar nu trebuie sa uite sa se manifeste ca Barbat si ca Femeie.

Sensul adevarat al unei relatii intre un barbat si o femeie nu poate exista in afara iubirii mature, care dureaza mai mult de trei ani, pentru ca el este "a darui", a se darui pe sine din iubire pentru celalalt; a darui totul celuilalt, nu doar "a primi" sau a astepta totul de la celalalt. Daca Dumnezeu ar fi considerat ca barbatului i-ar fi fost mai bine fara femeie, nu ar mai fi creeat-o. Dar El a creeat-o pentru barbat, insa ca un ajutor, nu ca o sclava, ca un obiectel frumos, care sa fie perfect supus, cu o personalitate usor de controlat.

Femeile care iubesc sunt ambitioase, puternice si greu de manipulat. Se stie foarte bine ca in spatele unui om de afaceri, a unui barbat, cu adevarat, puternic exista mai mereu o femeie ... mai puternica in iubire. Nu degeaba se spune – Femeia te ridica, femeia te coboara.

Deseori femeile au presimţiri, simt mai mult decat barbatul, iar aproape de fiecare dată acestea se dovedesc a fi adevărate. Femeile inteleg mai bine limbajul trupului, ceea ce denota ca rareori pot fi inselate, despre ceea ce un barbat vrea sa transmita, de fapt. Curajul lor de a spune lucrurilor pe nume ii pun intr-o situatie dificila pe multi barbati, care de multe ori nu stiu sa raspunda la intrebarile lor. Orgoliul masculin se retrage, de obicei, din fata iubirii si fortei inimii unei femei.

Femeia are puteri ce-i uimeste pe barbati, atunci cand iubeste, cand sufletul ei canta. Trece prin dificultati, face fata greutatilor, dar este fericita si indragostita. Daca iubeste, surade cand vrea sa tipe, canta cand vrea sa planga. Plange cand este fericita si rade cand este nervoasa. Lupta pentru a-si apara valorile.Infrunta nedreptatile si face tot posibilul pentru ca adevarul sa iasa la lumina.

Nu accepta un *nu* ca raspuns daca ea crede ca exista o solutie mai buna. Face totul pentru cel iubit, sau familie, chiar daca ea nu are, din iubire face adevarate miracole pentru ca familia sa aiba.

Merge la medic cu o prietena careia ii este frica sa mearga singura. Merge si la dentist, cu iubitul careia ii este frica de dentist. Cand iubeste aduce lumina pe unde trece, iar daca iubeste ... iubeste, pur si simplu, fara sa ceara nimic in schimb, are nobletea sufleteasca de a se retrage cand simte ca nu e bine primita in sufletul celui iubit. Isi sterge lacrimile si merge mai departe, pentru ca ea dispune de cea mai mare forta a acestei lumi ... rugaciunea. Daca ea iubeste si se roaga, ea stie ca Dumnezeu raspunde si se indupleca, iar daca nu se indupleca, inseamna ca va primi ceva mai bun. Asa cum facea, de mult, cand barbatii plecau la lupta ...femeile se rugau si celor care-si ridicau inima sus la ceruri, cerurile le raspundeau. Cei care cred ca o femeie care iubeste e doar un obiect, o jucarie care face frumos, o vor pierde. Si cerurile le vor trimite simple jucarii care doar fac frumos, pentru ca sufletul lor sa aiba puterea de a recunoaste ca iubirea este un joc, dar un joc al oamenilor, cu adevarat puternici. E usor sa schimbi papusile si jucariile, poate chiar in fiecare noapte, dar pana la urma te plictisesti si chiar vrei altceva, sufletul striga, in tacere disperat, dupa altceva. Insa, acel sau acea, altceva poate fi sub o forma neasteptata, ce iese di tiparul papusilor si jucariilor. Pentru ca, pur si simplu, este altfel, prima tendinta este de a micsora, de a minimaliza, de a umili, acel altceva, pentru ca sufletul stie ... ca acel altceva poate produce transformarea, poate declansa iubirea care sa indeparteze aparentul, plictiseala, cotidianul, ternul ... Sufletul nostru stie, si a stiut dintotdeauna, ca nu cunoastem pentru ca nu iubim si nu iubim pentru ca nu cunoastem.

Călătoriile în lumile astrale, modalităţi de creştere a intimităţii şi iubirii, în relaţiile de cuplu

Auzim de lumile astrale, de călătorii astrale, dar, deşi fiecare dintre noi avem aceste experienţe în fiecare noapte, puţini dintre noi sunt conştienţi de ele.Călătoria în lumile astrale este foarte diferită de un vis obişnuit. Este o experienţă extraordinară. Toţi cei care au experimentat-o pot vorbi despre calitatea magică şi luciditatea acesteia.

O călătorie conştientă în lumile astrale este tot atât de clară, precum experienţa vieţii cotidiene.

De fapt, este mult mai clară: simţurile noastre par mai ascuţite şi de aceea totul pare mai real, mai impactant în acea dimensiune, iar după astfel de experienţe. Cel sau cea care le-a trăit, nu mai este niciodată la fel. Întrega viaţă se transformă, din cauza accesului la adevăratele valori ale universului.

Se vorbeşte despre numita OBE- out of body experience – experienţa în afara corpului, ca despre o călătorie în astral, dar aceasta se poate întâlni doar la oameni care au avut o experienţă de moarte clinică, în urma unui accident sau pe o masă de operaţie. O călătorie în astral este o posibilitate naturală, de a cunoaşte şi explora lumile astrale, pe care oricine şi-o poate dezvolta prin practica.

Proiecţia conştientă în planul astral (trecerea în mod conştient din planul fizic în planul astral), ne permite să devenim mai deschişi către procesul natural al somnului, dar şi la realităţile lumilor invizibile.

Atunci când suntem într-o Călătorie Astrală, suntem conştienţi de faptul că fizic dormim şi că în pat se află corpul nostru fizic. În timpul Calatoriei in Astral, luam decizii constiente – cum ar fi, unde să mergem, ce să facem, sau cu cine să ne întâlnim.

Călătoriile astrale în cuplu, pot constitui un liant puternic pentru cimentarea unei relaţii de iubire, dar şi pentru a aprofunda iubirea. Despre un astfel de experiment vorbeşte Richard Bach, în cartea sa UN pod peste eternitate.

„Un aspect m-a cucerit, citind despre experienţele celor ce s-au apropiat de moarte:ele sunt similare cu experienţele extracorporale de care se vorbeşte în cãrţile de cãlãtorii astrale. Moartea nu este altceva decât o ieşire din corp, fãrã întoarcere. Iar dedublãrile se pot învãţa!“

„Aşteaptã un moment“ spuse ea. „Sugerezi cã ajunge ca noi sã ne alegem un apus frumos şi sã ne abandonãm corpul fãrã a mai avea intenţia de a ne mai întoarce înapoi?“

„Într-o zi sau alta, da.“

(…)Era da şi nu rãspunsul, iar eu eram din nou în pat cu o duzinã de cãrţi luate din biblioteca noastrã. Teoria şi practica proiecţiilor astrale, Cãlãtorii în afara corpului, Aventura supremã, Ghid practic al proiecţiilor astrale, Mintea de dincolo de corp. Greutatea acelor cãrţi sãpa un mic crater în cuverturi.

„Toate acestea spun cã se poate învãţa. Nu este uşor şi este necesarã puţinã pregãtire, exerciþii, dar se poate reuşi. Haide, sã învãţãm partea referitoare la ieşirea din corp şi sã lãsãm de-o parte, acum, partea cu sã nu ne mai întoarcem înapoi. Am ieşit deja în afara corpului, ne-am dedublat, în trecut, amândoi, aşa cã ştim cum se face. Acum este vorba de a învãţa sã o facem la voinţã şi sã o facem împreunã. Nu ar trebui sã fie atât de dificil.“

Mã înşelam. Era foarte dificil. Problema era sã adormi fãrã a dormi, fãrã a ne pierde priza de conştiinþã asupra nostrã fiind totuşi separaţi de corp. Este uşor de imaginat cum o faci atunci când eşti treaz. A rãmâne conştient în timpul unui somn mai greu decât plumbul, care te trage în jos, nu este un lucru atât de uşor.

Noapte dupã noapte, citeam cãrţile noastre despre cãlãtorii astrale, ne promiteam sã ne întâlnim în aer, deasupra corpurilor noastre adormite, sã avem doar o fugarã viziune asupra noastrã şi sã ne aducem aminte despre aceasta atunci când ne trezim. Totul pãrea zadarnic. Treceau sãptãmânile. Lunile. A devenit o obişnuinţã care s-a prelungit şi dupã ce am citit acele cãrţi.

„Adu-ţi aminte sã-ţi aminteşti …“ spuneam, stingând lumina.(…)

Funcţioneazã! Şi este atât de uşor! Aceasta este … libertatea! E vie!

Cãrţile aveau dreptate. Gândeam cã mã mişc şi mã mişcam, alunecând prin aer ca o sanie pe gheaþã. Nu aveam un corp, mai exact, dar nu eram nici lipsit de acesta. Aveam simţul unui corp ceţos, vag, ca un corp de luminã. Dupã atâtea exerciţii nereuşite, cum putea fi atât de uşor dintr-o datã? Eram extrem de conştient. Faţã de aceastã viaţã cu o stare de conştienţã acutã, starea de conştiinþã diurnã mi se pãrea un somnambulism!

