Când o femeie tace ...
să-ți fie frică, să stai lângă ea și să-i vorbești
pentru că altfel vocea ta va dispărea printre atâtea griji și complexe.
să o iei în brațe, să nu începi să strigi, să nu acuzi fără motive,
să nu o alungi, să o strângi la pieptul tău, să-i șoptești că orice problemă se va rezolva,
să-i mângâi fruntea și sufletul, să-i săruți buzele
și dacă îți va cere să pleci, tu să mai stai, contează atât de mult pentru ea. - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/search?updated-max=2013-10-04T22%3A28%3A00%2B02%3A00&max-results=7#sthash.XUjWpZYN.dpuf

You say you are truly tired of searching and techniques.
All you want now is to find and be the Awareness,
but I want to ask you:
Who exactly are you, the one who is trying to find Awareness?
Is not this effort and the one trying to do it
perceived as a transient appearance inside
the very Awareness oneself truly is?
I see the delusion of this one and you are going to see it too,
if I have anything to do with it.
It is only a question of whether you are up for it or not.
Why do I have this confidence?
Because I know, beyond doubt, that you are the Buddha-being.

My eyes can only see That. ~ Mooji

Povestile se nasc in suflet si au capacitatea sa traiasca si sa respire in orice anotimp.

 In cantecul luminii de dimineata isi incep frunzele dansul.

“Aceia care pastreaza capacitatea de a aduna frumusetea nu vor imbatrani niciodata." Franz Kafka

 

Şi-acum, cand tu-mi ineci obrajii, 

ochii in parul tau, 

eu, ametit de valurile-i negre si bogate
visez. (Lucian Blaga)

Te privesc. Si tac. Orice gand se disipeaza... si in linistea aceasta calduroasa isi face loc doar uimirea. 
Ma minunez... de minunea fiintei tale. De frumusetea trupului tau - de nuanta pielii tale, moale si stralucitoare, de fiecare curbura a corpului tau incantator, de zambetul tau duios si privirea-ti afectiva. De eleganta si candoarea sufletului tau. De masculinitatea ta mangaietoare.
Emotii se furiseaza in mine.
Si nu-mi doresc decat sa adun toate comorile lumii in templul sufletului meu si sa ti le daruiesc! Tie!..
ca atunci cand tu pasesti inauntru ele sa te hraneasca, sa te copleseasca, sa te re-invie... 
Te imbratisez, Iubirea mea, cu mine, toata, si ma rog ca prin aceste brate sa curga in tine frumusetea sufletului de femeie cu toate nuantele ei! 
Si te acopar, te incalzesc, iti construiesc aripi cu toata admiratia pe care tu o trezesti in mine.
Si vreau ca sufletul tau sa gaseasca Raiul in sufletul meu!

"Daca e adevarat ca traim doar o mica parte din viata noastra care ne defineste
ce se intampla cu restul?
Traim aici si acum.
Toate lucrurile de dinainte si din alte locuri raman in trecut,
si in mare parte, uitate.
Ce s-ar putea...ce ar trebui facut,
cu tot timpul care zace in fata noastra?
Deschis si perfect,
scaldat in libertatea lui
si concentrat pe incertitudinea lui?
Este o dorinta
fantomatica si nostalgica,
care sa apara inca o data in acel moment din viata,
si care sa aiba puterea de a lua o directie diferita
catre cei care ne-au facut ceea ce suntem." Un aurar de cuvinte

Gwendolyn Anslow - The Italian Key

"Lasam ceva din sufletul nostru in urma cand parasim un loc,
ramanem acolo chiar daca ne indepartam.
Si exista amanunte legate de noi pe care le putem gasi din nou
doar daca ne intoarcem acolo.
Ne descoperim pe noi insine cand mergem intr-un loc,
ca am depasit un obstacol din viata noastra
indiferent de cat de dureros ar fi fost." Night Train to Lisbon (2013)

Teologia numerelor

Daca pana in secolul trecut, stiinta si religia pareau ireconciliabile, iata ca domeniul cuanticii aduce liantul. Asemeni corpului calos care uneste cele doua emisfere cerebrale, una comportandu-se ca un om de stiinta, iar cealalta ca un artist, noile stiinte complementare si holistice pot satisface cu o mai mare acuratete setea noastra de cunoastere. Pana astazi, putem spune despre Dumnezeu ca este subiectul absolut al credintelor umane, manifestandu-se in infinit ca Inteligenta Suprema si care aduce ordine in haos. In lume, el se manifesta prin iubire, caritate si compasiune. In aceasta cheie putem intelege trinitatea: Tatal este eternul potential, Fiul este permanenta dinamica, iar Sf. Duh este energia creatoare! Intr-un sens profund, Dumenzeu este prima intentie care se precipita in consoane, vocale, numere si cifre. Eliphas Levi scria in Cheia Marilor Mistere: “Unitatea inteligentei umane demonstreaza unitatea lui Dumnezeu. Cheia numerelor este cea a simbolurilor, pentru ca semnele sunt figuri analogice ale armoniei care vine din numere.” Asadar, Biblia poate fi explicata si prin numere, din moment ce este, defapt, cartea imaginilor Creatorului. Vom patrunde in tainele Cabalei pentru a intelege si a ne extinde constiintele de la marginit la infinit, de la efemer la etern si de la viata la moarte. “Vom cere numerelor ratiunea dogmelor religiei eterne si numerele ne vor raspunde mereu reunindu-se in sinteza unitatii” (Eliphas Levi)

http://codulluioreste.ro/181/

ROUMANIE -La Terre en Or- from SOMETHINGMORE on Vimeo.

Vilayanur S. "Rama" Ramachandran is a neurologist best known for his work in the fields of behavioral neurology and psychophysics. He is currently the Director of the Center for Brain and Cognition, Professor in the Psychology Department and Neurosciences Program at the University of California, San Diego, and Adjunct Professor of Biology at the Salk Institute for Biological Studie


"What do we mean by "knowledge" or "understanding"? And how do billions of neurons achieve them? These are complete mysteries. Admittedly, cognitive neuroscientists are still very vague about the exact meaning of words like "understand," "think," and indeed the word "meaning" itself.”

“The law of perceptual problem solving, or peekaboo, should now make more sense. It may have evolved to ensure that the search for visual solutions is inherently pleasurable rather than frustrating, so that you don’t give up too easily.”

“Even though its common knowledge these days, it never ceases to amaze me that all the richness of our mental life - all our feelings, our emotions, our thoughts, our ambitions, our love life, our religious sentiments and even what each of us regards us his own intimate private self - is simply the activity of these little specks of jelly in your head, in your brain. There is nothing else.”

“The human brain, it has been said, is the most complexly organised structure in the universe and to appreciate this you just have to look at some numbers. The brain is made up of one hundred billion nerve cells or "neurons" which is the basic structural and functional units of the nervous system. Each neuron makes something like a thousand to ten thousand contacts with other neurons and these points of contact are called synapses where exchange of information occurs. And based on this information, someone has calculated that the number of possible permutations and combinations of brain activity, in other words the numbers of brain states, exceeds the number of elementary particles in the known universe.”

