Hatha yoga cu un maestru de 100 de ani

Am lăsat în urmă Bengalul atât de plin de verdeaţă şi energie, savuros şi luxuriant, senzual şi sălbatic, primitiv şi transcendent, fascinant prin frenezia cu care te învăluie la fiecare pas. Trenul aleargă în noapte şi odată cu zorii de zi ne aduce şi viziunea caldă a sudului Indiei, luminos şi arzător în acelaşi timp, generos şi arid deopotrivă. Câmpurile nesfârşite de orez mătăsos se lasă parcă mângâiate cu ochii. Verdele lor ne hrăneşte sufletul.

Mă încântă uşurinţa cu care indienii dau un sens spiritual oricărei conversaţii. Pentru ei a merge într-un templu sau a păşi pragul propriei case este la fel de sacru. Nu există diferenţe între limbajul celest şi cel cotidian, între viaţa trăită într-un ashram şi viaţa de fiecare zi. Nici nu am ajuns bine în modestul hotel ce urma să mă găzduiască peste noapte şi pe lespezile călduţe ale camerei de primire am închegat deja o discuţie despre necesitatea prezenţei aspectelor spirituale în viaţa unui om. Micul proprietar indian se dovedeşte şi un ghid inspirat. Îmi prezintă pe scurt istoria strămoşilor săi dravidieni şi principalii maeştri spirituali ce trăiesc actualmente aici, în capitala statului Tamil Nadu, Chennai (fostul Madras).
Discuţiei se alătură şi Walter, un tânăr italian înalt, în plină putere a vârstei, dar cu ochi de copil. Ne vorbeşte despre învăţătorul său spiritual, Sri Satchitananda Yogi, pe care l-a cunoscut în urmă cu câţiva ani. Ne spune că de la acea întâlnire viaţa lui s-a transformat complet şi acum face la fiecare câteva luni un drum în India, spre a-şi vizita maestrul. Privesc cu mirare expresia pe care ochii săi inocenţi o au  atunci când îi rosteşte numele, cum figura lui capătă brusc o strălucire pe care doar adolescenţii îndrăgostiţi o au. Această remarcă este suficientă pentru a-mi stârni curiozitatea şi a alege să-l vizitez pe Sri Satchitananda. Observ cu bucurie că alegerii mele se alătură curând încă vreo câţiva tineri călători din diverse colţuri ale lumii.

În zorii următoarei zile, deşi încă obosită după lunga călătorie, mă aflu deja într-o riksha, unul din mijloacele de transport foarte populare în Asia (un fel de tricicletă motorizată cu 3 locuri). Sunt în drum spre sala în care bătrânul yoghin ţine cursurile de yoga. Soarele încă nu s-a ridicat pe boltă când ajung pe strada pustie unde, într-o clădire imensă şi hidoasă, cu greu ai fi ghicit că se poate afla ceva interesant pentru noi. Walter ne conduce pe câteva coridoare şi scări întortocheate. Observ cu bucurie că interiorul este curat şi dichisit, în contrast de pereţii obosiţi de afară.

Legământul tăcerii de 4 deceniiUşa ne este deschisă de o discipolă mai în vârstă, Ma, care are grijă de treburile administrative. Ne invită să ne aşezăm şi să aşteptăm. Swamiji este în meditaţie. Încep să cercetez cu privirea încăperea şi multele tablouri de pe pereţi. Contemplu instantaneele unui tânăr yoghin ce zâmbeşte mereu camerei de fotografiat din diferite posturi yoga realizate cu o perfecţiune de invidiat. O întreb pe gazda noastră despre istoria lor. Aflu că tânărul yoghin este chiar Sri Satchitananda, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol.
Sri Satchitananda apare mergând încetişor, venind parcă dintr-o altă lume. Îl studiez cu atenţie, căci am auzit deja mai multe incredibile istorii despre el: că realizează tratakam (o formă specială de meditaţie, în care yoghinul se concentrează cu ochii deschişi asupra unui obiect) câte o jumătate de oră cu imaginea soarelui, la ora 10 dimineaţa (în condiţiile în care privitul soarelui cu ochiul liber pentru mai mult de câteva secunde este chiar interzis, întrucât structura ochiului poate fi deteriorată iremediabil), că este în mauna de mai bine de 40 de ani, că mănâncă doar o dată pe zi, că ţine periodic posturi alimentare foarte lungi etc.
Surâzând plin de pace ne face un gest abia schiţat de bun venit. Fără nicio altă introducere, trecem să realizăm lecţia de Hatha yoga, împreună cu câţiva elevi ai săi. Partea de încălzire este foarte dinamică şi resimt oboseala drmului.
Este 7 dimineaţa şi oasele parcă sunt de-abia dezmorţite. După mai multe asane – să zicem aşa, uşoare – urmează testul final: Mayurasana!