M-am învârtit în aer şi am început sã privesc. Un fir subţire de luminã strãlucitoare pleca de la mine cãtre forma mea adormitã. Acesta este cordonul despre care amintit, cordonul de argint, care leagã un spectru viu de corpul sãu. Rupe acel cordon, se spune, şi adio.

(...)Eram în aer când m-am trezit deasupra patului, iar ceea ce mi-a atras atenţia a fost o formã luminoasã strãlucitoare, argint strãlucitor imaculat şi aur, chiar la jumãtate de metru distanţã, era ca o formã de iubire vie. O, Doamne!. Leslie pe care am vãzut-o cu ochii mei nu este decât o micã parte din ceea ce este ea de fapt. Ea este corpul dinãuntrul corpului, viaţa din interiorul vieţii, care se desfãşoarã, care se dezvoltã, se dezvoltã … O voi cunoaşte, oare, vreodatã în întregime?

Cuvintele nu erau necesare, eu ştiam tot ceea ce ea doarea ca eu sã ştiu.

„Dormeai şi eu eram aici sus şi te-am rugat sã ieşi, Richie te rog sã ieşi … iar tu ai ieşit.“

„Bunã, scumpete, bunã, bunã!“

M-am îndreptat cãtre ea şi atunci când luminile noastre s-au atins, am trãit senzaţia pe care o am atunci când ating pe cineva, dar, însã, cu mult mai intensã, ca o dulce alintare.

„Sus“ i-am spus cu gândul. „Încet. Sã încercãm sã urcãm.“

Ca douã baloane de aer cald, am urcat împreunã, trecând prin acoperiş ca şi cum ar fi fost doar aer proaspãt.

Acoperişul casei rãmase în urma noastrã, ţiglele de lemn acoperite cu bucãţi de pin, coşul din cãrãmidã, antena de televiziune îndreptatã cãtre civilizaţie. Pe terase florile erau adormite în vase.

Zburam deasupra copacilor şi ne îndreptam cu atenþie cãtre fluviu. Cerul înstelatera acoperit de norilori, vizibilitatea era nelimitatã, vântul sufla dinspre sud cu viteza de douã noduri. Nu se simţea nici o temperaturã.

Dacã aceasta este viaţa - gândeam - este infinit mai frumoasã decât orice lucru am vãzut pânã acum …

„Da“ am auzit gândul ce venea de la Leslie. „Da“.

„Sã reţii toate acestea în memoria ta excepţionalã“ i-am spus. „Nu trebuie sã uiţi la trezire!“

„Şi nici tu …“

Ne mişcam încet împreunã, fãră mişcãri rapide. Nu aveam nici un fel de teamã de înãlţime, nu ne era fricã cã vom cãdea cãci ne simþeam ca doi nori, sau ca doi peşti care înoatã. Corpurile noastre nu aveau nici greutate şi nici masã. Puteam sã alunecãm prin fier, sau chiar prin oarã, dacã am fi dorit.

„Îl vezi? Cordonul?“

Când ea îmi spuse, mi-am amintit şi am privit. Douã fire strãlucitoare de luminã se întindeau de la noi pânã acasã.

„Suntem ca douã sacvile-spirit, la plimbare. Vrei sã ne întoarcem?“

„Încet, încet, uşor.“

„Nu suntem constrânşi sã ne întoarcem …“

„Dar dorim aceasta Richie!“

Încetişor, uşor, ne-am îndreptat cãtre casã, pe deasupra apei, intrând în dormitor prin peretele din vest. Ne-am îndreptat cãtre bibliotecã.

(...) Din noaptea aceea, exerciţiul a devenit din ce în ce mai puţin dificil, iar fiecare succes deschidea calea cãtre urmãtorul. Dupã un an de practicã, ne puteam întâlni în afara corpului de mai multe ori pe lunã; ce straniu era sã fim ca nişte strãini în vizitã pe acestã planetã, pânã în punctul în care puteam sã surâdem când eram aproape - ca nişte observatori interesaţi - când ne uitam la telejurnalul de searã.

Graţie exerciţiilor noastre extracorporale, moartea şi tragedia la care asistam pe Canalul 5 nu mai era moarte şi nu mai era tragedie; era vorba de lucruri care vin şi trec, aventurile spiritelor de energie infinitã. Veştile de la telejurnal se transformau, pentru noi, din orori macabre într-un spectacol test în care trebuia sã confruntãm, oportunitatea investiturii sociale, cu provocãrile lansate de noi.

Iată, cum această aventură a cunoaşterii, a devenit o realitate....

Călătoriile în lumile astrale, modalităţi de creştere a intimităţii şi iubirii, în relaţiile de cuplu

Auzim de lumile astrale, de călătorii astrale, dar, deşi fiecare dintre noi avem aceste experienţe în fiecare noapte, puţini dintre noi sunt conştienţi de ele.Călătoria în lumile astrale este foarte diferită de un vis obişnuit. Este o experienţă extraordinară. Toţi cei care au experimentat-o pot vorbi despre calitatea magică şi luciditatea acesteia.

O călătorie conştientă în lumile astrale este tot atât de clară, precum experienţa vieţii cotidiene.

De fapt, este mult mai clară: simţurile noastre par mai ascuţite şi de aceea totul pare mai real, mai impactant în acea dimensiune, iar după astfel de experienţe. Cel sau cea care le-a trăit, nu mai este niciodată la fel. Întrega viaţă se transformă, din cauza accesului la adevăratele valori ale universului.

Se vorbeşte despre numita OBE- out of body experience – experienţa în afara corpului, ca despre o călătorie în astral, dar aceasta se poate întâlni doar la oameni care au avut o experienţă de moarte clinică, în urma unui accident sau pe o masă de operaţie. O călătorie în astral este o posibilitate naturală, de a cunoaşte şi explora lumile astrale, pe care oricine şi-o poate dezvolta prin practica.

Proiecţia conştientă în planul astral (trecerea în mod conştient din planul fizic în planul astral), ne permite să devenim mai deschişi către procesul natural al somnului, dar şi la realităţile lumilor invizibile.

Atunci când suntem într-o Călătorie Astrală, suntem conştienţi de faptul că fizic dormim şi că în pat se află corpul nostru fizic. În timpul Calatoriei in Astral, luam decizii constiente – cum ar fi, unde să mergem, ce să facem, sau cu cine să ne întâlnim.

Călătoriile astrale în cuplu, pot constitui un liant puternic pentru cimentarea unei relaţii de iubire, dar şi pentru a aprofunda iubirea. Despre un astfel de experiment vorbeşte Richard Bach, în cartea sa UN pod peste eternitate.

„Un aspect m-a cucerit, citind despre experienţele celor ce s-au apropiat de moarte:ele sunt similare cu experienţele extracorporale de care se vorbeşte în cãrţile de cãlãtorii astrale. Moartea nu este altceva decât o ieşire din corp, fãrã întoarcere. Iar dedublãrile se pot învãţa!“

„Aşteaptã un moment“ spuse ea. „Sugerezi cã ajunge ca noi sã ne alegem un apus frumos şi sã ne abandonãm corpul fãrã a mai avea intenţia de a ne mai întoarce înapoi?“

„Într-o zi sau alta, da.“

(…)Era da şi nu rãspunsul, iar eu eram din nou în pat cu o duzinã de cãrţi luate din biblioteca noastrã. Teoria şi practica proiecţiilor astrale, Cãlãtorii în afara corpului, Aventura supremã, Ghid practic al proiecţiilor astrale, Mintea de dincolo de corp. Greutatea acelor cãrţi sãpa un mic crater în cuverturi.

„Toate acestea spun cã se poate învãţa. Nu este uşor şi este necesarã puţinã pregãtire, exerciþii, dar se poate reuşi. Haide, sã învãţãm partea referitoare la ieşirea din corp şi sã lãsãm de-o parte, acum, partea cu sã nu ne mai întoarcem înapoi. Am ieşit deja în afara corpului, ne-am dedublat, în trecut, amândoi, aşa cã ştim cum se face. Acum este vorba de a învãţa sã o facem la voinţã şi sã o facem împreunã. Nu ar trebui sã fie atât de dificil.“

Mã înşelam. Era foarte dificil. Problema era sã adormi fãrã a dormi, fãrã a ne pierde priza de conştiinþã asupra nostrã fiind totuşi separaţi de corp. Este uşor de imaginat cum o faci atunci când eşti treaz. A rãmâne conştient în timpul unui somn mai greu decât plumbul, care te trage în jos, nu este un lucru atât de uşor.

Noapte dupã noapte, citeam cãrţile noastre despre cãlãtorii astrale, ne promiteam sã ne întâlnim în aer, deasupra corpurilor noastre adormite, sã avem doar o fugarã viziune asupra noastrã şi sã ne aducem aminte despre aceasta atunci când ne trezim. Totul pãrea zadarnic. Treceau sãptãmânile. Lunile. A devenit o obişnuinţã care s-a prelungit şi dupã ce am citit acele cãrţi.