If there is anything about your 'self' of which you can be sure, it is that it is anchored in your own body and yours alone. The person you experience as 'you' is here and now and nowhere else.
Read more at http://www.brainyquote.com/quotes/authors/v/vilayanur_s_ramachandran.html#McLccYpoPZZEqY4T.99

If there is anything about your 'self' of which you can be sure, it is that it is anchored in your own body and yours alone. The person you experience as 'you' is here and now and nowhere else.
Read more at http://www.brainyquote.com/quotes/authors/v/vilayanur_s_ramachandran.html#McLccYpoPZZEqY4T.99

Ani Pachen, also known as Lemdha Pachen, was born in 1933 in the Gonjo district in the Kham province of Tibet. Her father, Pomdha Gonor, was the chieftain of Lemdha. When the Chinese soldiers started invading the Gonjo district, her father started sending men from Lemdha to fight the invading Chinese soldiers in Lower Gonjo. He distributed a pamphlet to every home listing the number of men, horses, swords and guns each family should contribute. After her father's death, Pachen took the responsibility of leading this group of six hundred troops and started off towards Nachen Thang. Most of the families in their village left their homes to fight the Chinese soldiers hoping to move towards Lhasa or flee to the camps of Chushi Gangdruk (Tibetan resistance fighters). Her group was captured and taken to Lhodzong, a collection center, and was later taken to Chamdo prison. From 1961 to 1963, she was imprisoned at Deyong Nang along with five hundred other Tibetans. Prisoners were beaten and forced to confess their guilt. Pachen's legs were shackled and she was often called for interrogations. She stuffed pieces of cloth between the metal shackles and her ankles to ease the cold and the rubbing of the metal. Later, she was transferred to Silthog Thang, a secured prison, situated between Zachu and Ngomchu rivers, where those who were considered guilty of the most serious crimes were sent. In this prison, iron shackles were removed and she was made to wash the clothes of the Chinese soldiers and make bricks out of mud to build new cells in the prison. Ani Pachen was transferred to Drapchi Prison in 1965. She was forced to do military-style exercises and work in the brickyards near Sera Monastery. The prisoners had to dig earth, mix the earth with water to make clay, then heat the clay to make bricks. After the bricks were dried, prisoners had to carry 10 bricks at a time. In 1976 shortly after Mao's death, Ani Pachen was transferred to the fifth division of Tramo Dzong Labour Camp in Nyingtri. Prisoners of the fifth division were sent to work in a forest miles from the prison. She repeatedly sent applications to the Prison authorities that she had not visited her home in twenty years. In 1979, she was granted permission to leave for two months, which came as a result of the visit by the delegates from the Tibetan government in exile and the international exposure it gained. After two months, she returned to the labour camp. Announcement of her release came as a surprise in the first month of 1981. She left for Lhasa, as per Chegye Lama's advice. She worked along with hundreds of other Tibetans, who were volunteering their time, moving earth and stones from the ruins of Gaden monastery. Later, she left for pilgrimage. Ani Pachen was an active participant in all the three major protest demonstrations organized by the monks of Drepung, Sera and Gaden in Lhasa on the 27th September 1987, 1st October 1987 and March 5th 1988 respectively. In order to avoid re-arrest by the Chinese, she escaped into exile in 1989. Once in exile, Ani Pachen never ceased to work for the freedom struggle. "Sorrow Mountain: The Journey of a Tibetan Warrior Nun," was published with the help of Adelaide Donnelley. Ani Pachen has given lectures about the Tragedy of Tibet and her experiences to hundreds of Tibetan and foreign audiences. She had also participated in Peace Marches in various countries of the world. She died at the age of 69 at her home in Dharamsala on 2 February 2002 at 6.30 p.m. shortly after she had returned from Bodhgaya. We deeply mourn the loss of Ani Pachen - a brave Tibetan nun who chose to be more of a warrior than.

http://mount-kailash.com/china/tibetan-patriots/yulo.htm

Deepika Padukone

Deepika Padukone

Noi, cei care am păşit pe calea spirituală avem un scop comun: transformarea lăuntrică. Vrem să fim mai buni, mai iubitori, mai paşnici şi înţelegători. Vrem, pentru că acest pas interior ne face fericiţi şi ne apropie mult de ţinta finală: eliberarea spirituală. Cu toate acestea, transformarea adevărată, profundă şi durabilă întârzie să apară.
La nivel mental i-am deschis uşa demult (destul de larg zic mulţi), dar inima nu dă semne că a fost vizitată prea des. Păi de ce? Unde se rătăceşte musafirul nostru cel drag? De ce nu vrea să se bucure de ospitalitatea sufletului nostru?

Tactici de politician abil
Bănuiala planează asupra entităţii care tulbură lumile spirituale: ego-uuuul. Nici mai mult, nici mai puţin. Dumnealui. Un fel de om invizibil care face tot ce poate (şi poate destule) să supravieţuiască. Pentru el eliberarea spirituală sună a Apocalipsă. Ar da oricât numai să rămână un pic mai mult prin zonă când o veni vremea marilor transformări. Ce face pentru asta? Ce ştie el mai bine: bârfeşte, critică, etichetează, visează, îşi împlineşte obsesiile şi nu în ultimul rând vorbeşte despre cele sfinte. Da. Aşa ne şi păcăleşte. Dacă ar afirma sus şi tare că este împotriva spiritualităţii, atunci ar fi uşor şi pentru noi să-l identificăm: „Uite-l, dom’le, ce face!“
Şi în definitiv ce este ego-ul? Mulţi îl asociază cu o exacerbare a orgoliului. Este. Dar gândind aşa, cădem într-o capcană. Dacă nu sunt furios, gelos, invidios sau mândru (etc.), înseamnă că nu am ego. Aşa o fi? în momentul unei „răbufniri de modestie“, el atinge un punct maxim de contracţie şi devine foarte vizibil. Cel puţin pentru ceilalţi, dacă pentru noi nu. Dar în restul timpului suntem deja eliberaţi în viaţă? Sună comic. Poate că îmbracă alte forme sau trage sforile ca un politician abil. Scoate mereu castanele din foc cu mâna altuia.

Dă mereu vina pe alţii
Dacă nu-l vedem nu înseamnă că nu există. Căci ego-ul nu înseamnă doar orgoliu. Da, va conduce la asta, dar sămânţa lui este alta: sentimentul individualităţii. Adică, eu. Nu tu. Eu! Ideea că suntem separaţi de ceilalţi este rădăcina suferinţei. Iar cât timp nu suntem conştienţi de lucrul acesta vom alimenta ego-ul, chiar dacă afirmăm sus şi tare că suntem împotriva lui. Şi cum am putea să-l vedem, dacă suntem total identificaţi cu el şi nefiind în afara lui nu îl putem obiectiva? Hm?! Grea întrebare...
Aceasta e şi problema fundamentală a celor care vor să opereze direct asupra lui. Se vehiculează destul de des ideea că ego-ul este vinovat. Bine, bine, dar proprietarul? Că şi ego-ul este al cuiva. Nu? Unde este el? Dar eu? Unde eram atunci când ego-ul meu era vinovat? Cine eram eu? Eram ego-uuuul! Eram atât de identificat cu el, încât nu eram doi.

