În calitate de Regină, îţi ordon să vii

Mi-e dor…

Şi nici nu ştiu cum să pun asta în cuvinte. Fiindcă nu e dorul pe care l-am mai simţit.

E un dor care nu doare. E prezent dar nu e. E un fel de dor călduros, care pătrunde munţi şi ape şi distanţe şi te aduce lângă mine înainte să apuc să-i spun că te vreau aici.

Nu îmi lipseşti. N-ai cum, de vreme ce eşti mereu una cu mine. Eşti unde sunt eu. N-ai cum să îmi lipseşti. Nu cât timp sufletul deţine controlul.

Mă sperie gândul că ai putea să pleci oriunde şi oricât iar eu te-aş simţi întotdeauna lângă mine… Dar totuşi, pentru cât timp sufletul mi-ar putea convinge trupul că eşti prezent, când, de fapt, munţi şi ape şi distanţe astăzi chiar ne despart?

De ce mă faci să simt tot ce nu am mai simţit? De ce ştii să iubeşti altfel decât restul lumii? De ce mă înveţi lumea de la zero? Cine eşti, înger terestru? Cine eşti şi cu ce drept mi-ai luat inima din piept şi-ai pus-o pe a ta acolo?

De ce îmi pare că vorbeşti alte limbi decât ale planetei mele? De ce îmi pare că eşti frate cu Soarele, prieten cu Luna, copil al Cerului şi-al Pământului?

De ce simt că trebuie să învăţ limbaje din viitor pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc?

Tu, început şi sfârşit, vid şi densitate, toate le trăiesc cu tine, pentru prima oară!

Nu-mi răpi minunea de a te vedea, cu ochii mei negri ca cenuşa morţii noastre în trup.

Ai stat deja prea mult, o zi!

În calitate de Regină, îţi ordon să vii!

https://dianaculic.wordpress.com