„Adu-ţi aminte sã-ţi aminteşti …“ spuneam, stingând lumina.(…)

Funcţioneazã! Şi este atât de uşor! Aceasta este … libertatea! E vie!

Cãrţile aveau dreptate. Gândeam cã mã mişc şi mã mişcam, alunecând prin aer ca o sanie pe gheaþã. Nu aveam un corp, mai exact, dar nu eram nici lipsit de acesta. Aveam simţul unui corp ceţos, vag, ca un corp de luminã. Dupã atâtea exerciţii nereuşite, cum putea fi atât de uşor dintr-o datã? Eram extrem de conştient. Faţã de aceastã viaţã cu o stare de conştienţã acutã, starea de conştiinþã diurnã mi se pãrea un somnambulism!

M-am învârtit în aer şi am început sã privesc. Un fir subţire de luminã strãlucitoare pleca de la mine cãtre forma mea adormitã. Acesta este cordonul despre care amintit, cordonul de argint, care leagã un spectru viu de corpul sãu. Rupe acel cordon, se spune, şi adio.

(...)Eram în aer când m-am trezit deasupra patului, iar ceea ce mi-a atras atenţia a fost o formã luminoasã strãlucitoare, argint strãlucitor imaculat şi aur, chiar la jumãtate de metru distanţã, era ca o formã de iubire vie. O, Doamne!. Leslie pe care am vãzut-o cu ochii mei nu este decât o micã parte din ceea ce este ea de fapt. Ea este corpul dinãuntrul corpului, viaţa din interiorul vieţii, care se desfãşoarã, care se dezvoltã, se dezvoltã … O voi cunoaşte, oare, vreodatã în întregime?

Cuvintele nu erau necesare, eu ştiam tot ceea ce ea doarea ca eu sã ştiu.

„Dormeai şi eu eram aici sus şi te-am rugat sã ieşi, Richie te rog sã ieşi … iar tu ai ieşit.“

„Bunã, scumpete, bunã, bunã!“

M-am îndreptat cãtre ea şi atunci când luminile noastre s-au atins, am trãit senzaţia pe care o am atunci când ating pe cineva, dar, însã, cu mult mai intensã, ca o dulce alintare.

„Sus“ i-am spus cu gândul. „Încet. Sã încercãm sã urcãm.“

Ca douã baloane de aer cald, am urcat împreunã, trecând prin acoperiş ca şi cum ar fi fost doar aer proaspãt.

Acoperişul casei rãmase în urma noastrã, ţiglele de lemn acoperite cu bucãţi de pin, coşul din cãrãmidã, antena de televiziune îndreptatã cãtre civilizaţie. Pe terase florile erau adormite în vase.

Zburam deasupra copacilor şi ne îndreptam cu atenþie cãtre fluviu. Cerul înstelatera acoperit de norilori, vizibilitatea era nelimitatã, vântul sufla dinspre sud cu viteza de douã noduri. Nu se simţea nici o temperaturã.

Dacã aceasta este viaţa - gândeam - este infinit mai frumoasã decât orice lucru am vãzut pânã acum …

„Da“ am auzit gândul ce venea de la Leslie. „Da“.

„Sã reţii toate acestea în memoria ta excepţionalã“ i-am spus. „Nu trebuie sã uiţi la trezire!“

„Şi nici tu …“

Ne mişcam încet împreunã, fãră mişcãri rapide. Nu aveam nici un fel de teamã de înãlţime, nu ne era fricã cã vom cãdea cãci ne simþeam ca doi nori, sau ca doi peşti care înoatã. Corpurile noastre nu aveau nici greutate şi nici masã. Puteam sã alunecãm prin fier, sau chiar prin oarã, dacã am fi dorit.

„Îl vezi? Cordonul?“

Când ea îmi spuse, mi-am amintit şi am privit. Douã fire strãlucitoare de luminã se întindeau de la noi pânã acasã.

„Suntem ca douã sacvile-spirit, la plimbare. Vrei sã ne întoarcem?“

„Încet, încet, uşor.“

„Nu suntem constrânşi sã ne întoarcem …“

„Dar dorim aceasta Richie!“

Încetişor, uşor, ne-am îndreptat cãtre casã, pe deasupra apei, intrând în dormitor prin peretele din vest. Ne-am îndreptat cãtre bibliotecã.

(...) Din noaptea aceea, exerciţiul a devenit din ce în ce mai puţin dificil, iar fiecare succes deschidea calea cãtre urmãtorul. Dupã un an de practicã, ne puteam întâlni în afara corpului de mai multe ori pe lunã; ce straniu era sã fim ca nişte strãini în vizitã pe acestã planetã, pânã în punctul în care puteam sã surâdem când eram aproape - ca nişte observatori interesaţi - când ne uitam la telejurnalul de searã.

Graţie exerciţiilor noastre extracorporale, moartea şi tragedia la care asistam pe Canalul 5 nu mai era moarte şi nu mai era tragedie; era vorba de lucruri care vin şi trec, aventurile spiritelor de energie infinitã. Veştile de la telejurnal se transformau, pentru noi, din orori macabre într-un spectacol test în care trebuia sã confruntãm, oportunitatea investiturii sociale, cu provocãrile lansate de noi.

Iată, cum această aventură a cunoaşterii, a devenit o realitate....

Scena-spatiu sacru Svetlana Sauciuc

Scena un spaţiu sacru al conştiinţei?

Înapoi la Orient - Peter Brook şi Cirque du Soleil



Arta actorului este capacitatea de a transfigura, oriunde şi oricând, realitatea.- Michael Cekhov



Despre relaţia dintre arta orientală şi cea occidentală vorbesc nume notorii ale artei contemporane, nume sonore şi de succes ale scenei- Peter Brook şi Cirque du Soleil. Cirque de Soleil – un nume cunoscut, o manifestare scenică originală şi … un succes răsunător.

Creatorii ei au luat ceea ce era mai bun din aria circului traditional (clovnii) si din teatru (regia), aducand spectacolul in zona de interes a adultilor, nu a copiilor. Ceea ce a facut remarcabil succesul Cirque du Soleil, unul dintre cele mai bine vandute produse de export canadiene, este ca nu a fost realizat intr-un domeniu atractiv, ci mai degraba intr-unul aflat in declin, caruia analiza strategica traditionala nu-i dadea sanse de dezvoltare, dar iată că în mod magic a reuşit.

Când te gandesti la circ, mintea iti este fulgerata imediat de imagini cu clovni, animale, magicieni sau acrobati. In timp insa, spectacolele de circ au evoluat de la jonglerii si dresaje de animale pana la adevarate spectacole teatrale. Iar prima trupa care a practicat acest tip de show total, miezul lumii circului din ziua de azi, s-a format din niste fosti vagabonzi canadieni.

La inceputul anilor ''80, in Quebec, Canada, zona fara traditie in circ, Guy Laliberte, un fost hippiot, a înfiinţat o trupa din cei mai talentati artisti ai strazilor pe care i-a gasit in district: jongleri pe picioroange, acrobati si inghititori de sabii. Toti erau manati de aceeasi pasiune si hotarare: aceea de a (re)inventa circul canadian si de a face bani. In 1984, in oraselul Baie-Saint-Paul, fostii cersetori si vagabonzi aveau sa sustina primul lor spectacol de anvergura, numit "Cirque du Soleil". Succesul show-ului a fost fulminant - trupa, pana atunci fara nume, s-a inchegat si a luat numele spectacolului, iar contractele au inceput sa curga.

Au urmat turnee peste turnee, pe tot teritoriul Canadei - timp in care trupa si-a definit si perfectionat stilul si a revolutionat din temelii lumea circului. Cum? Printr-o metoda foarte simpla: in primul rand, cele mai multe spectacole ale Cirque du Soleil sunt, asemenea celor stravechi, oferite de saltimbanci, direct in plina strada! Asta inseamna atragerea unui numar urias de spectatori, dar si lipsa metodelor de protectie - ceea ce duce la cresterea spectaculozitatii. In al doilea rand, nonconformistii circari canadieni au mixat intr-un mod fantastic elemente din teatru cu motive din circ, orchestra, spectacolul pirotehnic si cel de lumini. Practic, show-urile Cirque du Soleil sunt piese de teatru si/sau de opera, jucate intr-un mod neconventional si irezistibil de comic, iar acest mod neconvenţional se regăseşte îmn tradiţia orientală.

Alta diferenta dintre canadieni si celelalte trupe de circ este ca ei nu utilizeaza animale in reprezentatii, considerand o barbarie dresajul si folosirea necuvantatoarelor in show-uri. In schimb, cu umor fin si negru, clovnii si papusarii Cirque du Soleil parodiaza in spectacolele lor toate numerele cu animale ale circurilor traditionale. De asemenea, canadienii acorda o atentie sporita scenografiei si costumatiei: miscarile artistilor sunt deosebit de gratioase, acrobatiile lor au capatat de multe ori renumele de cele mai periculoase din lume, iar mastile si costumele, toate inspirate din povesti celebre.