El şi restul lumii
La nivelul limbajului uzual (mental) se creează o disociere, dar la nivel existenţial, concret, eram unul. Prin identificare. Este modul prin care şi Sinele experimentează diferite aspecte ale manifestării. Iar odată ce face acest lucru devine acea realitate, captează rezonanţa respectivă. Însă doar la nivelul fiinţelor eliberate se poate vorbi de detaşare. Doar ele o experimentează într-un mod autentic. Plonjează conştient în manifestare şi pot totuşi să rămână dincolo de ea. În rest, cu toţii suntem prinşi în această închisoare a ego-ului, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin identificarea cu ideea de „Eu“.
De aici şi până la suferinţă nu mai e decât un singur pas: neatenţia. Pe măsură ce permitem evenimentelor vieţii să se deruleze fără lumina conştiinţei noastre, ego-ul ne conduce mai adânc în întuneric, pe calea însingurării şi a izolării. Pentru că atât ştie el să facă. Asta este schema în care el funcţionează.
Mai întâi „eu“ şi apoi ceilalţi (observaţi capcana limbajului? în penultima propoziţie vorbesc de el la persoana a treia singular, iar în ultima la persoana întâia singular. Ca şi cum ar fi vorba de două entităţi. Corect şi sincer ar fi fost „Schema în care eu funcţionez“, nu?). Ego-ul dispune de nenumărate trucuri pentru a trece neobservat. Unul dintre ele este disocierea de „proprietar“, care în realitate se face numai la nivelul minţii şi al limbajului (la majoritatea oamenilor).


Se deghizează ca să nu fie prins
De fapt, personalitatea egotică a omului este doar un ghem de etichete despre lume şi viaţă. Iar noi suntem suportul pe care sunt înfăşurate. Din cauza acestui mod de a fi (sau a nu fi...) avem atâtea de tras: certuri, dezamăgiri, mânie, prostie, singurătate; într-un cuvânt suferinţă. De aceea criticăm atât de mult. Ideile şi acţiunile celorlalţi nu coincid cu ale noastre, iar noi, pentru că noi suntem atât de puternic identificaţi cu ale noastre, ne simţim în pericol. Ca atare desfiinţăm. Cu cât voi demonstra mai repede că celălalt greşeşte, cu atât se va dovedi că eu sunt mai bun. Că am avut dreptate. Şi o am. Din acelaşi motiv nu suportăm să fim criticaţi. Suntem atât de prinşi de propriile păreri, încât oricine ne contrazice lansează un atac direct la identitatea noastră. De aceea ripostăm violent.
Găsim motive şi argumente să-i închidem gura interlocutorului, numai să nu ni se destrame visul cel mai drag: „Eu sunt cineva special; probabil printre preferaţii lui Dumnezeu“. Iar misiunea de a demasca ego-ul e din ce în ce mai dificilă pentru că acesta (adică eu) s-a şcolit. Acum ştie textele spirituale pe dinafară. Şi aici cădem într-o altă capcană. Folosind toată ziua cuvinte cheie (Dumnezeu, Sine Suprem, citate celebre, nume de sfinţi, iubire etc.), ajungem să credem că trăim la nivelul la care gândim. Nu este aşa. Repetăm mecanic nişte concepte, dar realitatea lor subtilă rămâne departe. Umbra de stare care apare este o reacţie emoţională în cele mai multe cazuri, nicidecum universul inefabil pe care acestea îl reprezintă. Când pronunţăm cuvântul miere, mintea noastră începe imediat: „Hmmm, mmmm, ce bună.“ Dar numai când gustăm cu adevărat mierea putem face diferenţa. Există, desigur, cazul în care o fiinţă spirituală excepţională are şi putere de evocare subtilă în momentele care vorbeşte (conştient), dar nu la ele mă refer acum.
Ce-i de făcut? Nu prea poţi să ataci direct ego-ul pentru că şi această iniţiativă lăudabilă va fi sortită eşecului. Cine luptă şi împotriva cui? Ego-ul împotriva ego-ului? Din nou sună comic. Chiar dacă se naşte un conflict între eu-rile multiple ale personalităţii, în final câştigă unul care este tot... ego-ul.

 Expansiunea îi demontează tertipurile
Şi în limbajul cotidian există expresii care întăresc ideea aceasta: „Mi s-a strâns stomacul, mi s-a făcut ghem, i se făcuse inima cât un purice, eşti contractat etc.“. Aşadar, expansiune şi contracţie. Iubirea este o dilatare euforică a fiinţei de la finit la infinit. Ego-ul este opusul. O contracţie plină de disconfort de la infinit la finit. De aceea ele nu se pot întâlni niciodată. Una înseamnă expansiune, cealaltă contracţie. Când intră iubirea, iese ego-ul, iar când intră ego-ul, iese iubirea (Iubirea egotică nu este autentică).
Aceasta este una dintre modalităţile cele mai simple de obiectivare. Dacă observăm cu sinceritate şi luciditate (şi multă atenţie) că suntem predominant contractaţi, că fericirea nu a pus piciorul definitiv la noi în casă, înseamnă că ego-ul este încă la putere. Poate că e mai subtil (nimic de zis), dar totuşi există. Un ego mai rafinat nu trebuie să liniştească pe nimeni, pentru că este mult mai dificil de depistat. O variantă de bun simţ este să ne întoarcem faţa spre atitudinile pozitive: să iubim fără măsură, să dăruim cât mai mult, să ne rugăm sincer la Dumnezeu, si tot ce ştim pentru a ne putea dilata în nemărginit.
Cu cât avem mai des stări spirituale sublime, cu atât mai mult timp stă ego-ul pe tuşă.
Cu cât rezistă perioade mai lungi cele bune, cu atât mai mari sunt şansele ca cele rele să dispară şi să permită transformării spirituale autentice să găsească drumul spre inima noastră.

De ce ne simţim uneori singuri? De ce fugim de un vid în care ar fi cel mai bine să ne dizolvăm extatic? Există vreun antidot pentru asta? Şi dacă da, de ce nu l-am găsit încă?