Mai agil decât tineriiÎn condiţii normale, realizez mayurasana fără suprasolicitare. Acum însă este ultimul lucru din lume pe care aş vrea să-l fac. Rămân prin urmare aşezată la sol gândindu-mă ce să fac mai departe. Dar privirea severă a bătrânului maestru mă face să-mi fie ruşine de un astfel de gând leneş. Fără prea multă tragere de inimă intru în postură. După câteva secunde revin din asana, considerând că am făcut deja destul, dar maestrul este acum lângă mine, iar mâna întinsă brusc îmi arată fără echivoc ce trebuie să fac mai departe: să continui!... Am ajuns deja la sfârşitul lecţiei şi îmi spun extenuată, în gând, că n-o să mai revin vreodată aici. Maestrul parcă mi-ar citi gândurile şi, în momentul următor, ne invită la Puja pe care o va oficia în acea seară. Îngăim un da, fără prea multă convingere.
Ne întoarcem în jurul orei opt seara. În sală sunt aproximativ 80 de oameni, din diferite medii sociale, şi care am înţeles că nu au neapărat o legătură cu maestrul. Nu toţi îi sunt discipoli. Sri Satchitananda oferă, iar ei sunt dispuşi să primească.

În virtutea principiului rezonanţei, ne aşezăm lângă alţi occidentali. Maestrul oficiază ritualul special de adorare a zeiţei Durga, invocând graţia ei pentru cei prezenţi acolo şi pentru întreaga lume. Într-o linişte de cristal, se aud doar paşii lui şi zgomotul obiectelor ritualice pe care le foloseşte. Până şi copiii prezenţi la Puja s-au liniştit brusc. O stare de pace şi meditaţie profundă ne învăluie şi se scurge astfel aproape o oră. Deşi ritualul s-a terminat, rămân cu ochii închişi încă o vreme, absorbită în liniştea inimii. Urmează apoi masa, timp în care Sri Satchitananda se retrage pentru o vreme, iar oamenii se bucură de mâncarea tradiţională servită pe frunze de bananier. A doua zi, îl revăd şi reluăm lecţia de Hatha yoga. Sri Satchitananda mai realizează şi acum posturile yoga, cu o mobilitate care l-ar face şi pe un tânăr de 20 de ani să roşească. Şi pentru că tot am menţionat Mayurasana, la cei 95 de ani ai săi, maestrul încă mai realizează curent această asana... cu sprijin doar pe o mână.

Ultimele clipeCurând se face ora prânzului. Ne pregătim să plecăm şi privesc cu un uşor regret panorama oraşului văzut din clădirea lui Sri Satchitananda, căci itinerariul călătoriei nu îmi mai permite o altă vizită în Chennai. Se pare că Sri Satchitananda înţelege şi el acest lucru şi ne face semn cu mâna să aşteptăm. După câteva minute, se întoarce însoţit de Ma, trăgând după el două valize mari de călătorie. Maestrul ne priveşte cu atenţie reacţiile, în timp ce Ma deschide rând pe rând valizele. Dinăuntru, îşi face apariţia un munte de fotografii pe care Sri Satchitananda le-a făcut de-a lungul vieţii sale, cu diferitele ocazii în care a predat yoga de-a lungul şi de-a latul pământului. Îl privesc şi eu cu atenţie întrucât vreau să înţeleg ce înseamnă gestul său. Însoţitorii mei studiază plini de curiozitate fotografiile şi se lansează în comentarii zgomotoase. Îi rog să vorbească mai încet, întrucât simţeam că Sri Satchitananda vrea să ne transmită ceva. Unii dintre ei încep să râdă întrebând ce ar mai avea de spus un om la vârsta lui, alţii îşi dau cu părerea că Sri Satchitananda simte şi el nevoia să fie apreciat şi lăudat de occidentali. Caut să nu mă las influenţată de superficialitatea remarcilor şi îmi întorc din nou faţa către Sri Satchitananda. Îi privesc chipul ce-mi pare încă tânăr, cu trăsături severe şi totuşi senin. Înţeleg brusc că maestrul se pregăteşte să părăsească această lume şi că aceasta era moştenirea sa - ceea ce realizase în acea viaţă. Nu îndrăznesc să spun acest lucru cu glas tare, de teamă să nu distrug solemnitatea şi frumuseţea acestui moment pe care Sri Satchitananda îl crease anume pentru noi. 

Înainte de a părăsi oraşul, îl iau deoparte pe Walter. Ştiu că este singurul care mă va asculta cu atenţie, întrucât dragostea ce o poartă maestrului său este mai presus de prejudecăţile şi spiritul gregar al turistului obişnuit. Caut să îi expun cu cât mai multă delicateţe percepţiile mele. Mă ascultă şi, după un moment de tăcere şi îngândurare, îmi zâmbeşte larg şi îmi mulţumeşte. „O să urmăresc atunci să rămân cât mai mult timp în India. Să mai fiu împreună cu el o vreme.“
Câteva luni mai trziu, un e-mail de la Walter ne anunţa că Sri Satchitananda îşi părăsise definitiv corpul fizic.
Pentru cei care doresc să vizioneze unul dintre puţinele filme ce ni-l prezintă pe Sri Satchitananda, o pot face la următoarea adresa de Internet, cu menţiunea că aceste imagini au fost filmate când Maestrul avea 84 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=cjuFR1FG_pM