Cum de este posibil? Deşi arta contemporană este în declin Cirque de Soleil în plină ascensiune, ba mai mult este una dintre cele mai căutate şi renumite trupe din lume. De ce? Răspunsul este foarte simplu – întreaga concepţie a spectacolelor se bazează pe elemente de ARTĂ OBIECTIVĂ din tradiţia orientală. Această cunoaştere îi conduce direct în sufletul spectatorului … drept urmare putem concluziona că ARTA OBIECTIVĂ asigură un succes garantat spectacolului, deoarece acesta are un alt impact asupra spectatorului.



Un dialog imaginar între reporterul imaginar artă şi aceste mari personalităţi ale artei ne vor revela noi dimensiuni ale scenei ca spaţiu sacru al conştiinţei, dar şi despre dimensiunea universală a omului, actorului.

Reporter- Cum a apărut ideea spaţiului gol în spectacolele dvs?

Peter Brook - Spaţiul gol pare că a apărut din dorinţa de a înlătura artificialul şi de a genera adevărul poetic în expresia teatrală. Ideea se dezvoltă pe parcurs în cele patru secţiuni care sunt conferite celor patru formule ce trec noţiunea de teatralitate de la sensul de “fabricaţie” la cel de viziune complexă. Aceste formule sunt numite: teatrul mort, teatrul sfânt, teatrul brutal, şi teatrul imediat.

Reporter: Spectacolul de teatru se poate transforma în ceremonial sacru?

Peter Brook: Pot afirma că una dintre “obsesiile” mele a fost transformarea textului şi a tot ceea ce se află dincolo de cortină în ceremonial, ritualul este tehnica majoră caracterizantă a teatrului sfînt. Refuzul cuvîntului, transpunerea lui în material (gest) sau imaterial (tăcere) se discută pe nivelul acestui capitol. Se alege simplitatea şi obişnuitul situaţiei, cele mai potrivite pentru exemplificare fiind practicile vechi teatrale şi scena shakespeariană, care prin firescul şi tiparul mai apropiat de originea omului, ajungeau la esenţă, la seva din trunchiul artei.

Teatrul imediat se relaţionează solicitărilor spirituale ale prezentului. Ca şi în celelalte cazuri se doreşte a se pătrunde în sufletul rampei: tipul acesta se transformă în realitate şi descoperă tainele conştientului, ceea ce reprezintă unicitatea funcţiei sale. Diferenţa dintre un exterior şi un interior al spectacolului este evidentă: ceea ce se vede în suprafaţă nu face decât să ajute, dar publicul caută ceva mai mult, ceva care se relevă ca mesaj de substanţă la interior, iar scena devine un spaţiu al conştiinţei în care spaţiul exterior este doar o extensie a spaţiului interior.Teatrul este un limbaj în unitatea sa care se modelează în funcţie de mentalitatea, psihologia şi exigenţele publicului. Aceasta nu însemnă că opera este subjugată cerinţelor privitorilor, însă că nicidecum nu trebuie să facă abstracţie de ele şi să răspundă la prezent prin dinamisnul său.

Reporter: Cum se poate defini conceptul de spaţiu gol?

Peter Brook: Formula de “spaţiu gol”, poate fi apreciată dintr-o odublă perspectivă: este locul în care un individ păşeşte şi făcând un gest care se atribuie unui act scenic îl înviorează astfel, îl locuieşte cu fiinţa sa. Binaritatea vine din faptul că persoana implicată în spaţialitatea şi actul prezent, hic et nunc, este creator şi spectator în acelaşi timp. Proiecţia spaţiului gol este astfel infinit dechisă, prin schimbul său de unghiuri de vedere, de la public pe creaţie şi invers. Spaţiul gol este, de fapt, spaţiul universal al conştiinţei, în care cunoaşterea poate descrie diferite universuri şi spaţii. Spaţiul gol, este universul infinit, din care actorul poate alege să manifeste ce lumi doreşte, deoarece perspectivele se transformă mereu, deschiderea conştiinţei oferind mereu noi posibilităţi.

Reporter: Ce studii v-au condus la această idée genială de spaţiu gol al scenei?

Peter Brook: Formele împrumutate de la spectacolele din Orient sunt multiple şi diferite: kathakali, bharatanatyam dans iniţiatic din India, opera chineză, nô sau kabuki din Japonia, teatrul din Bali, etc.

Dacă acceptăm provizoriu să sacrificăm specificul şi diferenţele, atunci este posibil să nu mai existe nici o diferenţă între actorul oriental şi cel occidental, deoarece deşi par a fi forme a două practici opuse, de fapt arta lor se îndreaptă în direcţii diferite.

Înscrierea într-o tradiţie, teatrele orientale sunt racordate la origini, la ritualuri şi menţinerea aceastei dimensiuni sacre: teatrele se adresează zeilor şi necesită o coordonare excepţională a limbajului corpului, pentru a transmite mesajele perfect. Coordonarea limbajului corporal nu se face în mod subiectiv, ci printr-o cunoaştere aprofundată a semnificaţiilor mişcărilor şi întregii manifestări scenice.

Actorul este, în acest context, doar un intermediar foarte bun între oameni şi zei, iar arta sa îl face să consacre totul acestei vocaţii, iar aceasta implică şi o foarte mare responsabilitate, pentru că toate mesajele transmise trebuie să fie foarte exacte şi să poată accesa direct dimensiunea sacră. Despre actorul oriental se poate spune că este un actor tradiţional, în sensul în care el aduce plăcere spectatorilor graţie păstrării unei tradiţii şi a perfecţiunii unei arte.

Arta orientală a fost păstrată intactă de-a lungul secolelor, de către actori, de aceea baza de la care pleacă orice actor din orient este corectă, deoarece se alimentează din inima tradiţiei. Actorul oriental se găseşte în centrul creaţiei teatrale, iar întreaga scenă este polarizată în întregime de arta sa. El nu este doar un element printre altele, ci poate susţine chiar de unul singur un întreg spectacol complex. Simultan, forţa sa provine din faptul că el este un maestru cunoscător al mai multor arte pe care le alternează, în manifestarea scenică, în mod sincretic, pe întreaga desfăşurare a manifestării artistice, pe fondul unui spaţiu vid, nud, fără nici un decor: scena a fost consacrată gloriei actorului, costumelor sale sublim decorate, feţei sale machiate sau care poartă o mască. Această tensiune între spaţiul nud, gol, şi corpul actorului foarte încărcat, focalizează atenţia publicului asupra manifestării scenice a actorului.



Guy de la Liberte, celebrul director, al trupei de teatru Cirque du Soleil, ne împărtăşeşte din experienţa sa.

Muncim pornind de la nivel uman pentru a ne realiza visele

Reporter : Ce înseamnă, de fapt, munca de creaţie a unui spectacol ?

G.-L. L. : Ceea ce este excepţional este că tot ceea ce ne dorim la nivel uman, să manifestăm într-un spectacol, transpunem la nivel universal- mai precis, construim spaţii, desenăm lumi, ideile curg şi putem să facem călătorii în timp şi în spaţiu şi să vedem cum tot ceea ce noi construim aici, la nivel uman, într-un spectacol, observăm că are reverberaţii universale.

E ca şi cum am fi magicieni şi ne-am putea realiza imediat visele. În imaginaţie ne permitem totul, de fapt, dar pe măsură ce definitivăm un spectacol, spaţiul se modifică şi păstrăm doar ceea ce este esenţial. Spaţiul este o dimensiune a conştiinţei, iar în general, actorii îşi înţeleg destul de bine rolurile, costumele, dar au multe dificultăţi ciu înţelegerea spaţiului, pentru că ...ei mai mult simt geometria în spaţiu, decât o înţeleg, deşi în unele spectacole ei trebuie să se raporteze la ideea de universuri paralele.



Scena devine un loc de manifestare univesal

G.-L. L. : Scena este acel spaţiu unic, arhetipal, ideal, care permite orice apariţie, e un spaţiu care se regăseşte în multe mituri. Pentru a ne adapta mai bine spectacolele, am început să lucrăm cu artişti indieni, chiar i-am adoptat în trupa noastră, deoarece se ştie că în India adaptarea spaţiului scenic în toate spectacolele se face direct de la sursă şi de aceea, totul, pe scenă, se manifestă la nivelul energiilor universale, arhetipale. De fapt, este vorba despre un spaţiu liber, împrejmuit din trei părţi, cu 2 intrări, cu o structură de rezistenţă puternică, asemănătoare unui templu şi ... corespunzătoarele nopţi albe de muncă.

În construcţia sălii noatre de spectacol am folosit aceleaşi materiale pentru construcţia scenei, dar şi pentru construirea sălii de spectacol, pentru a se putea stabili de la început o legătură puternică între actor şi spectator. Aş putea spune că sala de spectacol este ca un imens rezervor de forţă atât pentru noi cât şi pentru spectator.



Intrările actorilor nu pot avea loc printr-o uşă de dimensiuni umane

Reporter: Puteţi să ne spuneţi câte ceva despre intrările care sunt mai importante în Teatrul Soarelui ?

G.-L. L. : Pe scenă intrările actorilor sunt diferite pentru fiecare spectacol, dar ceea ce este clar este faptul că intrările actorilor nu pot avea loc prin nişe de dimensiuni mici, umane. De fapt, de obicei, este prezentată o nişă de dimensiuni foarte mari, apoi o alta de dimensiuni mai mici.