Uneori ne mai jucăm „V-aţi ascunselea” cu noi înşine. Folosim tehnici avansate de păcălire a propriului suflet. Ba răsfoim o carte oarecare, ba sunăm un prieten, nu neapărat cel mai bun, ba navigăm fără ţintă  pe Internet. Ne ascundem după degetul mare al unei mâini mici, numai, numai om umple golul. Alteori ne refugiem într-un parc, într-un club, ori în vreun personaj principal dintr-un film secundar. Ne hrănim pentru câteva ore, zile sau ani cu aceşti îndulcitori artificiali. Şi da, reuşim pentru o perioadă să ne simţim bine. În tot acest timp, pe nesimţite, frustrările, neînţelegerile şi tot amestecul de trăiri inferioare sporesc.
Dorim să oferim afecţiune, tot ce avem mai bun, dar nu ştim că pentru asta ar fi bine să începem de la noi înşine. Închidem accesul către suflet. Culmea! ne e frică să rămânem cu el. Când golul din interior ia amploare vrem să înţelegem de ce. Simţim, dar nu am învăţat cum să traducem minţii, că acest sentiment nu este o năpastă, ci o poartă. Dorim să ne depăşim egoismul, să facem sacrificii „în numele iubirii”, dar confundăm vocea eu-lui cu cea a Eu-lui.
Pe drumul solitudinii apar tot felul de nuanţe. Ne simţim goi, pustiiţi când „sufletul nostru pereche se dă deştept de n-are pereche”. Apoi între noi şi ceilalţi apare o prăpastie care se adânceşte, se măreşte şi se măreşte şi se măreşte.... până ne îndepărtează şi de puţinii prieteni pe care-i mai avem. Încă nesiguri, cădem în patima muncii sau dintr-o relaţie (nesigură) în alta (secretă). Ne amăgim, crezând că „detaşarea” este mai bună decât implicarea. Dezamăgirea îşi face apariţia când, după multe căutări, simţim că golul tot gol rămâne. Cineva din noi, încă nu ştim cine - şi chiar dacă ştim nu ne interesează - strigă după gramul de fericire.

Ai întâlnire cu propriul suflet
Ne întrebăm atunci, de ce fugim? Şi uite aşa, suferinţă după suferinţă începem să punem în practică tot felul de metode. Uimitor însă, pe unii suferinţa încă îi bântuie. Ei sunt aici, iar ceilalţi... dincolo! Cu siguranţă mulţi trecem prin asta, unii se mulţumesc să rămână însă într-un deşert interior, resping orice gest de afecţiune, ba chiar fac un act de mândrie din strategiile lor de apărare. Numai din când în când lasă deschis un geam mic, cât să respire. Iar într-un moment de luciditate gândesc: „Cine ştie, poate că rolul solitudinii este să mă transforme, să mă înveţe că şi în întuneric există lumină”. Dar luciditatea dispare şi din nou... beznă, hău, frică.
Lupta continuă. Meditaţii, rugăciuni, ofrande de lumină, binecuvântări, tapasuri – 2,3 ore pe zi. Dar la unii împlinirea interioară se lasă cam mult aşteptată. Se simt traşi în toate părţile. „Să mă abandonez? Dar cui? Şi ce primesc în schimb?“ Fug de prăpastie, dar ea îi absoarbe ca o gaură neagră.
La un moment dat unii mai şi obosesc. Aleg să se  odihnească. Să se relaxeze. „Facă-se voia Ta, Doamne” îşi  zic. Lupta nu li se mai pare atât de interesantă. De data asta lasă larg deschisă însăşi poarta fortăreţei. Au nevoie de o gură sănătoasă de aer. „Şi dacă mă apropii cu iubire de suflet?” Încep să înţeleagă că lupta lor a fost împotriva cui nu trebuia. Solitudinea a vrut întotdeauna să-i ajute, nicidecum să-i înstrăineze. Să-i apropie de puritatea lăuntrică, de suflet. Dar oamenii au confundat-o, au luat-o drept singurătate.
Iată, de pildă, ce se petrece uneori când tocmai ai încheiat o relaţie de cuplu. Lumea ţi se pare străină. E ca şi cum s-ar fi rupt cordonul ombilical care hrănea comuniunea cu ceilalţi. Cine îţi înşală simţurile? Cine te face să crezi că a dispărut legătura cu cei din jur? Şi mai mult decât atât, cine te învăluie în iluzia separării de Dumnezeu? Ego-ul. Acel „eu sunt“ care nu are legătură cu Sinele, ci mai degrabă cu falsele identificări formate de-a lungul timpului. Eu eram iubita lui Vasilică. Eu eram cea care îi pregătea în fiecare dimineaţă micul dejun. Eu eram cea cu care făcea toate exemplificările amoroase. Şi acum... Vasilică a plecat. Eu sunt... cine?

Acum vrei mai mult – să fii una cu Sinele
Singurătatea ne taie sforile falselor identificări. Ego-ul zace ca o marionetă fără viaţă pe podeaua teatrului de comedie. Acesta este momentul. Şansa să te topeşti în extazul solitudinii. Să asculţi în tihnă tăcerea lui Dumnezeu, să-I mângâi emoţionat chipul, să-L priveşti în ochi. Să-ţi întorci atenţia din exterior către interior şi să te regăseşti pe tine însuţi. Eşti vigilent. Eşti lucid. Te bucuri de momentul prezent. Şi surpriză: fericirea divină te copleşeşte şi vrei s-o împărtăşeşti şi celorlalţi. Vrei să îmbrăţişezi în inimă sau fizic, zi de zi pe cineva. Orice om pentru care simţi afecţiune. Chiar şi un pic de afecţiune. Ai un nou tapas. Să dăruieşti. Şi pentru asta nu e nevoie de păturică. O poţi face oriunde: în tramvai, în metrou, pe stradă. Şi chiar o faci. Eşti conştient că ego-ul te vrea doar pentru el. Dar tu vrei mai mult acum. Vrei să fii una cu Sinele.

E un triumf, nu o umilinţă
Solitudinea şi însingurarea au aceleaşi simptome. La început. Dar când îl chemăm pe Dumnezeu în inimă chemăm ceva cu adevărat valoros, chemăm transformarea. Solitudinea face parte din proces. Când nu o înţelegem, o simţim ca pe un stigmat, avem sentimentul că este ruşinoasă, ne aruncă în afara lumii, a vieţii.
Dar te-ai gândit vreodată care e diferenţa între solitudine şi singurătate? Solitudinea este momentul când alegem să trăim singuri, retraşi în lume, pentru a fi în comuniune profundă cu Dumnezeu, cu sufletul nostru. Când dorim să ne regăsim liniştea interioară. Poate dura zile, săptămâni sau ani.
Sigur, ceea ce găsim în noi nu este alb imaculat. Mai sunt şi pete, iar acestea ne sar în ochi mai ales la început. Solitudinea ne oglindeşte abisurile. Dacă n-am îndepărtat încă îndoielile, remuşcările, fricile şi alte impurităţi, atunci le va oglindi. Depinde doar de noi să facem ordine în casa sufletului. Să alegem sămânţa de neghină. Solitudinea nu ne va mai părea atunci un eşec sau o umilinţă.
Aceea este singurătatea. Ea ne face să ne simţim mici şi insignifianţi. Societatea actuală ne învaţă să fim cât mai mult în centrul atenţiei, în zgomot, rutină, haos, dar nu ne învaţă cum să nu depindem de ele. Cum reuşeau strămoşii noştri să trăiască, măcar o dată pe an, în solitudine, pentru a se reculege? Nu fugeau mâncând pământul de această necesitate. Este firesc să ne dorim să fim doar noi şi Sinele. Este, totodată, adevărat că nu trebuie nici să ne rupem de lume, să devenim asociali. 
Dacă facem acest exerciţiu - apropierea de sufletul nostru până la comuniunea cu Dumnezeu - rănile se vor vindeca. Vom primi răspunsuri divin inspirate, pe care altfel, în agitaţia zilnică, nu le auzim. Pentru unii este un proces de durată, pentru alţii şi mai de durată, iar pentru restul, un scurt răstimp. Depinde de aspiraţia şi karma fiecăruia. Răbdare şi înţelegere, de acestea e nevoie. Ele sunt balsamul sufletului. Dar n-o să ne mai întrebăm dacă am trecut testul singurătăţii, ci mai degrabă dacă am ajuns să ne acceptăm şi să ne iubim iubindu-i pe ceilalţi. Atât în solitudinea fiinţei noastre, cât şi în mijlocul oamenilor. 

