Noi, cei care am păşit pe calea spirituală avem un scop comun: transformarea lăuntrică. Vrem să fim mai buni, mai iubitori, mai paşnici şi înţelegători. Vrem, pentru că acest pas interior ne face fericiţi şi ne apropie mult de ţinta finală: eliberarea spirituală. Cu toate acestea, transformarea adevărată, profundă şi durabilă întârzie să apară.
La nivel mental i-am deschis uşa demult (destul de larg zic mulţi), dar inima nu dă semne că a fost vizitată prea des. Păi de ce? Unde se rătăceşte musafirul nostru cel drag? De ce nu vrea să se bucure de ospitalitatea sufletului nostru?

Tactici de politician abil
Bănuiala planează asupra entităţii care tulbură lumile spirituale: ego-uuuul. Nici mai mult, nici mai puţin. Dumnealui. Un fel de om invizibil care face tot ce poate (şi poate destule) să supravieţuiască. Pentru el eliberarea spirituală sună a Apocalipsă. Ar da oricât numai să rămână un pic mai mult prin zonă când o veni vremea marilor transformări. Ce face pentru asta? Ce ştie el mai bine: bârfeşte, critică, etichetează, visează, îşi împlineşte obsesiile şi nu în ultimul rând vorbeşte despre cele sfinte. Da. Aşa ne şi păcăleşte. Dacă ar afirma sus şi tare că este împotriva spiritualităţii, atunci ar fi uşor şi pentru noi să-l identificăm: „Uite-l, dom’le, ce face!“
Şi în definitiv ce este ego-ul? Mulţi îl asociază cu o exacerbare a orgoliului. Este. Dar gândind aşa, cădem într-o capcană. Dacă nu sunt furios, gelos, invidios sau mândru (etc.), înseamnă că nu am ego. Aşa o fi? în momentul unei „răbufniri de modestie“, el atinge un punct maxim de contracţie şi devine foarte vizibil. Cel puţin pentru ceilalţi, dacă pentru noi nu. Dar în restul timpului suntem deja eliberaţi în viaţă? Sună comic. Poate că îmbracă alte forme sau trage sforile ca un politician abil. Scoate mereu castanele din foc cu mâna altuia.

Dă mereu vina pe alţii
Dacă nu-l vedem nu înseamnă că nu există. Căci ego-ul nu înseamnă doar orgoliu. Da, va conduce la asta, dar sămânţa lui este alta: sentimentul individualităţii. Adică, eu. Nu tu. Eu! Ideea că suntem separaţi de ceilalţi este rădăcina suferinţei. Iar cât timp nu suntem conştienţi de lucrul acesta vom alimenta ego-ul, chiar dacă afirmăm sus şi tare că suntem împotriva lui. Şi cum am putea să-l vedem, dacă suntem total identificaţi cu el şi nefiind în afara lui nu îl putem obiectiva? Hm?! Grea întrebare...
Aceasta e şi problema fundamentală a celor care vor să opereze direct asupra lui. Se vehiculează destul de des ideea că ego-ul este vinovat. Bine, bine, dar proprietarul? Că şi ego-ul este al cuiva. Nu? Unde este el? Dar eu? Unde eram atunci când ego-ul meu era vinovat? Cine eram eu? Eram ego-uuuul! Eram atât de identificat cu el, încât nu eram doi.

El şi restul lumii
La nivelul limbajului uzual (mental) se creează o disociere, dar la nivel existenţial, concret, eram unul. Prin identificare. Este modul prin care şi Sinele experimentează diferite aspecte ale manifestării. Iar odată ce face acest lucru devine acea realitate, captează rezonanţa respectivă. Însă doar la nivelul fiinţelor eliberate se poate vorbi de detaşare. Doar ele o experimentează într-un mod autentic. Plonjează conştient în manifestare şi pot totuşi să rămână dincolo de ea. În rest, cu toţii suntem prinşi în această închisoare a ego-ului, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin identificarea cu ideea de „Eu“.
De aici şi până la suferinţă nu mai e decât un singur pas: neatenţia. Pe măsură ce permitem evenimentelor vieţii să se deruleze fără lumina conştiinţei noastre, ego-ul ne conduce mai adânc în întuneric, pe calea însingurării şi a izolării. Pentru că atât ştie el să facă. Asta este schema în care el funcţionează.
Mai întâi „eu“ şi apoi ceilalţi (observaţi capcana limbajului? în penultima propoziţie vorbesc de el la persoana a treia singular, iar în ultima la persoana întâia singular. Ca şi cum ar fi vorba de două entităţi. Corect şi sincer ar fi fost „Schema în care eu funcţionez“, nu?). Ego-ul dispune de nenumărate trucuri pentru a trece neobservat. Unul dintre ele este disocierea de „proprietar“, care în realitate se face numai la nivelul minţii şi al limbajului (la majoritatea oamenilor).