Aceste diferenţe de treceri evocă teatrul oriental, hanamichi, chiar şi kabuki, deoarece clownii ajung printre spectatori sunt necesare pasarele care să unească scena cu sala de spectacol. Noi folosim elementele din tradiţia orientală, dar le adaptăm la spectacolele noastre şi unele spaţii pe care le-am creeat pentru spectacolele noastre nu se regăsesc în tradiţia orientală.



Spaţiul pentru muzicieni

Reporter: Muzica este mereu prezentă în creaţiile voastre. În acest ansamblu al sălii de spectacol cum gândiţi zona ce va fi ocupată de muzicieni?

G.-C. F.: Muzica este situată întotdeauna undeva în partea de jos a scenei, iar unii cântăreţi în diferite zone, considerate neconvenţionale ale scenei.



Materialele sunt purtătoare de simboluri şi de sensuri

Reporter: De ce această exigenţă atât de mare pentru materialele pe care le utilizaţi, la calitatea lor? Are aceasta o importanţă atât de mare?

G.-L. L. : Chiar dacă pare incredibil, exigenţa necesară alegerii unor materiale optime se datorează mai multor motive. Teatrul Soarelui nu este doar un teatru care creează iluzii, aş putea spune că este un teatru de iluzii formale. Aceasta deoarece sensul tuturor lucrurilor ce apar pe scenă este foarte important, de aceea toate materialele sunt purtătoarele unui sens, unui mesaj, a unei metafore. Se poate spune că această rigurozitate în alegerea materialelor se traduce printr-un respect faţă de public, care poate să atingă cu privirea.



Scena evoluează către un spaţiu care nu mişcă aproape deloc

Reporter:? Există o logică a evoluţiei scenei, care vă face să faceţi din scenă un loc aproape fix?

G.-L. L.: Spaţiul nu se mişcă deoarece nu simte necesitatea de a se mişca. Nu am simţit, încă, să modific esenţial acest loc, dar poate că într-o zi voi fi inspirit să iau un bulldozer şi să demolez totul. Aceasta este o posibilitate căreia îi suntem deschişi, pentru că la noi nimic nu este definitive, există o transformare continuă, o evoluţie continuă. Acesta este un spaţiu care se poate spune că este impregnat, încărcat cu energiile noastre, de aceea ne este atât de drag, până la urmă.



Reporter: În acelaşi timp aţi afirmat că sunteţi în căutarea unui spaţiu unic, în care să jucaţi. Consideraţi că acesta este spaţiul pe care-l aveţi aici sau încă îl mai căutaţi.

G.-L. L. : Cred că acest spaţiu se apropie din ce în ce mai mult de acel spaţiu unic pe care-l caut, deoarece noi îl utilizăm pe acesta aproape constant şi de aceea el devine din ce în ce mai mult ceea ce căutăm noi, energia locului se apropie de ceea ce căutăm noi. Spunând aceasta mă gândesc din nou la un citat din Hokusai "La 63 de ani am început să înţeleg cu adevărat forma animalelor, a insectelor, a naturii plantelor şi a arborilor. În consecinţă, la 86 de ani voi putea înţelege din ce în ce mai mult esenţa artei. La 100 de ani, voi atinge, cu adevărat, un nivel al minunării, al iluminării, iar când voi avea 110 ani voi trasa o linie şi voi spune, aceasta a este viaţa. " Hokusai (1760-1849). Iar punctul în care putem trasa o linie şi exclama: Aceasta este viaţa! - este ceea ce căutăm cu toţii.

ARTISTUL ŞI OPERA DE ARTĂ -Svetlana Sauciuc

Opera de artă se naşte într-un mod tainic, enigmatic, din artist, din sufletul artistului, din cele mai înalte aspiraţii ale sale. Desprinsă de el opera de artă dobândeşte o viaţă autonomă, devine ea însăşi o personaliate, subiect independent cu suflet spiritual, dar posedând şi o viaţă materială reală, existând, în fapt, ca fiinţă. Despre o operă de artă se poate afirma că nu este un fenomen oarecare, apărut întâmplător şi care-şi trăieşte cu indiferenţă viaţa în lumea spiritului, ci la fel ca şi oricare fiinţă vie stăpâneşte nişte forţe active, creatoare. Ea trăieşte, acţionează şi participă la crearea atmosferei spirituale. Pornind de la acest aspect interior se poate răspunde la întrebarea ce se referă la calitatea operei de artă.

Dacă se afirmă despre o operă de artă că este proastă din punctul de vedere al formei sau prea inconsistentă, atunci aceasta înseamnă că acea formă este incapabilă să provoace vibraţii sufleteşti pure, să influenţeze spiritul uman. Arta este limbajul care, în forme numai ei proprii, vorbeşte sufletului despre lucruri; care reprezintă pentru suflet pâinea lui zilnică, accesibilă lui numai în aceste forme.

Dacă arta se sustrage acestei sarcini, atunci se poate spune că în fiinţa umană poate rămâne în continuare un gol sufletesc, deoarece nu există nici o altă forţă mai puternică, capabilă să înlocuiască arta. Când sufletul omenesc are trăiri puternice arta devine vie, deoarece între suflet şi artă există o interacţiune reciprocă. Atunci când sufletul este tulburat şi neglijat datorită concepţiilor foarte materialiste, a necredinţei şi a eforturilor exclusiv practice legătura dintre arttă şi suflet este pe jumătate anesteziată.

Artistul are o mare datorie faţă de artă, dar şi faţă de el însuşi de nu se considera un stăpân al lucrurilor, ci slujitor al unor scopuri superioare ale cărui obligaţii sunt foarte precise şi care ţin de domeniul sacralităţii. El trebuie să se auto educe şi să se adâncească în propriul suflet pentru ca talentul său să aibă ceva de înveşmântat şi nu să arate ca mănuşa pierdută a unei mâini necunoscute, doar aparenţa goală şi fără sens a unei mâini..

Artistul trebuie să aibă ceva de spus, deoarece datoria lui nu este stăpânirea formei, ci adaptarea respectivei forme la conţinut.

Artistul nu este copilul răsfăţat al vieţii, el nu are dreptul să trăiască fără obligaţii. Deoarece el are o muncă greu de îndeplinit, care poate semăna unei cruci pe care o are de dus. El este necesar să devină conştient că fiecare dintre faptele, sentimentele, gândurile lui, constituie materialul fin, intangibil, dar solid din care va rezulta opera sa, aşa că viaţa sa va fi fi doar o viaţă de dăruire, adevărata libertate găsind-o doar în creaţie.

Astfel se poate afirma că artistul are o responsabilitate triplă faţă de cineva care nu este artist, întrucât el trebuie să restituie în forma cea mai sublimă talentul pe care l-a primit lumii, trebuie să urmărească ca prin faptele, gândurile şi sentimentele sale să creeze o atmosferă spirituală elevată, transfigurată, deoarece toate aceste fapte vor fi necesar să servească drept material pentru creaţiile sale care, la rândul lor vor activa şi vor determina o anumită atmosferă spirituală în lume. S-ar putea spune că artistul este un rege, dar în acelaşi timp o fiinţă care are responsabilităţi asemănătoare cu cele ale unui rege.

Dacă artistul este un preot al frumosului, atunci acest frumos se cuvine şi el căutat în cadrul principiului valorii interioare. Frumuseţea poate fi măsurată doar în dimensiunile interioare şi în necesităţile care ne-au condus până acolo. Este frumos ceea ce provine dintr-o necesitate profundă sufletească. Este frumos ceea ce este interior frumos, ceea ce provine dintr-o sublimă vibraţie interioară sufletească.

Nu există pe lume nimic mai însetat de frumuseţe şi mai uşor de înfrumuseţat decât un suflet omenesc… De aceea şi sunt foarte puţini aceia în stare să reziste dominaţiei unui suflet dăruit frumuseţii. – Maeterlinck

GÂNDIREA SIMBOLICĂ - Svetlana Sauciuc

Un nou mod de gândire? Revenirea la superstiţii? Sau, pur şi simplu, reîntoarcerea la un mod de gândire normal, adică la reintegrarea modului de gândire cotidian în modul logic, tradiţional de simţire, adică la reintegrarea SACRULUI în PROFAN.

Gândirea simbolică presupune înţelegerea sensului simbolurilor şi a imaginilor simbolice, adică a sacrului, a acelei părţi a cotidianului după care plângem că se pierede sau că se degradează, pentru că, de fapt, nu avem, încă, un mod clar de a gândi simbolic, adică un mod clar de a acţiona în concordanţă cu simbolurile ce se manifestă în cotidian.

Gândirea simbolică este punerea într-un a acord perfect a intuiţiei, cu realitatea manifestată, punerea în acord a regulilor bunului simţ interior, universal valabil deoarece este acea precunoaştere a noţiunilor de bine şi rău cu care fiecare fiinţă se naşte, cu cotidianul vieţii exterioare, adică reintegrează SACRUL în REALITATEA COTIDIANĂ.

Gândirea simbolică, se traduce prin decodarea simbolului sau a imaginii simbolice, fapt ce „sparge realitatea imediată” fără să o amputeze, revine la realitatea sacră integrată prin symbol, întregind valoarea unui obiect ori a unei acţiuni, printr-un sistem de analogii, care ne fac să ne întoarcem cu gândul la consacrata valoare polivalentă a simbolului.