Darul pe care ţi-l faci singur
Solitudinea este cu atât mai binefăcătoare, cu atât mai necesară, cu cât am apucat pe calea evoluţiei spirituale. Adevărul este că şi cel care meditează, şi cel care nu ştie nimic despre asta, trece prin aceleaşi etape. Doar că primul ştie unde se află Scara Raiului, pe când cel de-al doilea nu a descoperit-o încă. Nu numai misticii şi înţelepţii au acces la acest secret, ci şi noi, oamenii simpli putem deveni un Serafim de Sarov ori un Eckhart Tolle. Suntem înconjuraţi de multe lumi subtile. Îngeri, zeităţi, spirite ale naturii, toate ne vorbesc şi ne ghidează. Ca să comunicăm cu ele, trebuie să ne branşăm la frecvenţa lor. 
Orice cale spirituală autentică, sub o formă sau alta, ne aduce în punctul în care să înţelegem că nu mai există însingurare, înstrăinare, rupere, ci doar apropierea intimă  de fericirea continuă.
Este cadoul pe care ni-l face Sinele.
Aşa cum bine spunea Alfred North Whitehead: „Religia este ceea ce face o persoană cu singurătatea sa”.

Bate şi ţi se va deschide
Solitudinea poate deveni o trambulină spirituală. Rugăciunea de 24 de ore este una dintre cele mai eficiente tehnici care ne pun în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Este o soluţie simplă, dar măreţia şi fericirea răspunsului divin sunt copleşitoare.
Această rugăciune se desfăşoară în izolare perfectă. Timp de 24 de ore ţii post negru şi poţi bea doar apă. Poţi folosi anumite formule de rugăciune;  Cei care au făcut această tehnică vorbesc deseori şi despre testele prin care trecem atunci. Cu toate că la început trăim o stare de entuziasm, aspiraţie, bucurie şi credinţă, pe parcursul rugăciunii pot apărea perioade mai dificile. Îndoielile, lipsa credinţei, descurajarea, iar uneori sentimentul copleşitor de singurătate ne pot acapara. Dar nu trebuie să ne dăm bătuţi. Toate acestea trec  apelându-L continuu pe Dumnezeu Tatăl. Umbrele întunericului se liniştesc atunci când sublimăm trăirile inferioare şi le dăruim Divinului.
Golul interior devine plenitudine, iar frica de singurătate, revelarea intimităţii cu Dumnezeu Tatăl.

Există două riscuri mari când e vorba de Dumnezeu. Să nu fim în nicio relaţie conştientă cu El. Sau să mimăm că avem o relaţie cu El. Amândouă atitudinile sunt la fel de păguboase. Deşi cel care nu a ajuns încă să simtă înlăuntrul propriei fiinţe prezenţa intensă a divinităţii are o şansă în plus să-şi deschidă ini-ma.
Mai dificil este când trăim cu iluzia că am ajuns deja aproape. Şi suntem una cu El. Atunci când doar ni se pare că am desfăcut braţele sufletului, am rupt toate zăgazurile interioare pentru ca Dumnezeu să poată curge nestingherit prin noi.
Intenţia rostită în gând nu este totuşi de ajuns. Nici măcar ideea formulată cu glas tare. Iar probabilitatea de a ne păcăli pur şi simplu rămâne destul de mare. Cum e cu putinţă una ca asta? Pentru că ştim cu toţii că a iubi, a fi plin de bunătate, devoţiune, compasiune, entuziasm pentru cele spirituale… ştim că acestea înseamnă parfumul puternic al credinţei, al dăruirii faţă de Dumnezeu. Poate că există momente când acest parfum izbucneşte din gesturile, din trăirile noastre şi ne impregnează faptele, îi bucură pe oamenii din jurul nostru, din viaţa noastră.
Ce ne facem însă atunci când grădinile lăuntrice par lovite de arşiţă, de furtuni, de cutremure care ne schimbă relieful sufletesc? Care sunt atunci resursele noastre de iubire, devoţiune, compasiune şi aspiraţie spirituală? Cât mai rezistă atunci din disponibilitatea noastră pentru ceilalţi, pentru miracolul existenţei însuşi?
Şi poate că tocmai acestea sunt momentele când avem măsura exactă a intimităţii noastre cu Dumnezeu. Când nu ne mai putem sprijini decât pe El, iar ceea ce obişnuieşte mintea să ţeasă pentru amăgire, pentru a ne mândri sau pentru a ne menaja comoditatea, temerile, orgoliul, nu mai are nicio putere. Este momen-tul acela când ne dezgolim cu totul, este momentul adevărului.
Cât de buni am continuat să fim în asemenea răscruci de viaţă? Cât de atenţi şi receptivi la cei pe care am fi jurat până atunci că îi iubim cu cerul şi cu pământul? Merită să ne punem cu sinceritate aceste întrebări şi mai cu seamă ne e de mare trebuinţă să răspundem la ele.
Iar după aceea să ne amintim sfaturile meşterului către un creion proaspăt şlefuit: „Să nu uiţi niciodată lucrurile pe care ţi le spun acum, înainte să te trimit în lume, pentru că doar aşa vei deveni cel mai bun cre-ion cu putinţă. În primul rând să ştii că vei fi capabil de multe şi excepţionale reuşite dacă o să te abando-nezi în mâna Lui. În al doilea rând – să nu te îngrijorezi, vei trăi din când în când durerea de a trece prin ascuţitoare, dar ai nevoie de asta pentru a deveni un creion mai bun.
Trei – o să fii capabil să-ţi corectezi orice greşeală. În al patrulea rând, cea mai importantă parte a ta se află în interior. Iar în ultimul rând – pe orice suprafaţă eşti folosit trebuie să-ţi laşi urmele. Nu contează în ce condiţii, tu trebuie să scrii în continuare.” Creionul a promis să ţină minte şi să facă din aceste sfaturi ţelurile lui cele mai înalte.
Tu mai ştii ce ai promis?

