De ce ne simţim uneori singuri? De ce fugim de un vid în care ar fi cel mai bine să ne dizolvăm extatic? Există vreun antidot pentru asta? Şi dacă da, de ce nu l-am găsit încă?

Uneori ne mai jucăm „V-aţi ascunselea” cu noi înşine. Folosim tehnici avansate de păcălire a propriului suflet. Ba răsfoim o carte oarecare, ba sunăm un prieten, nu neapărat cel mai bun, ba navigăm fără ţintă  pe Internet. Ne ascundem după degetul mare al unei mâini mici, numai, numai om umple golul. Alteori ne refugiem într-un parc, într-un club, ori în vreun personaj principal dintr-un film secundar. Ne hrănim pentru câteva ore, zile sau ani cu aceşti îndulcitori artificiali. Şi da, reuşim pentru o perioadă să ne simţim bine. În tot acest timp, pe nesimţite, frustrările, neînţelegerile şi tot amestecul de trăiri inferioare sporesc.
Dorim să oferim afecţiune, tot ce avem mai bun, dar nu ştim că pentru asta ar fi bine să începem de la noi înşine. Închidem accesul către suflet. Culmea! ne e frică să rămânem cu el. Când golul din interior ia amploare vrem să înţelegem de ce. Simţim, dar nu am învăţat cum să traducem minţii, că acest sentiment nu este o năpastă, ci o poartă. Dorim să ne depăşim egoismul, să facem sacrificii „în numele iubirii”, dar confundăm vocea eu-lui cu cea a Eu-lui.
Pe drumul solitudinii apar tot felul de nuanţe. Ne simţim goi, pustiiţi când „sufletul nostru pereche se dă deştept de n-are pereche”. Apoi între noi şi ceilalţi apare o prăpastie care se adânceşte, se măreşte şi se măreşte şi se măreşte.... până ne îndepărtează şi de puţinii prieteni pe care-i mai avem. Încă nesiguri, cădem în patima muncii sau dintr-o relaţie (nesigură) în alta (secretă). Ne amăgim, crezând că „detaşarea” este mai bună decât implicarea. Dezamăgirea îşi face apariţia când, după multe căutări, simţim că golul tot gol rămâne. Cineva din noi, încă nu ştim cine - şi chiar dacă ştim nu ne interesează - strigă după gramul de fericire.

Ai întâlnire cu propriul suflet
Ne întrebăm atunci, de ce fugim? Şi uite aşa, suferinţă după suferinţă începem să punem în practică tot felul de metode. Uimitor însă, pe unii suferinţa încă îi bântuie. Ei sunt aici, iar ceilalţi... dincolo! Cu siguranţă mulţi trecem prin asta, unii se mulţumesc să rămână însă într-un deşert interior, resping orice gest de afecţiune, ba chiar fac un act de mândrie din strategiile lor de apărare. Numai din când în când lasă deschis un geam mic, cât să respire. Iar într-un moment de luciditate gândesc: „Cine ştie, poate că rolul solitudinii este să mă transforme, să mă înveţe că şi în întuneric există lumină”. Dar luciditatea dispare şi din nou... beznă, hău, frică.
Lupta continuă. Meditaţii, rugăciuni, ofrande de lumină, binecuvântări, tapasuri – 2,3 ore pe zi. Dar la unii împlinirea interioară se lasă cam mult aşteptată. Se simt traşi în toate părţile. „Să mă abandonez? Dar cui? Şi ce primesc în schimb?“ Fug de prăpastie, dar ea îi absoarbe ca o gaură neagră.
La un moment dat unii mai şi obosesc. Aleg să se  odihnească. Să se relaxeze. „Facă-se voia Ta, Doamne” îşi  zic. Lupta nu li se mai pare atât de interesantă. De data asta lasă larg deschisă însăşi poarta fortăreţei. Au nevoie de o gură sănătoasă de aer. „Şi dacă mă apropii cu iubire de suflet?” Încep să înţeleagă că lupta lor a fost împotriva cui nu trebuia. Solitudinea a vrut întotdeauna să-i ajute, nicidecum să-i înstrăineze. Să-i apropie de puritatea lăuntrică, de suflet. Dar oamenii au confundat-o, au luat-o drept singurătate.
Iată, de pildă, ce se petrece uneori când tocmai ai încheiat o relaţie de cuplu. Lumea ţi se pare străină. E ca şi cum s-ar fi rupt cordonul ombilical care hrănea comuniunea cu ceilalţi. Cine îţi înşală simţurile? Cine te face să crezi că a dispărut legătura cu cei din jur? Şi mai mult decât atât, cine te învăluie în iluzia separării de Dumnezeu? Ego-ul. Acel „eu sunt“ care nu are legătură cu Sinele, ci mai degrabă cu falsele identificări formate de-a lungul timpului. Eu eram iubita lui Vasilică. Eu eram cea care îi pregătea în fiecare dimineaţă micul dejun. Eu eram cea cu care făcea toate exemplificările amoroase. Şi acum... Vasilică a plecat. Eu sunt... cine?