Semnificaţiile simbolului ţes o reţea de nuclee semantice secundare, dar fiecare este integrat în nucleul central. Morfologia, aparent nesfârşită, a metafizicii unei imagini-simbol accentuează, la nivele profunde, un singur sens, un singur înţeles foarte clar, care se verifică în planul cunoasterii sistemelor simbolice.

Ceea ce spunea Mircea Eliade, că „moartea zeilor” nu antrenează dispariţia experienţei sacrului, acesta continuând să se reveleze si să se ascundă deopotrivă în simbol, impunându-l ca pe o problemă de limbaj. Iată cum simbolul este cel care ascunde, în mod imprevizibil, sacrul în profane şi-l ocultează.

Cuvintele îsi refuză sensul denotativ, actualizează sensuri enigmatice, iar astfel, prin înţelegerea simbolului şi un mod de gândire simbolică bine structurat, se învie şi autentifica experienţa supraraţionalului, a sacrului, pe care Mircea Eliade refuză să o numească straniu, asa cum a făcut-o Freud, sau miraculos, asa cum a făcut-o Todorov, ci o numeşte pur şi simplu Sacru.

Imaginea simbolica (Coloana nesfârşită,1970) este prezentă în teatrul lui Mircea Eliade, exprimând semnul alianţei dintre pamant si cer, dintre materie si lumina, care este marea taină a simbolului, a sacrului.

Despre taina simbolului, a sacrului Brâncuşi, ca instanţa ultimă din acest text dramatic, spune: „A fost destul de greu, şi mi-au trebuit multi ani până i-am dat de rost, a fost greu să răspund la prima întrebare: cum să fac, ca spaţiul şi lumina să te silească să te regăseşti pe tine însuţi?”, (…) „ …totuşi, dacă ştii cum să transformi materia prin lumină, problema e aproape rezolvată. Căci, nu era asta problema, maestre? - Cum să arăt mai convingător transmutarea materiei în lumină, astfel încât să precipit metamorfoza spirituală a celui care pătrunde in Monument ?”

Viaţa este la fel de fină şi de delicată precum o artă, ne spune Eliade, care ne mai spune: “Soţia este iubită de soţul ei nu doar pentru că este femeia iubită, ci pentru că ea este simbolul Sinelui soţului său, O Maitreyi!”- Sinele este acel loc, extatic, în care spaţiul şi lumina te fac să te regăseşti pe tine însuţi, iar femeia nu este decât oglinda bărbatului, simbolul materiei care oglindeşte mereu, extatic, conştiinţa – simbolul masculinităţii. De aceea, viaţa în cuplu ne duce cu gândul la fericirea arhetipală, de aceea în mod inconştient căutăm acea mare iubire în cuplu polar, care să transforme simbolul în realitate.

Această structură simbolică auto-iterativă, care se multiplică pornind de la o lege de generare se regăseşte şi în Fractali. Gândirea simbolică poate uşor să facă o analogie între simbol şi fractal.

Modelul fractalic presupune o structură auto-iterativă, care se multiplică pornind de la o funcţie (lege) de generare. Fractalul prezintă o multitudine de forme, dar toate sunt expresia legii unice pentru un anumit nivel pe care fractalul se manifestă.

Modelul fractalic poate avea succes prin efortul de a se identifica unitatea lumii în unitatea unei legi fundamentale, care permite apoi proceselor să se autogenereze.

Gândirea simbolică poate regăsi sacralitatea simbolică în întregul univers manifestat, astfel simbolul poate identifica unitatea lumii în unitatea unei legi fundamentale, care permite apoi sacrului să se autogenereze.

Gândirea simbolică exclude privirea "lineară", doar fotografică, a realităţii, iar acest tip de gândire se regăseşte ipso facto în structura psihicului uman, deoarece atunci când privim un corp omenesc nu vedem doar carnea şi organele, sau bolile şi rănile. Când privim corpul omenesc, nu vedem cu ochi omeneşti, ci vedem tiparele de energie. Nu vedem ţesuturile, sângele, bolile ţesuturilor, vedem energia care este dincolo de cea ce este fizic, ea este un simbol al sincronizării şi al ritmului universal în fiecare fiinţă umană.

Gândirea simbolică ne face capabili să vedem mai mult, să putem privi cu ochii fizici şi să putem vedea şi energiile foarte clar. Sunt energii pe care le vedem şi acum, iar odată activată gândirea simbolică, nu veţi vedea culori strălucind şi dansând, culorile în vor fi total altfel decât sunteţi obişnuiţi, dar veţi putea vedea şi simţi energiile.

Gândirea simbolică ne obligă să ne extindem conştiinţa, să ne deschidem unor probabilităţi ce există dincolo de realitatea noastră curentă. Vom vedea energiile precum un dans specific al energiei, ceea ce este mult mai mult decât simpla apariţie a unor culori. Este un fel de sunet care emană, dar nu genul de sunet pe care îl auzim cu urechile fizice, este un tipar care este emis. SIMBOLUL face legătura dintre imanent şi transcendent, între intenţie şi gând manifestat.

Gândirea simbolică comunică direct subconştientului, fiind acel paralimbaj care nu necesită folosirea cuvintelor, sau a mesajelor scrise... prin ea se poate comunica în moduri care fac ca Internetul să fie, de acum, ceva pueril.

Gândirea simbolică este dincolo de folosirea metode psihice, "paranormale", de putere. Cu ajutorul ei veţi începe să transcendeţi doar aspectul de putere, pentru că sacrul este dincolo de putere, veţi începe să înţelegeţi limbajul universal al semnelor, simbolurilor, imaginilor simbolice, veţi înţelege geometria sacră...şi multe altele.

Prin Gândirea simbolică reîntinerirea şi vindecarea pot fi făcute foarte uşor, în mod sacru, fără a forţa nimic. Acesta este cel mai important atribut gândirii simbolice ce poate fi privită ca un salt cuantic, deoarece nu este necesară forţa brută, ci doar forţa gândului şi înţelegerea simbolului.

Această energie este disponibilă deja pentru cei ce sunt gata să înceapă să lucreze cu simboluri. Însă, toată lumea lucrează şi foloseşte deja simbolurile, dar fără a fi conştientă de efectele acestora. Este ca şi cum lucraţi deja cu o nouă energie, dar nu sunteţi conştienţi de implicaţiile acesteia.

Gândirea simbolică pune bazele unui nou sistem educaţional, deoarece astăzi este atât de multă nevoie de aşa ceva. Începeţi să gândiţi simbolic şi să folosiţi simbolurile, iar după ce veţi începe acestea, observaţi ce se întâmplă cu energia abundenţei. Veţi vedea schimbări incredibile în vieţile voastre, deoarece sacrul presupune şi spontaneitatea divină în manifestare.

Gândirea simbolică vă va permite să cunoaşteţi şi să experimentaţi în cotidian, ceea ce altă dată părea să ţină de paranormal. Simbolul este poarta cea strâmtă prin care se trece de la sacru la profan, de la individual la universal.

Mudra - un simbol viu GESTURILE MÂINILOR- ARTA MUDRA-ELOR

Rene Guenon vedea în gest adevărata cheie a simbolismului

Pentru ca un orator să influenţeze mai mult audienţa este necesar ca el să fie conştient de modul în care îşi foloseşte mâinile. Această tradiţie de studiu al importanţei şi influenţei fiecărui gest a fost oarecum uitată în tradiţia europeană, dar tradiţia orientală a conservat mai bine această ştiinţă a gesticii.

De exemplu, Hiltler a folosit foarte multe elemente de simbolistică asiatică foarte puternică pentru a avea impactul copleşitor pe care l-a avut asupra maselor. El a foat iniţiat în tainele cunoaşteri orientale, pe care a folosit-o cu multă eficienţă pentru a putea manipula masele şi pentru a-şi satisface scopurile personale.

El a fost unul dintre cei mai mari oratori ai perioadei contemporane şi pentru că a cunoscut elementele oculte ale tradiţiei orientale, despre care se ştie că au un efect foarte mare asupra maselor, ele regăsindu-se şi în arta tradiţională orientală.

Un orator care cunoaşte aceste taine ale simbolisticii şi forţei gesturilor, poate deveni, asemenea unui actor şi poate avea un impact foarte mare asupra audienţei.

Un gest trebuie să preceadă şi să anunţe vorbirea, iar foarte adesea să o înlocuiască printr-un fel de reconstituire instantanee a filogenezei limbajului. Ceea ce poate părea un simplu truc al meseriei este in realitate o lege intemeiată pe necesităţile vieţii sociale.

Expresia primară a gândirii debutează printr-o mişcare reflexă. E atit de grăitor şi de precoce faptul că, incă de la trei ani, un copil ii poate dezvălui, prin gesturi, unui psiholog dacă va fi maestru sau discipol. Emoţia, sursa gesturilor, scoate la iveală lanţul ce uneşte fizicul şi psihicul, lanţ exprimat de cuvintul sentiment, in care Remy de Gourmont vedea contopindu-se faptul de a simţi şi acela de a inţelege. Din expresie subiectivă, gestul devine prin repetare un adevărat semn instituţional, comunicare a unei noţiuni şi, curind, sugestie a unui gind. Există in filiaţia gestului o analogie frapantă intre formarea unei obişnuinţe, inţelegerea unui fenomen şi naşterea unui simbol.