Hatha yoga cu un maestru de 100 de ani

Am lăsat în urmă Bengalul atât de plin de verdeaţă şi energie, savuros şi luxuriant, senzual şi sălbatic, primitiv şi transcendent, fascinant prin frenezia cu care te învăluie la fiecare pas. Trenul aleargă în noapte şi odată cu zorii de zi ne aduce şi viziunea caldă a sudului Indiei, luminos şi arzător în acelaşi timp, generos şi arid deopotrivă. Câmpurile nesfârşite de orez mătăsos se lasă parcă mângâiate cu ochii. Verdele lor ne hrăneşte sufletul.

Mă încântă uşurinţa cu care indienii dau un sens spiritual oricărei conversaţii. Pentru ei a merge într-un templu sau a păşi pragul propriei case este la fel de sacru. Nu există diferenţe între limbajul celest şi cel cotidian, între viaţa trăită într-un ashram şi viaţa de fiecare zi. Nici nu am ajuns bine în modestul hotel ce urma să mă găzduiască peste noapte şi pe lespezile călduţe ale camerei de primire am închegat deja o discuţie despre necesitatea prezenţei aspectelor spirituale în viaţa unui om. Micul proprietar indian se dovedeşte şi un ghid inspirat. Îmi prezintă pe scurt istoria strămoşilor săi dravidieni şi principalii maeştri spirituali ce trăiesc actualmente aici, în capitala statului Tamil Nadu, Chennai (fostul Madras).
Discuţiei se alătură şi Walter, un tânăr italian înalt, în plină putere a vârstei, dar cu ochi de copil. Ne vorbeşte despre învăţătorul său spiritual, Sri Satchitananda Yogi, pe care l-a cunoscut în urmă cu câţiva ani. Ne spune că de la acea întâlnire viaţa lui s-a transformat complet şi acum face la fiecare câteva luni un drum în India, spre a-şi vizita maestrul. Privesc cu mirare expresia pe care ochii săi inocenţi o au  atunci când îi rosteşte numele, cum figura lui capătă brusc o strălucire pe care doar adolescenţii îndrăgostiţi o au. Această remarcă este suficientă pentru a-mi stârni curiozitatea şi a alege să-l vizitez pe Sri Satchitananda. Observ cu bucurie că alegerii mele se alătură curând încă vreo câţiva tineri călători din diverse colţuri ale lumii.

În zorii următoarei zile, deşi încă obosită după lunga călătorie, mă aflu deja într-o riksha, unul din mijloacele de transport foarte populare în Asia (un fel de tricicletă motorizată cu 3 locuri). Sunt în drum spre sala în care bătrânul yoghin ţine cursurile de yoga. Soarele încă nu s-a ridicat pe boltă când ajung pe strada pustie unde, într-o clădire imensă şi hidoasă, cu greu ai fi ghicit că se poate afla ceva interesant pentru noi. Walter ne conduce pe câteva coridoare şi scări întortocheate. Observ cu bucurie că interiorul este curat şi dichisit, în contrast de pereţii obosiţi de afară.

Legământul tăcerii de 4 deceniiUşa ne este deschisă de o discipolă mai în vârstă, Ma, care are grijă de treburile administrative. Ne invită să ne aşezăm şi să aşteptăm. Swamiji este în meditaţie. Încep să cercetez cu privirea încăperea şi multele tablouri de pe pereţi. Contemplu instantaneele unui tânăr yoghin ce zâmbeşte mereu camerei de fotografiat din diferite posturi yoga realizate cu o perfecţiune de invidiat. O întreb pe gazda noastră despre istoria lor. Aflu că tânărul yoghin este chiar Sri Satchitananda, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol.
Sri Satchitananda apare mergând încetişor, venind parcă dintr-o altă lume. Îl studiez cu atenţie, căci am auzit deja mai multe incredibile istorii despre el: că realizează tratakam (o formă specială de meditaţie, în care yoghinul se concentrează cu ochii deschişi asupra unui obiect) câte o jumătate de oră cu imaginea soarelui, la ora 10 dimineaţa (în condiţiile în care privitul soarelui cu ochiul liber pentru mai mult de câteva secunde este chiar interzis, întrucât structura ochiului poate fi deteriorată iremediabil), că este în mauna de mai bine de 40 de ani, că mănâncă doar o dată pe zi, că ţine periodic posturi alimentare foarte lungi etc.
Surâzând plin de pace ne face un gest abia schiţat de bun venit. Fără nicio altă introducere, trecem să realizăm lecţia de Hatha yoga, împreună cu câţiva elevi ai săi. Partea de încălzire este foarte dinamică şi resimt oboseala drmului.
Este 7 dimineaţa şi oasele parcă sunt de-abia dezmorţite. După mai multe asane – să zicem aşa, uşoare – urmează testul final: Mayurasana!

Mai agil decât tineriiÎn condiţii normale, realizez mayurasana fără suprasolicitare. Acum însă este ultimul lucru din lume pe care aş vrea să-l fac. Rămân prin urmare aşezată la sol gândindu-mă ce să fac mai departe. Dar privirea severă a bătrânului maestru mă face să-mi fie ruşine de un astfel de gând leneş. Fără prea multă tragere de inimă intru în postură. După câteva secunde revin din asana, considerând că am făcut deja destul, dar maestrul este acum lângă mine, iar mâna întinsă brusc îmi arată fără echivoc ce trebuie să fac mai departe: să continui!... Am ajuns deja la sfârşitul lecţiei şi îmi spun extenuată, în gând, că n-o să mai revin vreodată aici. Maestrul parcă mi-ar citi gândurile şi, în momentul următor, ne invită la Puja pe care o va oficia în acea seară. Îngăim un da, fără prea multă convingere.
Ne întoarcem în jurul orei opt seara. În sală sunt aproximativ 80 de oameni, din diferite medii sociale, şi care am înţeles că nu au neapărat o legătură cu maestrul. Nu toţi îi sunt discipoli. Sri Satchitananda oferă, iar ei sunt dispuşi să primească.

În virtutea principiului rezonanţei, ne aşezăm lângă alţi occidentali. Maestrul oficiază ritualul special de adorare a zeiţei Durga, invocând graţia ei pentru cei prezenţi acolo şi pentru întreaga lume. Într-o linişte de cristal, se aud doar paşii lui şi zgomotul obiectelor ritualice pe care le foloseşte. Până şi copiii prezenţi la Puja s-au liniştit brusc. O stare de pace şi meditaţie profundă ne învăluie şi se scurge astfel aproape o oră. Deşi ritualul s-a terminat, rămân cu ochii închişi încă o vreme, absorbită în liniştea inimii. Urmează apoi masa, timp în care Sri Satchitananda se retrage pentru o vreme, iar oamenii se bucură de mâncarea tradiţională servită pe frunze de bananier. A doua zi, îl revăd şi reluăm lecţia de Hatha yoga. Sri Satchitananda mai realizează şi acum posturile yoga, cu o mobilitate care l-ar face şi pe un tânăr de 20 de ani să roşească. Şi pentru că tot am menţionat Mayurasana, la cei 95 de ani ai săi, maestrul încă mai realizează curent această asana... cu sprijin doar pe o mână.