Acum vrei mai mult – să fii una cu Sinele
Singurătatea ne taie sforile falselor identificări. Ego-ul zace ca o marionetă fără viaţă pe podeaua teatrului de comedie. Acesta este momentul. Şansa să te topeşti în extazul solitudinii. Să asculţi în tihnă tăcerea lui Dumnezeu, să-I mângâi emoţionat chipul, să-L priveşti în ochi. Să-ţi întorci atenţia din exterior către interior şi să te regăseşti pe tine însuţi. Eşti vigilent. Eşti lucid. Te bucuri de momentul prezent. Şi surpriză: fericirea divină te copleşeşte şi vrei s-o împărtăşeşti şi celorlalţi. Vrei să îmbrăţişezi în inimă sau fizic, zi de zi pe cineva. Orice om pentru care simţi afecţiune. Chiar şi un pic de afecţiune. Ai un nou tapas. Să dăruieşti. Şi pentru asta nu e nevoie de păturică. O poţi face oriunde: în tramvai, în metrou, pe stradă. Şi chiar o faci. Eşti conştient că ego-ul te vrea doar pentru el. Dar tu vrei mai mult acum. Vrei să fii una cu Sinele.

E un triumf, nu o umilinţă
Solitudinea şi însingurarea au aceleaşi simptome. La început. Dar când îl chemăm pe Dumnezeu în inimă chemăm ceva cu adevărat valoros, chemăm transformarea. Solitudinea face parte din proces. Când nu o înţelegem, o simţim ca pe un stigmat, avem sentimentul că este ruşinoasă, ne aruncă în afara lumii, a vieţii.
Dar te-ai gândit vreodată care e diferenţa între solitudine şi singurătate? Solitudinea este momentul când alegem să trăim singuri, retraşi în lume, pentru a fi în comuniune profundă cu Dumnezeu, cu sufletul nostru. Când dorim să ne regăsim liniştea interioară. Poate dura zile, săptămâni sau ani.
Sigur, ceea ce găsim în noi nu este alb imaculat. Mai sunt şi pete, iar acestea ne sar în ochi mai ales la început. Solitudinea ne oglindeşte abisurile. Dacă n-am îndepărtat încă îndoielile, remuşcările, fricile şi alte impurităţi, atunci le va oglindi. Depinde doar de noi să facem ordine în casa sufletului. Să alegem sămânţa de neghină. Solitudinea nu ne va mai părea atunci un eşec sau o umilinţă.
Aceea este singurătatea. Ea ne face să ne simţim mici şi insignifianţi. Societatea actuală ne învaţă să fim cât mai mult în centrul atenţiei, în zgomot, rutină, haos, dar nu ne învaţă cum să nu depindem de ele. Cum reuşeau strămoşii noştri să trăiască, măcar o dată pe an, în solitudine, pentru a se reculege? Nu fugeau mâncând pământul de această necesitate. Este firesc să ne dorim să fim doar noi şi Sinele. Este, totodată, adevărat că nu trebuie nici să ne rupem de lume, să devenim asociali. 
Dacă facem acest exerciţiu - apropierea de sufletul nostru până la comuniunea cu Dumnezeu - rănile se vor vindeca. Vom primi răspunsuri divin inspirate, pe care altfel, în agitaţia zilnică, nu le auzim. Pentru unii este un proces de durată, pentru alţii şi mai de durată, iar pentru restul, un scurt răstimp. Depinde de aspiraţia şi karma fiecăruia. Răbdare şi înţelegere, de acestea e nevoie. Ele sunt balsamul sufletului. Dar n-o să ne mai întrebăm dacă am trecut testul singurătăţii, ci mai degrabă dacă am ajuns să ne acceptăm şi să ne iubim iubindu-i pe ceilalţi. Atât în solitudinea fiinţei noastre, cât şi în mijlocul oamenilor. 

Darul pe care ţi-l faci singur
Solitudinea este cu atât mai binefăcătoare, cu atât mai necesară, cu cât am apucat pe calea evoluţiei spirituale. Adevărul este că şi cel care meditează, şi cel care nu ştie nimic despre asta, trece prin aceleaşi etape. Doar că primul ştie unde se află Scara Raiului, pe când cel de-al doilea nu a descoperit-o încă. Nu numai misticii şi înţelepţii au acces la acest secret, ci şi noi, oamenii simpli putem deveni un Serafim de Sarov ori un Eckhart Tolle. Suntem înconjuraţi de multe lumi subtile. Îngeri, zeităţi, spirite ale naturii, toate ne vorbesc şi ne ghidează. Ca să comunicăm cu ele, trebuie să ne branşăm la frecvenţa lor. 
Orice cale spirituală autentică, sub o formă sau alta, ne aduce în punctul în care să înţelegem că nu mai există însingurare, înstrăinare, rupere, ci doar apropierea intimă  de fericirea continuă.
Este cadoul pe care ni-l face Sinele.
Aşa cum bine spunea Alfred North Whitehead: „Religia este ceea ce face o persoană cu singurătatea sa”.

Bate şi ţi se va deschide
Solitudinea poate deveni o trambulină spirituală. Rugăciunea de 24 de ore este una dintre cele mai eficiente tehnici care ne pun în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Este o soluţie simplă, dar măreţia şi fericirea răspunsului divin sunt copleşitoare.
Această rugăciune se desfăşoară în izolare perfectă. Timp de 24 de ore ţii post negru şi poţi bea doar apă. Poţi folosi anumite formule de rugăciune;  Cei care au făcut această tehnică vorbesc deseori şi despre testele prin care trecem atunci. Cu toate că la început trăim o stare de entuziasm, aspiraţie, bucurie şi credinţă, pe parcursul rugăciunii pot apărea perioade mai dificile. Îndoielile, lipsa credinţei, descurajarea, iar uneori sentimentul copleşitor de singurătate ne pot acapara. Dar nu trebuie să ne dăm bătuţi. Toate acestea trec  apelându-L continuu pe Dumnezeu Tatăl. Umbrele întunericului se liniştesc atunci când sublimăm trăirile inferioare şi le dăruim Divinului.
Golul interior devine plenitudine, iar frica de singurătate, revelarea intimităţii cu Dumnezeu Tatăl.