Aceasta ne permite să inţelegem mai bine semnificaţia foarte generală pe care, urmindu-1 pe Părintele Jousse, ar trebui s-o dăm cuvintului: Gest - atitudine esenţială ce utilizează simţurile cele mai diferite, atit auditive, vizuale şi olfactive, cit şi tactile.

Orice creatură tinde să reproducă ceea ce este, ceea ce reprezintă şi semnifică ea, această semiologie a gestului ne poate furniza cea mai bună definiţie a sacrului şi a ritualului care nu e decât repetarea unui gest ancestral.

Gesturile noastre nu trădează numai sentimentele elementare, ci sînt purtătoare ale unor noţiuni mai generale şi mai esenţiale. Ele fixează limitele unui fel de arpentaj fizic şi aşază borne pentru capacitatea noastră de expresie, ridicîndu-ne în jur cadrul riguros al celor trei direcţii ale spaţiului, în care învăţăm să ne situăm propria statură.

Când spunem că omul are o mână îi restrângem foarte mult rolul, pentru că această mână îl prelungeşte în intregul său şi ei îi este consacrată o treime din creier. Datorită unei sensibilităţi superioare celorlalte părţi ale corpului, mâna a devenit organul detector prin excelenţă, producător de obiecte, operator de semne şi el insuşi unealtă polivalentă.

Stadiul lui a face nu e decât o tranziţie a funcţiei lui a spune şi chiar etimologic în limbile indoeuropene cuvântul a spune derivă dintr-o rădăcină care înseamnă a arăta cu degetul. Într-adevăr, chiar dacă omul a cucerit domeniul gândirii abstracte, viziunea asupra universului său i-a rămas totuşi legată de o codificare a mişcărilor mâinii lui, înscrisă în cadrul de nedepăşit al celor trei dimensiuni ale spaţiului.



Gesturile mâinilor sunt specifice fiecărei culturi de pe pământ şi pot fi văzute ca o parte intrinsecă a civilizaţiilor acestui pământ- vechii egipteni, romanii, grecii, persanii, aborigenii din Australia, vechii indieni, chinezii, africanii, turcii,etc. aproape toate naţiunile şi vechile tradiţii au folosit limbajul gesturilor.

Astăzi, de asemenea, folosim, limbajul mâinilor. Este suficient să ne gândim la strânsul de mână universal – un semn de pace şi de prietenie. Aplauzele constitui limbajul universal pentru apreciere şi entuziasm; degetul arătător pentru atunci când cineva este admonestat, o mână ridicată este folosită pentru a opri ceva.

Există multe opinii referitoare la dezvolarea gesturilor mâinilor. Oamenii de ştiinţă au dovedit că până şi maimuţele comunică cu mâinile şi cred că gesurile mâinilor sunt un mod de comunicare dincolo e orice limbaj. Foarte multe gesturi ale mâinilor sunt universale. În Egiptul antic gesturile mâinilor erau folosite în ritualuri sacre şi realizate de către preoţi sau preotese. Gesturile sacre ale mâinilor erau cheia comunicării cu lumile divine, cu zeii şi zeiţele.

Mâna este cea mai fidelă oglindă a sufletului şi a trupului. Puteri nebănuite zac ascunse în noi, iar mâna cu forma şi cu toate semnele ei, este aparatul desăvârşit de recepţie şi emisie a gândului şi simţirii omeneşti. Omul este un centru de energii în jurul căruia radiază lumina nevăzută a unei forţe electromagnetice, forţă pe care o emană spiritul, prin suflet şi trup şi din trup în lumea exterioară.



Mâna este cea mai fidelă oglindă a sufletului şi a trupului. Puteri nebănuite zac ascunse în noi, iar mâna cu forma şi cu toate semnele ei, este aparatul desăvârşit de recepţie şi emisie a gândului şi simţirii omeneşti. Omul este un centru de energii în jurul căruia radiază lumina nevăzută a unei forţe electromagnetice, forţă pe care o emană spiritul, prin suflet şi trup şi din trup în lumea exterioară.

Mâna, cu degetele ei, este organul postul cel mai docil de transmisie. Mâna oferă binecuvântarea, nu acea binecuvântare seacă a celui care împlineşte doar o formulă rituală, ci binecuvântarea caldă şi sfântă care transmite iubirea, deoarece cunoaşte marea ei taină.

Mâna este încă, o mare taină, deoarece nu există încă pe pământ 2 oameni care să aibă mâna la fel. Mâna este modul prin care se poate determina cu precizie caracterul omului, calităţile şi defectele lui, sănătatea, trecutul şi viitorul. Mâna este cea care vorbeşte tainic atunci când se mişcă şi îşi dezvăluie pasiunile, iar atunci când stă dezvăluie înclinaţiile tainice ale trupului. Trupul întreg are corespndenţă în mână, mâna este una dintre comorile cele mai preţioase ale omului.

Fiecare mână îşi are propriile semne şi semnificaţii.

Mâna stângă reprezintă pasivitate, femininul, corespunzând emisferei drepte a creierului.

Mâna dreaptă exprimă activitatea, masculinitatea, punerea în practică a înclinaţiilor native. Mâna dreaptă corespunde emisferei cerebrale stângi.



Învăţatul Solomon spune:„În mâna dreaptă stă lungimea zilelor omului, iar în stânga bogăţia şi onorurile lui.“



Degetele sunt în corelaţie cu parte spirituală a fiinţei şi reprezintă partea activă şi intelectuală a mâinii. Forma degetelor ne oferă indicii asupra activităţii cerebrale. Vârfurile degetelor pot fi comparate cu nişte aparate de recepţie a fluidelor astrale, magnetice şi electrice, iar degetele sunt nişte acumulatori ai acestor fluide. Unghiile şi încheieturile degetelor sunt cele care permit intrarea acestor fluide în organismul uman, în măsura îna care acestea pot fi primite de către o fiinţă potrivit temparamentului său.

Fiecare deget este în legătură cu un element. Degetul mare în legătură cu elementul pământ, degetul arătător în legătură cu elementul apă, degetul mijlociu în legătură cu elementul foc, degetul inelar în legătură cu elementul aer şi degetul mic în legătură cu elementul eter.

În India, gesturile mâinilor au fost numite mudra, un cuvânt sanskrit. Acestea au devenit un fel de esenţă a comunicării divine în buddhism şi în hinduism. Preoţii buddhisti au dezvoltat înţelegerea mudra-e lor şi le-au utilizat în ritualurile de adorare ale divinului.



Mudra Literal "pecete", "semn"; gest simbolic adecvat CARE GENEREAZĂ STAREA DE REZONANŢĂ. El este realizat cu anumite părţi ale corpului (în special cu mâinile) sau prin anumite poziţii corporale specifice, având ca scop punerea yoghinului în rezonanţă cu anumite energii subtile din MACROCOSMOS sau integrarea sa instantanee în anumite sfere sau câmpuri benefice de forţă specifice. MUDRA-ele leagă astfel atitudinile fizice sau corporale de realităţile spirituale sublime. Ele servesc în YOGA drept suport pentru concentrarea gândirii asupra Absolutului (Dumnezeu), întocmai cum în tradiţia creştină regăsim, de exemplu, MUDRA unirii mâinilor în timpul unei rugăciuni pentru amplificarea efectelor spirituale ale acesteia. MUDRA-ele facilitează foarte mult realizarea anumitor stări interioare (APTITUDINI), anticipându-le printr-o anumită ATITUDINE corelată cu manifestarea lor fizică şi astfel ele contribuie la stabilirea unei legături (REZONANŢE) armonizatoare şi integratoare între om şi Univers (MACROCOSMOS). Efectul MUDRA-elor este foarte puternic dacă suntem suficient de atenţi atunci când le efectuăm. în plus, în momentul execuţiei lor, trebuie să cunoaştem cu anticipaţie semnificaţia şi scopul respectivei MUDRA pe care urmează să o realizăm. Gestul realizat în cazul efectuării unei MUDRA generează o instantanee rezonanţă cu anumite GESTURI FUNDAMENTALE CE EXISTĂ PERMANENT îN MACROCOSMOS. Dacă facem un gest adecvat (MUDRA) ceea ce este mereu în MACROCOSMOS se va manifesta fulgerător în noi (MICROCOSMOSUL fiinţei noastre



Fiecare mudra poate fi văzută ca o expresie simbolică a unor atitudini psiho-fiziologice, emoţionale, devoţionale şi estetice pentru fiinţa care le practică conştient şi le integrează ca un mod de raportare la Realitatea ultimă.

Mudra-ele nu sunt creaţii spontane a unei minţi inventive, principiul care se află în spatele mudra-elor este că – Tot ceea ce se află în macrocosmos se află şi în microcosmosul fiecărei fiinţe umane. De aceea mudra-ele pot fi considerate ca imagini simbolice vii. .