Ultimele clipeCurând se face ora prânzului. Ne pregătim să plecăm şi privesc cu un uşor regret panorama oraşului văzut din clădirea lui Sri Satchitananda, căci itinerariul călătoriei nu îmi mai permite o altă vizită în Chennai. Se pare că Sri Satchitananda înţelege şi el acest lucru şi ne face semn cu mâna să aşteptăm. După câteva minute, se întoarce însoţit de Ma, trăgând după el două valize mari de călătorie. Maestrul ne priveşte cu atenţie reacţiile, în timp ce Ma deschide rând pe rând valizele. Dinăuntru, îşi face apariţia un munte de fotografii pe care Sri Satchitananda le-a făcut de-a lungul vieţii sale, cu diferitele ocazii în care a predat yoga de-a lungul şi de-a latul pământului. Îl privesc şi eu cu atenţie întrucât vreau să înţeleg ce înseamnă gestul său. Însoţitorii mei studiază plini de curiozitate fotografiile şi se lansează în comentarii zgomotoase. Îi rog să vorbească mai încet, întrucât simţeam că Sri Satchitananda vrea să ne transmită ceva. Unii dintre ei încep să râdă întrebând ce ar mai avea de spus un om la vârsta lui, alţii îşi dau cu părerea că Sri Satchitananda simte şi el nevoia să fie apreciat şi lăudat de occidentali. Caut să nu mă las influenţată de superficialitatea remarcilor şi îmi întorc din nou faţa către Sri Satchitananda. Îi privesc chipul ce-mi pare încă tânăr, cu trăsături severe şi totuşi senin. Înţeleg brusc că maestrul se pregăteşte să părăsească această lume şi că aceasta era moştenirea sa - ceea ce realizase în acea viaţă. Nu îndrăznesc să spun acest lucru cu glas tare, de teamă să nu distrug solemnitatea şi frumuseţea acestui moment pe care Sri Satchitananda îl crease anume pentru noi. 

Înainte de a părăsi oraşul, îl iau deoparte pe Walter. Ştiu că este singurul care mă va asculta cu atenţie, întrucât dragostea ce o poartă maestrului său este mai presus de prejudecăţile şi spiritul gregar al turistului obişnuit. Caut să îi expun cu cât mai multă delicateţe percepţiile mele. Mă ascultă şi, după un moment de tăcere şi îngândurare, îmi zâmbeşte larg şi îmi mulţumeşte. „O să urmăresc atunci să rămân cât mai mult timp în India. Să mai fiu împreună cu el o vreme.“
Câteva luni mai trziu, un e-mail de la Walter ne anunţa că Sri Satchitananda îşi părăsise definitiv corpul fizic.
Pentru cei care doresc să vizioneze unul dintre puţinele filme ce ni-l prezintă pe Sri Satchitananda, o pot face la următoarea adresa de Internet, cu menţiunea că aceste imagini au fost filmate când Maestrul avea 84 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=cjuFR1FG_pM

În căutarea sensului vieții tale…

Noi, oamenii, suntem mari căutători de semnificații și sens! Însă, de cele mai multe ori, nu găsim ceea ce căutăm pentru că trăim într-o lume care nu are tot timpul răspuns la nevoile noastre. Astfel, dacă nu primești ceea ce îți dorești înseamnă că TU ești cel care trebuie să găsești semnificația și sensul. În plus, trebuie să găsești răspunsuri care să te și ajute în a trece peste perioade grele. Practic, suntem proprii autori ai sensului nostru! Dar ce ne facem atunci când nu ne descurcăm singuri, când nu știm exact ce vrem? Iți cauți un “partener de călătorie”; pentru că asta este un psiholog – cineva care te însoțește până ajungi la destinația dorită de tine. Dar pentru a face asta trebuie să te faci auzit și să te lași văzut. E nevoie să fi sincer cu tine și cu cel de lângă tine pentru a putea beneficia de drumul vostru împreună. De ce? Pentru că soluțiile psihologului sunt inspirate de oameni, de ce spui tu.

Pentru că știe exact mecanismele care stau în spatele unei decizii, a unei emoții, a unei reacții. Pentru că obiectivul vostru principal este să construiți un trecut mai bun. Adică, odată ajunși la destinație, să puteți privi în urmă spunând: “a fost o călătorie frumoasă, mă simt pregătit să construiesc noi amintiri plăcute!”

În tot acest parcurs, psihologul încearcă să construiască în tine altceva cu scopul de a avea experiențe care să te satisfacă. Dar cum face asta? Generic spus, prin două elemente importante: a. conținutul – ce îți spune efectiv, cuvintele pe care le auzi și b. procesul, care este cel mai important – felul în care îți spune acele cuvinte, felul în care le combină astfel încât să te ajute să înțelegi ce se întâmplă, felul în care le articulează pentru a deveni conștient de situația în care ești și felul în care le transmite pentru a te face să schimbi ceva în viața ta…ceva care să te facă să lupți cu capul sus indiferent de ce urmează!

Primul lucru pe care îl faceți împreună este să învățați să aveți răbdare cu ceea ce nu e rezolvat. Iar apoi învățați să vă placă întrebările, pentru că ele ne ajută să găsim drumul înspre rezolvare. Întrebările tale despre tine, întrebările lui despre tine, toate construiesc drumul către soluții – nu îți fie frică să le pui, chiar dacă uneori ce descoperi nu este pe placul tău. În tot acest proces, fii sigur că terapeutul se uită pe același geam pe care te uiți și tu, cum spunea Yalom. Încearcă să înțeleagă cât mai corect ce ai simțit și să găsească cele mai bune soluții ÎMPREUNĂ cu tine.

Prin a merge la psiholog nu îți cumperi o prietenie. Deși, pe undeva, e adevărat…e nevoie de un sentiment de prietenie în interacțiunea dintre voi doi, dar nu e de ajuns! Tot Yalom spunea că psihoterapia nu este un substitut al vieții tale, ci o repetiție generală a acesteia. Asta înseamnă că nu mergi constant pentru orice ți se întâmplă, ci înveți ce să schimbi și cum să faci asta pentru a îți fi mai bine…după care pleci! E ca la teatru când înainte de un spectacol se repetă piesa în costume. E un mediu controlat, ne putem opri oricând, dar în același timp, e și un mediu sigur unde secretele tale își găsesc cel mai bun sertar în care să fie păstrate. Ești acceptat necondiționat și înțeles. Apoi, după piesa de teatru, după ce pui în scenă ce ai repetat, evaluați tot împreună rezultatul, succesul sau insuccesul. E nevoie constant de îmbunătățiri! Pe unele le veți căuta în întâlnirile voastre, pe altele le vei găsi singur, pentru că deja ai experiență cu viața ta – ai mai jucat o dată piesa asta.

Nu îți fie teamă! În timp ce priviți pe aceeași fereastră și analizați ceea ce vedeți, psihologul va ști să fie empatic, să îți arate că îi pasă de tine necondiționat și că este sincer – e, probabil, cel mai sincer om pe care îl vei întâlni vreodată pentru că nu îi este frică să îți spună adevărul; știe că pentru asta ai mers la el!

În căutarea sensului vieții tale, poate, găsești undeva un “partener de călătorie”! Poate azi, e ziua ta!

 http://revistabulevard.ro

Ascultati tot ceea ce va înconjoară, găsiti-va timp pentru orice va doriti, credeti in sentimentele voastre, in intuitile,credintele, pasiunile, frumusetea inimii..credeti in ceea ce sunteti Acum si Aici.

Aveti alaturi de voi fiinte care va aprecciaza si va respecta, va incurajeaza si va sustin, va imbratiseaza si va doresc tot binele din lume.
Cand ii gasiti, tine-ti aproape, sunt valorosi si pretuti vietii voastre.
Cand cei din jur sunt individualisti si prinsi in vietile lor, semn ca acele fiinte, nu sunt intr-u totul alaturi de voi. Primiti de la ei cu picatura hrana spirituala, nu v-o daruiesc cu totul..acceptati-le drumul si mergeti mai departe. Usile Luminii se vor deschide si pentru voi, intr-o daruire si plenitudine totala, nu fractionata.

Cautati fiinte care va hranesc Sufletele, care va multumesc ca existati in vietile lor, care iti trimit un gand, o felicitare, un mesaj, sunt atat de multe modalitati in secolul vitezei, care insa a uitat sa aiba rabdare cu cei dragi, sa le ingrijeasca Sufletul si sa-l pretuiasca.

Ce poate fi mai generos decat sa daruim, in fiecare zi un zambet și un multumesc, acestea nu se termina niciodată si ne ajuta atât de mult! Uneori nu este usor, insa vor trece furtunile si Soarele va fi iar in voi.

Va multumesc pentru ca cititi aceste randuri Aici si Acum!

 

M-as pierde cu tine in etern.

piptu-mi tanjeste.

Te-as respira in zorii diminetii.

te-as desena in clipele vietii.

Sufletu-mi vorbeste.

M-as adaposti la pieptul tau.

Te-as mangaia si chema.

Sa-mi canti din puritatea inimii.

Sa-mi canti orice.

Sa-mi vorbesti orice.

Sa-mi amintesti ca sunt orice.

Sa-mi deschizi Poarta inimii

Si mereu  din adancul Ei

Sa renasca cantecul vietii eterne.

Mi-as atinge buzele de a ta ureche

Si incet ti-as sopti:

prin tine Universul vorbeste

In sunete ancestrale.

Mi-as aminti ca sunt trecatoare.

Si ca aceasta clipa este unica si eterna.

Ti-e data Tie.

S-o inalti si s-a chemi in tine.

Dincolo de noi, dincolo de timp,

Candva Acolo Sus,

Ne vom reintalni

Si ne vom aminti.

Ca am respirat in doi,

Departe, noi,

Dar, traind in noi.

Sa-mi canti mereu, Cantul cel Sfant!

 alegE-L 

Alege-l pe acela al carui suflet il cheama pe al tau si care te vede cu adevarat, care este suficient de curajos incat sa isi doreasca sa lupte pentru tine. Primeste-i mana si ghideaza-l cu blandete catre inima ta, acolo unde-ti poate simti caldura, unde se poate odihni, unde isi poate arde poverile sale grele, in focul inimii tale. 

Priveste in ochii lui profunzi si simte ce zace acolo, latent, treaz, timid sau in asteptare! 

Priveste in ochii lui si percepe-i pe tatii si bunicii din spatele lui, cu toate razboaiele lor, luptand intr-un timp indepartat, intr-un loc indepartat! Priveste, fara a judeca, la durerile si lupta lor, la chinul si vinovatia lor, si lasa-le sa plece! 

Simte-i povara de veacuri si aminteste-ti ca ceea ce cauta el isi afla refugiul in tine! 

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, iubeste-l cu adevarat!

 Stai in fata lui, in deplina maiestate a feminitatii tale, in respiratia vulnerabilitatii, in joaca inocentei copilaresti, in profunzimea mortii, inflorind, oferind si permitandu-i puterii sale de barbat sa paseasca inspre tine, inotand amandoi, in pantecul pamantului, in cunoasterea tacuta. Iar atunci cand el se va retrage, pentru ca o va face, fugind in pestera lui, aduna-ti stramoasele in jurul tau, inconjurandu-te de intelepciunea lor. Asculta-le soaptele blande, calmandu-ti inima inspaimantata de copila, indemnandu-te sa stai nemiscata si sa astepti rabdatoare intoarcerea lui, cantand langa usa un cantec de amintire, o proorocire in plus. 

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, iubeste-l cu adevarat! 

Iubeste-l suficient incat sa fii goala si libera sa-ti deschizi corpul si sufletul inspre ciclul nasterii si al mortii, multumindu-i pentru aceasta oportunitate. Atunci cand dansati impreuna prin vanturile tulburi si padurile linistite, fii indeajuns de curajoasa pentru a fi fragila si lasa-l sa bea din petalele gingase ale fiintei tale! Arata-i ca te poate tine in brate si te poate proteja. Cazi in bratele lui si ai incredere ca te poate prinde chiar daca ai fost scapata de o mie de ori inainte. Invata-l cum sa se abandoneze, abandonandu-te pe tine, si cufunda-te in inima Universului. 

Daca vrei sa schimbi lumea, iubeste un barbat, iubeste-l cu adevarat! 

Incruajeaza-l, hraneste-l, ingaduie-l, asculta-l, imbratiseaza-l, vindeca-l si, la randul tau, vei fi hranita si sprijinita, si protejata de brate puternice, ganduri clare si sageti precise, pentru ca el poate, daca il lasi, sa fie tot ceea ce tu visezi! 

Daca vrei sa iubesti un barbat, iubeste-te pe tine insati, iubeste-ti fratele, fiul, fostul partener; 
de la primul baiat pe care l-ai sarutat, pana la ultimul dupa care ai oftat! 

Multumeste pentru daruri si pentru revelatia intalnirii cu cel care sta in fata ta acum. 

Gaseste in el samanta a tot ce este nou si solar, o samanta pe care o poti hrani si din care puteti creste o lume noua, impreuna!

impresionant. emotionant. cuvintele nu isi au locul ..Traiti acest video! multumesc cu multa recunostinta celui de la care l-am primit!

"Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală." Osho

Parintele Paisie Aghioritul

Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.

In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.

Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.

In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.

Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea „Sfantul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi ingrijit.
                                                     

A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).

Cine a fost Parintele Paisie Aghioritul?

Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florensky spunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisie sunt carti care se citesc si se recitesc.
                                             

Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui.

A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: "Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale."

Parintele Paisie Aghioritul - Invataturi

"Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.
Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.
Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.
In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.
Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.
Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.
Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.
Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).
Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.
Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu."