Există două riscuri mari când e vorba de Dumnezeu. Să nu fim în nicio relaţie conştientă cu El. Sau să mimăm că avem o relaţie cu El. Amândouă atitudinile sunt la fel de păguboase. Deşi cel care nu a ajuns încă să simtă înlăuntrul propriei fiinţe prezenţa intensă a divinităţii are o şansă în plus să-şi deschidă ini-ma.
Mai dificil este când trăim cu iluzia că am ajuns deja aproape. Şi suntem una cu El. Atunci când doar ni se pare că am desfăcut braţele sufletului, am rupt toate zăgazurile interioare pentru ca Dumnezeu să poată curge nestingherit prin noi.
Intenţia rostită în gând nu este totuşi de ajuns. Nici măcar ideea formulată cu glas tare. Iar probabilitatea de a ne păcăli pur şi simplu rămâne destul de mare. Cum e cu putinţă una ca asta? Pentru că ştim cu toţii că a iubi, a fi plin de bunătate, devoţiune, compasiune, entuziasm pentru cele spirituale… ştim că acestea înseamnă parfumul puternic al credinţei, al dăruirii faţă de Dumnezeu. Poate că există momente când acest parfum izbucneşte din gesturile, din trăirile noastre şi ne impregnează faptele, îi bucură pe oamenii din jurul nostru, din viaţa noastră.
Ce ne facem însă atunci când grădinile lăuntrice par lovite de arşiţă, de furtuni, de cutremure care ne schimbă relieful sufletesc? Care sunt atunci resursele noastre de iubire, devoţiune, compasiune şi aspiraţie spirituală? Cât mai rezistă atunci din disponibilitatea noastră pentru ceilalţi, pentru miracolul existenţei însuşi?
Şi poate că tocmai acestea sunt momentele când avem măsura exactă a intimităţii noastre cu Dumnezeu. Când nu ne mai putem sprijini decât pe El, iar ceea ce obişnuieşte mintea să ţeasă pentru amăgire, pentru a ne mândri sau pentru a ne menaja comoditatea, temerile, orgoliul, nu mai are nicio putere. Este momen-tul acela când ne dezgolim cu totul, este momentul adevărului.
Cât de buni am continuat să fim în asemenea răscruci de viaţă? Cât de atenţi şi receptivi la cei pe care am fi jurat până atunci că îi iubim cu cerul şi cu pământul? Merită să ne punem cu sinceritate aceste întrebări şi mai cu seamă ne e de mare trebuinţă să răspundem la ele.
Iar după aceea să ne amintim sfaturile meşterului către un creion proaspăt şlefuit: „Să nu uiţi niciodată lucrurile pe care ţi le spun acum, înainte să te trimit în lume, pentru că doar aşa vei deveni cel mai bun cre-ion cu putinţă. În primul rând să ştii că vei fi capabil de multe şi excepţionale reuşite dacă o să te abando-nezi în mâna Lui. În al doilea rând – să nu te îngrijorezi, vei trăi din când în când durerea de a trece prin ascuţitoare, dar ai nevoie de asta pentru a deveni un creion mai bun.
Trei – o să fii capabil să-ţi corectezi orice greşeală. În al patrulea rând, cea mai importantă parte a ta se află în interior. Iar în ultimul rând – pe orice suprafaţă eşti folosit trebuie să-ţi laşi urmele. Nu contează în ce condiţii, tu trebuie să scrii în continuare.” Creionul a promis să ţină minte şi să facă din aceste sfaturi ţelurile lui cele mai înalte.
Tu mai ştii ce ai promis?