Imaginea simbolică este capabilă de a declanşa o activitate intelectuală, deoarece ea rămâne un centru în jurul căruia gravitează întreg psihismul pe care ea îl pune în mişcare. Simbolul implică o ruptură de nivel, o discontinuitate, o trecere spre o altă ordine dotată cu multiple dimensiuni. Complexe, nedeterminate, dar orientate într-un anumit sens, simbolurile sunt adeseori sinteme sau imagini axiomatice. Simbolul arhetipal leagă universalul de individual.



A simboliza este, într-un fel şi la un anumit nivel, a trăi împreună. Simbolurile se află în centrul atenţiei, ele fiind chiar inima vieţii imaginative, deoarece ele dezvăluie secretele inconştientului, pun în mişcare resorturile cele mai ascunse ale unor acţiuni şi oferă noi perspective asupra necunoscutului şi infinitului.

Fiecare fiinţă umană în fiecare clipă a existenţei sale, prin felul său de a vorbi, de a se mişca sau de a visa se foloseşte fără ştirea sa de simboluri. Simbolurile conferă concreteţe dorinţelor, ele declanşează anumite acţiuni, modelând uneori comportamentul, dar tot ele alcătuiesc sâmburele din care se va ivi o izbândă sau o înfrângere. Se poate afirma că simbolurile revelează voalând şi voalează revelând.

Simbolul acţionează asupra structurii mentale, fiind mai mult decât un simplu semn, deoarece ne conduce dincolo de semnificaţie, fiind încărcat cu afectivitate şi dinamism.



Simbolul nu este nici alegorie, nici un simplu semn, pentru C.G.Jung, ci mai degrabă o imagine capabilă să desemneze cât mai bine natura spiritului pe care doar în străfundurile tainice ale fiinţei noastre o putem închipui. C.G.Jung: „Simbolul nu restrânge, nu explică. Trimite doar dincolo, către un sens aflat încă dincolo, un sens insesizabil şi doar vag presimţit, pe care nici un cuvânt din limba vorbită nu-l poate exprima în mod satisfăcător.“ Valoarea simbolului este afirmată prin depăşirea a ceea ce este cunoscut pentru a merge către necunoscut, şi ceea ce este exprimat pentru a te îndrepta către inefabil.

Calitatea specifică simbolului este de a rămâne de-a pururi sugestiv; fiecare din noi vede ceea ce capacitatea lui vizuală îi permite să perceapă. Cine nu poate privi în profunzime, nu va putea percepe, de obicei, mai nimic. Simbolul este şi una dintre categoriile invizibilului. Descifrarea simbolului ne conduce, după cum spune Klee, spre de-a pururi nepătrunsele profunzimi ale suflului primordial, deoarece simbolul anexează imaginii vizibile acea parte din invizibil, întrezărită doar ocult. Înţelegerea simbolurilor decurge atât din cunoaşterea disciplinelor raţionale, cât din perceperea directă a acestora, prin intermediul conştiinţei, iar finalitatea simbolului poate fi considerată ca fiind cea care ne ajută la conştientizarea fiinţei umane în toate dimensiunile timpului şi spaţiului, precum şi de a o proiecta în lumea de dincolo.



Limbajul simbolic este un paralimbaj, deoarece este dincolo de limbajul verbal obişnuit. Gândirea simbolică constă, cel puţin în una din ipostazele ei, în ceea ce a fost numit osmoza continuă între interior şi exterior.



Simbolul este un limbaj universal, dar este, de fapt, mai mult decât atât şi totodată mai puţin. El este universal, fiind în mod virtual accesibil oricărei fiinţe umane, deoarece mesajul nu este transmis prin mijlocirea vreunei limbi scrise sau vorbite; mesajul emană din întregul psihism uman.



Funcţia specifică simbolurilor este tocmai aceea de a face posibilă această revelaţie existenţială a omului faţă de sine însuşi, prin intermediul unei experienţe cosmologice, în care putem include întreaga sa experienţă, atât cea individuală, cât şi cea socială.

Simbolurile fundamentale condensează experienţa totală a omului, religioasă, cosmică, socială, psihică (la nivelul inconştientului, conştientului şi supraconştientului); ele făuresc de asemenea şi o sinteză a lumii, punând în lumină unitatea fundamentală a celor trei planuri (inferior, terestru, celest) şi centrul celor şase dimensiuni ale spaţiului; indicând marile axe de reunire (lună, apă, foc, monstru înaripat etc.). În sfârşit, ele leagă omul de lume, arătând că procesul de integrare personală a individului se inserează într-o evoluţie globală, excluzând atât izolarea, cât şi confuzia.



Simbolul exprimă nu numai zonele profunde, cărora le conferă formă şi chip; tot el este cel care stimulează datorită încărcăturii afective a imaginilor, dezvoltarea unor procese psihice.

Întocmai ca athanorul alchimiştilor, el poate declanşa anumite energii capabile să transforme plumbul în aur şi bezna în lumină.

Se poate afirma că MUDRA-ele sunt simboluri arhetipale care sunt reprezentate gestual de fiinţa umană şi care creează o rezonaţă imediată cu energia arhetipală a simbolului prezentat prin gestul respectiv. De aceea prin realizarea unor MUDRA fiinţa umană poate avea acces la realităţi universale arhetipale, iar dacă este conştientă de energia care este conexă simbolului respectiv ea poate asimila în corpul său energii cosmice uriaşe, care sunt la îndemâna oricui dacă este conştient de ele.

Cele mai înalte accepţiuni ale mudra-ei se dezvăluie atunci când sensul simbolic al mudra-ei este experimentat şi revelat practicantului, ceea ce înseamnă a ajunge la esenţa simbolului, a energiei care se ascunde în spatele simbolului. Mudra este recunoscută ca fiind un instrument extern care conduce uşor fiinţa către activităţile meditative, către acel paralimbaj ce se află dincolo de mentalul discursiv.

Mudra susţine fluxul mental şi-l pregăteşte pentru recunoaşterea unor nivele mai subtile de percepţie a realităţii immediate. Este un stadiu în care mintea noastră devine un martor tăcut al activităţilor noatre mentale. Mudra este ca o cheie care deschide anumite aspecte oculte ale minţii noastre şi ne ajută să le vedem mai bine.



Mudra ne pune în rezonaţă cu energii arhetipale, conducând practicantul către adevărul ultim, reprezentând simbolul cel mai apropiat al acestui Adevăr ca o oglindă care îl reflectă în realitatea cotidiană. Această oglindă reflectă nu ceea ce este vizibil, în faţă, ci ceea ce este în spatele acelui simbol, diferite aspecte ale unei realităţi superioare. Încercarea de a păstra infinitul în interiorul finitului, ca în un bol cu apă care urmăreşte să conţină reflexia soarelui. În acest mod studiul mudra-elor poate fi considerat ca o ştiinţă a realizării conexiunii dintre finit şi infinit.



Pentru a înţelege ceea ce transformă o simplă postură într-o mudra necesită cunoaşterea unor interacţiuni psiho-fiziologice, iar pentru aceasta e necesar să vedem ce se petrece la nivelul creierului. Pe parcusul evoluţiei umane există o conexare gradată a cortexului cu structurile senzoriale străvechi, arhetipale, ale creierului. Acest proces este numit telencefalizare, care înseamnă a deveni conştient de ceea ce este instinctiv în mod normal în fiinţa umană şi de a aduce aceste instincte sub controlul conştiinţei.

Mudra-ele influenţează mintea prin stimularea directă a creierului, prin intermediul sistemului nervos, dar şi în mod indirect prin intermediul respiraţiei. Conştientizarea poate fi asociată cu activităţile cerebrale ce implică creierul mijlociu şi cortexul. Nu poate exista o expansiune a conştiinţei fără ca în prealabil ca fiinţa să devină conştientă. Pe parcursul practicii mudra-elor, dar şi ulterior, începem să devenim conştienţi de gândurile noastre. Prin aceste posturi repetitive şi fixe, practicantul devine mai conştient de obiceiurile instinctuale, deoarece atunci când o cantitate mai mare de energie este focalizată la nivelul cortexului, orice organ fizic poate fi descris ca o reprezentare a psihicului.

Degetele sunt partea unde se încheie meridianele energetice ale corpului descrise şi utilizate în acupunctură. Este deci posibil ca, prin simpla poziţionare a mâinilor, să se acţioneze asupra unei stări sau alteia a corpului fizic sau emoţional. Această artă provenită de milenii dintr-o lungă tradiţie indiană a mudra-elor constituie o cale de echilibrare a energiilor la fel de eficientă ca şi aceea din tehnicile orientale yoga, Tai Chi Chuan sau Qi Gong. Mudrele se pot efectua oriunde fără a necesita pregătiri suplimentare sau un mediu special. Pot fi utilizate în faţa televizorului, stând în maşină sau în alte mijloace de transport, sau chiar luând locul unor obiceiuri dăunătoare cum ar fi băutul cafelei sau fumatul.

Mudra-ele gestionează energiile care ne sunt necesare şi pecetluiesc partea intangibilă şi iluzorie a fiecărui moment, fixându-l pentru totdeauna în inima şi în sufletul nostru, astfel creând un supart solid pe care să putem construi o viaţă saănătoasă, plină de spectaculos, fericită şi spirituală. Mudra-ele sigilează în fiecare celulă a noastră ceea ce poate fi numit o viaţă divină şi care nu mai poate fi negat niciodată.