Se deghizează ca să nu fie prins
De fapt, personalitatea egotică a omului este doar un ghem de etichete despre lume şi viaţă. Iar noi suntem suportul pe care sunt înfăşurate. Din cauza acestui mod de a fi (sau a nu fi...) avem atâtea de tras: certuri, dezamăgiri, mânie, prostie, singurătate; într-un cuvânt suferinţă. De aceea criticăm atât de mult. Ideile şi acţiunile celorlalţi nu coincid cu ale noastre, iar noi, pentru că noi suntem atât de puternic identificaţi cu ale noastre, ne simţim în pericol. Ca atare desfiinţăm. Cu cât voi demonstra mai repede că celălalt greşeşte, cu atât se va dovedi că eu sunt mai bun. Că am avut dreptate. Şi o am. Din acelaşi motiv nu suportăm să fim criticaţi. Suntem atât de prinşi de propriile păreri, încât oricine ne contrazice lansează un atac direct la identitatea noastră. De aceea ripostăm violent.
Găsim motive şi argumente să-i închidem gura interlocutorului, numai să nu ni se destrame visul cel mai drag: „Eu sunt cineva special; probabil printre preferaţii lui Dumnezeu“. Iar misiunea de a demasca ego-ul e din ce în ce mai dificilă pentru că acesta (adică eu) s-a şcolit. Acum ştie textele spirituale pe dinafară. Şi aici cădem într-o altă capcană. Folosind toată ziua cuvinte cheie (Dumnezeu, Sine Suprem, citate celebre, nume de sfinţi, iubire etc.), ajungem să credem că trăim la nivelul la care gândim. Nu este aşa. Repetăm mecanic nişte concepte, dar realitatea lor subtilă rămâne departe. Umbra de stare care apare este o reacţie emoţională în cele mai multe cazuri, nicidecum universul inefabil pe care acestea îl reprezintă. Când pronunţăm cuvântul miere, mintea noastră începe imediat: „Hmmm, mmmm, ce bună.“ Dar numai când gustăm cu adevărat mierea putem face diferenţa. Există, desigur, cazul în care o fiinţă spirituală excepţională are şi putere de evocare subtilă în momentele care vorbeşte (conştient), dar nu la ele mă refer acum.
Ce-i de făcut? Nu prea poţi să ataci direct ego-ul pentru că şi această iniţiativă lăudabilă va fi sortită eşecului. Cine luptă şi împotriva cui? Ego-ul împotriva ego-ului? Din nou sună comic. Chiar dacă se naşte un conflict între eu-rile multiple ale personalităţii, în final câştigă unul care este tot... ego-ul.

 Expansiunea îi demontează tertipurile
Şi în limbajul cotidian există expresii care întăresc ideea aceasta: „Mi s-a strâns stomacul, mi s-a făcut ghem, i se făcuse inima cât un purice, eşti contractat etc.“. Aşadar, expansiune şi contracţie. Iubirea este o dilatare euforică a fiinţei de la finit la infinit. Ego-ul este opusul. O contracţie plină de disconfort de la infinit la finit. De aceea ele nu se pot întâlni niciodată. Una înseamnă expansiune, cealaltă contracţie. Când intră iubirea, iese ego-ul, iar când intră ego-ul, iese iubirea (Iubirea egotică nu este autentică).
Aceasta este una dintre modalităţile cele mai simple de obiectivare. Dacă observăm cu sinceritate şi luciditate (şi multă atenţie) că suntem predominant contractaţi, că fericirea nu a pus piciorul definitiv la noi în casă, înseamnă că ego-ul este încă la putere. Poate că e mai subtil (nimic de zis), dar totuşi există. Un ego mai rafinat nu trebuie să liniştească pe nimeni, pentru că este mult mai dificil de depistat. O variantă de bun simţ este să ne întoarcem faţa spre atitudinile pozitive: să iubim fără măsură, să dăruim cât mai mult, să ne rugăm sincer la Dumnezeu, si tot ce ştim pentru a ne putea dilata în nemărginit.
Cu cât avem mai des stări spirituale sublime, cu atât mai mult timp stă ego-ul pe tuşă.
Cu cât rezistă perioade mai lungi cele bune, cu atât mai mari sunt şansele ca cele rele să dispară şi să permită transformării spirituale autentice să găsească drumul spre inima noastră.