Tot ce trăieşte poartă semn de timpuriu ca un dar.
Eu nu regret nimic, nici nu chem, nici nu plâng, totul va trece ca petalele merilor albi. Cuprins de aurul asfinţitului, nu-mi voi mai regăsi vreodată tinereţea.
După toţi cei care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte,
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.
Ciugulind subţire, prinde amintirea,
Cea dintâi zăpadă, paşii noi din ea
Săniile bălţii au oprit plutirea
Cârdului de raţe ce călătorea.
Din mălinul tânăr, lunecând sub geamuri,
Umbra îşi întinde braţele ei moi.
Aburind amurgul poposit pe ramuri,
Îşi fumează pipa apa din zăvoi.
Învechita zare, ce din cer se-ncheie,
O salută ziua cu fum roz şi crud.
Mirosul de iarbă-al pielei de femeie
Limpede pe buze astăzi mi-l aud.
Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate,
Dar din toate, vouă, nu vă cer nimic.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu