Ajungând la aeroport, 
am vrut să-l salut pe soţul meu cu un

 pranam.

Dragostea lui plină de tandreţe, 
ca o briză răcoroasă,  
mi-a liniştit   întotdeauna sufletul şi trupul. 
Dar nu aveam cum să-i ating picioarele acolo,în lume.
El s-ar fi simţit încurcat, aşa încât i-am şoptit: 
- Mi-ai dat întotdeauna atâta libertate. 
El a zâmbit.
 - De ce să-ţi fi îngrădit libertatea şi să ţi-o fi dat cu zgârcenie, 
din când   în când? 
 Libertatea ta este dreptul tău  prin   naştere
- Când l-aţi întâlnit ultima oară? 
- Acum patruzeci şi doi de ani. 
- Cerule! Nu v-aţi mai întâlnit niciodată în toţi aceşti patruzeci şi doi deani! 
Nici n-o să vă recunoaşteţi unul pe altul. 
- Eu cred că da. Patruzeci şi doi de ani nu înseamnă atât de mult. 
Cât de bătrân e pământul?
Adevărul e că sperai să te uit în noua mea viaţă. 
- Nu, nu, Amrita. 
Nici măcar pentru o clipă nu m-am gândit că ai puteasă mă uiţi. 
El scoase o carte din raft.
 - Numai că n-am ştiut niciodată că ai vrea să mă vezi. 
- De ce? 
- Acolo există lucruri atât de frumoase: 
muntele Sumeru, Himalaia cea acoperită de zăpezi. 
Oare poţi să ajungi până la ele? 
Ştiu că ne aparţin, dar  poţi să le ai? 
Şi totuşi, nu le uiţi. 
Ne rămân drept cel mai frumos vis al universului  nostru  propriu. 
- Dar vezi, eu    mi-am    împlinit    visul. Sunt   aici.