Pot spune despre Upanişade: 
"Au fost mângâiereavieţii mele şi vor fi mângâierea morţii mele"
Am mai scris despre asta. 
Nu pot descrie acuitatea acestuisimţământ.
 Îmi repetam fără încetare: 
"Sunt fără odihnă, mi-e dor de lucruri îndepărtate, uit, uit mereu că nu am aripi"
Dorul meu de ducă fusese exact ca zorii înainte de răsăritul soarelui, 
ca şi cum o putere necunoscută m-ar fi chemat 
 într-un loc necunoscut, să mă eliberez de cătuşele mele. 
Era ca mesajul primăverii, care vine nevăzut 
şi face să încolţească sămânţa deschizând uşa închisorii pământului. 
Era sortitca pereţii închisorii mele să fie înlăturaţi. 
Ştiu că această stare de  
spirit nu poate fi decâtvremelnică, 
nu va dura prea mult. 
Totuşi, pentru un scurt răstimp 
uşa închisorii s-a deschis în faţa mea. 
Am putut vedea infinitul. 
M-am înălţat până la o altă dimensiune, 
de unde am putut înţelege că ceea ce noi socotim trecut, nu e trecut.  
 Dar ce câştigasem prin asta? 
Dezorientată, mă rugam stăruitor:
"Doamne, spune-mi, cum să mă port?" 
Oare nu ştiu şi singură răspunsul?
 La capătul acestor opt luni, realizam 
că nu eram numai un biped, 
eram o fiinţă umană, 
cu o sămânţă de nemurireîn mine şi
 cu dreptul  de a  privi    realitatea dintr-o altă perspectivă.
 Infinitul mă culesese din lumea de jos. 
Ţinându-mă între faldurile lui,dansa, iar părul lui despletit îmi acoperea ochii, faţa şi întregul trup. 
Totul seamestecă, ce e înainte şi ce e înapoi, estul şi vestul, 
aproapele şi departele sunt totuna. 
Închisoarea mea s-a sfărâmat. 
M-am eliberat de ruşine, deteamă şi de corsetul relaţiilor sociale. 
Numai iubirea, necucerită de timp,arde ca o stea polară în colţul întinderii nemărginite. 
Ea mă conduce, ea mă  va    îndruma        peste   ocean.